În Europa, doi bărbați se pot căsători între ei,
două femei se pot căsători între ele.
Astăzi, deja 16 ţări europene au schimbat definiţia milenară a
căsătoriei și au legalizat căsătoriile între persoanele de același
sex.
Pentru a apăra această legatură unică, pe 7 oct. în România se va
organiza Referendumul pentru definirea CĂSĂTORIEI ca
„uniunea liber consimţită între un BĂRBAT și o FEMEIE”.
Cu ce mă afectează pe mine căsătoria între 2
bărbați?
Iată experienta altor țări:
Adopția de copii
Dacă un cuplu format din persoane de același sex ajunge să fie numit familie prin lege, atunci cuplul respectiv va avea dreptul sa adopte copii. Doi bărbaţi vor putea să înfieze un copil. Două femei căsătorite vor putea sa adopte un copil.
Studiile și mărturiile cutremuratoare ale
copiilor crescuţi în astfel de cupluri arată traumele prin care aceștia trec.
Mark Regnerus
- sociolog: “Adulţii din familii cu părinţi de același sex sunt predispuși către homosexualitate”.
Dawn
Stefanowicz: „Eram doar un copil, dar mă expunea la activitate sexuală explicită.”
Lewis Freeman-Harrison: „M-a lăsat traumatizat din punct
de vedere emoţional și mi-a
transmis o stare de confuzie.”
Reeducarea copiilor prin intermediul școlii
De la vârste mici, în școală, copiii vor fi învăţaţi că două fete se pot căsători între ele și
doi băieţi se pot căsători între ei. Comportamentul homosexual le va fi prezentat ca o
alternativă normală în viata.
Limitarea libertății de exprimare și credință
Cei care își manifestă dezacordul faţă de căsătoria între persoane de același sex sunt
amendaţi, concediaţi și trimiși la cursuri de reeducare.
marți, 11 septembrie 2018
sâmbătă, 5 mai 2018
Judecați și singuri
În [ziarul] „Adevărul"
din 23. 05. '92, dl. Niţelea, abordând cîteva neclarităţi ce mai persistă în
jurul noţiunilor de stînga și dreapta, comite o eroare gravă. Îl citez:
„De ceea este nesemnificativ dacă într-o societate s-a trecut la totalitarism
prin stînga sau prin dreapta; un actor care a ieşit din scenă se regăseşte tot
în culise indiferent dacă a ieşit prin stînga sau prin dreapta"...
Nesemnificativ?!
Din contră! Natura totalitarismului - de dreapta sau de stînga - are o
importanţă capitală tocmai pentru greutăţile tranziţiei. Şi iată de ce: mai
întîi că ceea ce interesează într-o asemenea ”ieşire” este ce anume rămîne în
scenă și mult mai puţin unde ajunge şi ce se întîmplă cu „actorul" în culise...
Apoi, istoria
arată că tranziţia la democrație s-a făcut rapid şi cu succes după dictaturile
de dreapta. Deşi Italia și Germania reveneau la democraţie după un război
devastator, încă de la începutul anilor '50 ele realizau un miracol economic.
În primii patru ani R.F.G. construia peste două milioane de locuinţe. Noi ”făceam
canalul pe atunci”.
Spania, la numai 3
ani după moartea Franco, bătea la uşile Comunitaţii Europene, iar în anii 1980
cunoştea o prosperitate la care nici nu putem visa. De ce în ţările ieşite din
dictaturile de dreapta tranziţia a fost atît de rapidă? Pentru că dictaturile
de dreapta nu au distrus proprietatea privată. Ele apăruseră ca o reacţie
extremă la pericolul comunist, iar clasa politică din aceste ţări a acceptat dictatura de dreapta. A fost o concesie, un risc
calculat, foarte greu de plătit de altfel. Dar pe această cale, proprietatea privată a fost menținută. Lucru firesc, dacă ar fi să ținem cont de scopul şi
natura dreptei în ansamblul ei. Tot ce era legat de proprietate - savoir
fair-u1 economic, financiar şi profesiile legate de ea - au dăinuit.
Acolo statul a
confiscat libertăţile politice, dar a păstrat rădăcina vitală a unei întregi
evoluţii istorice - proprietatea privată şi libertatea de a semna contracte. Cu
aceasta, o întreagă „cutumă" capitalistă și competenţele ce o incarnau
erau cruţate. În Italia, Germania sau Spania nu au fost confiscate
pămînturile, magazinele, fabricile sau băncile (cu excepțila celor evreieşti în
Germania). Încât, odată trecută urgia dictaturii, premisele revenirii la
normalitate erau intacte. Economia de piaţă poate subzista sub o dictatură de
dreapta. Dar democraţia fără proprietatea privată e vorbă goală...
Cum va fi la noi?
Cu mult mai greu! De ce? Tocmai pentru că la ieşirea sa din scenă comunismul o lăsa
devastată. De ce? Pentru că el a confiscat şi libertăţile politice, dar şi pe cele
economice. El a distrus proprietatea privată. Iar în primii ani şi pe oamenii
de afaceri, financiarii, comercianţii și ţăranii înstăriţi. Aşa o cerea
construirea socialismului, iar în loc s-a pus proprietatea socialistă. Adică
proprietatea nimănui. După care s-a pornit la o industrialiare extensivă bazată pe cantitate în detrimentul calității: de preeminenţa producătorului în dauna
consumatorului. Ce conta că omul produce numai 8 ore din 24 si consumă 24 de ore
din 24? Ce conta că dispăreau inițiativa, cointeresarea, creativitatea individului
și concurenţa? Că numai ele îţi formează oameni serioşi şi responsabili? Ce
conta - supremă inconştienţă! - că toate acestea se făceau programatic în timp
ce proclamam ”întrecerea paşnică cu lumea capitalului”.
Comunismul a dat
totuşi şi avantaje omului de rînd: iluzia unei societăţi pentru toţi. În care
statul are grijă de toţi. Inclusiv de proşti, de leneşi, carierişti și hoţi. Şi,
Doamne, cum s-au mai înmulțit aceştia în acestă ţară.
Lumea de azi este
o lume concurenţială. Mai ales în relaţiile dintre state şi firme. Ce vor fi
gîndit șefii comunişti cînd în casele aveau numai excelente produse din
vest?... Cehoslovacia, un lider mondial în '38, este azi surclasată de țări ca
Taiwan și Coreea de Sud, care prin anii '50 nu aveau universităţi ca lumea! Unde
ar fi fost azi întreaga Europă, dacă comunizarea ei i-ar fi reuşit încă de prin
'36 lui Stalin, cînd finanţa războiul spaniol sau Frontul Popular de la Paris?
Cum va fi
tranziţia la noi? După chipul și asemănarea fostei dictaturi. De stînga, adică.
Respectiv „pe măsura” dorului de manglă,
de chiul, de ciubuc și far niente, „dor" lăsat aici de comunism. Îmi cer scuze,
dar aş fi fericit să n-am dreptate...
După ce veţi fi citit
toate acestea, stimaţi tovarăşi, mai credeţi, ca dl. Niţelea, că nu e
semnificativ pe unde anume - stînga sau dreapta - se va fi intrat în dictatură?
Liberi s-o faceţi; realităţile rămîn oricum. Noi românii am avut şi dictatori
de dreapta și de stînga. Nu au fost o „fericire”. Dimpotrivă! Dar aflaţi azi la
sfîrşitul lungii dictaturi comuniste nu putem ignora sau eluda esenţele!
Iar marele nostru
handicap de azi are un nume: proprietatea nimănui! Și un prenume: zidul de
savoir fair-economic, financiar, tehnologic, managerial și politic pe care ni
1-a lăsat un sistem care și-a permis să asasineze, să intemniţeze, să interzică
şi să exileze valorile acestei ţări. Iar cei ce fac azi pe nisnaiul cînd aud de
genocid la toate acestea să-și ducă gîndul. Dar şi la anii '45 - '63...
Azi, stimaţi
tovarăşi, reclamîndu-vă pudic a fi de stînga, ar fi bine să fiţi mai retraşi și
mai smeriți. Dar nu! Judecînd după modul în care vă adunaţi în F.D.S.N., strîns
în jurul „d-lui" Iliescu vă băgaţi din nou în faţă aspirînd la vechiul
monopol.
Priviţi Iugoslavia
şi URSS! Să fie o simplă întîmplare dezmembrarea acestor foste ţări și calvarul
războiului civil de acolo? Credem că nu! De fapt, nenorocirile din acele ţări
ilustrează irefutabil faptul că tranziţia post-comunistă este de departe cea
mai grea ieşire din totalitarism.
În rest, judecaţi
şi singuri, tovarăşi!
(articol scris de
Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf,
anul I, nr. 95, 1 iunie 1992)
vineri, 4 mai 2018
Restaurarea Monarhiei – un punct final comunismului, o șansă imensă pentru stânga românească
Restaurarea
Monarhiei – un punct final comunismului, o șansă imensă pentru stânga
românească
În perioada
interbelică România nu a avut practic o stângă. Comuniştii, identificându-se cu
Kremlinul și conduși de neromâni, erau respinşi de imensa majoritate a românilor.
Mai ales că în programul lor figura dezmembrarea României Mari! Apoi, Monarhiei
și partidelor istorice le reveneau merite uriaşe în făurirea statului naţional-unitar.
Regele şi partidele istorice conduseseră ţara spre victoria din primul război
mondial, între 1919-1920, spre victoria din războiul dus pe două fronturi contra
Rusiei bolşevice, la Nistru, și contra Ungariei comuniste a lui Bela Kuhn, la capătul
căreia Armata Română intra în Budapesta, în ciuda avertismentelor Congresului de
la Versailles. Apoi, tot regele şi partidele istorice realizau cea mai mare împroprietărire
a ţăranilor din istoria ţării, introducerea votului universal și avansata Constituţie
de la 1923.
Spre deosebire de
Ungaria, Bulgaria sau Rusia sovietică, unde vechile regimuri erau compromise de
înfrângerea din primul război mondial și nenorocirile ce urmaseră, regimul
”burghezo-moșieresc” de la noi era aureolat de istorice victorii și epocale înfăptuiri.
Ce mai putea oferi stânga la noi, în afară de programe nerealiste, demagogice, în
afara unor riscuri imense pentru proaspăt închegata Românie Mare?
Nu e de mirare că
social-democrația era foarte slabă şi n-a avut niciodată mai mult de şapte
deputați în Parlament. În perioada interbelică cel mai de „stânga" partid din
Parlament erau... ţărăniştii!
Nu-i de mirare că
ura comuniştilor se concentra asupra monarhiei ca principal depozitar al unor
succese istorice ce barau prin ele însele calea spre sufletul electoratului
român, confiscat astfel la centru şi la dreapta. Această înclinare obiectivă
spre dreapta a societății românești a făcut ca, în conjunctura din 1944-45 –
net favorabilă instaurării comunismului – procesul luării puterii de către P.C.R.
să dureze mai mult ca la vecini. În acei ani, trei sferturi din societatea românească
se adunase în jurul regelui şi al partidelor istorice. Iar dacă ei au pierdut,
este pentru că așa o impuneau Yalta şi Armata Roșie, stăpînă de acum în ţara
noastră!
Dacă Regatul României
nu a avut practic o stîngă, întreaga experiență republicană s-a făcut sub
comunişti. Rea bază de pornire pentru stânga românească de azi!
Azi, cînd în
Europa victoria democraţiilor de tip occidental este totală, toți cei care-şi
zic „de stînga” la noi trebuie să nu piardă din vedere cele de mai sus!
Din păcate cei ”de
stînga” - Iliescu, „fronturile", PSM, PDAR, Partidul Socialist Democratic
etc. - păstrează încă reflexe comuniste: gustul monopolului puterii, pretenţia
de a reprezenta „de fapt" poporul, ura oarbă faţă de partidele istorice şi
faţă de rege. De unde toate acestea? Din faptul că unica experiență de stânga a
fost cea comunistă. Care, după 45 de ani de dominație exclusivă, a lăsat în
urma sa o mentalitate de tip comunist care, cu excepția naționalismului, a
şters mai tot ceea ce caracteriza românul pe la 1945.
Or, ce ar însemna
restaurarea monarhiei, sub acest raport?
Evident, un punct
final comunismului. O garanţie că procesul democratic nu e vorbă goală; că el
este ireversibil. O garanţie pentru reconciliere națională, pentru echilibru
intern, pentru o optimă reprezentare a țării în afară. Contrazice cu ceva această
garanție regală interesele țării? Sau ale unei stîngi care încă întîrzie să se
coaguleze într-un mare Partid Socialist de tip occidental? Cu un Iliescu la cîrmă,
suspiciunile și teama în faţa unui atare partid vor fi generatoare de
permanentă tensiune internă. Vrea stînga aşa ceva? Ar bine pentru ţară? Oricum,
cu o atare formulă ţara va fi izolată pe plan extern, tocmai acum cînd Europa
se află în plin sezon al schimbărilor de frontiere!
Invers, odată
instalată monarhia, interesul acesteia și propria-i natură ar fi de a înfăptui
promisa de pe-acum reconciliere internă. Singurul model pentru Mihai I va fi modelul
spaniol. Chiar şi reales cu 99 la sută, dl. Iliescu nu va avea curajul să stopeze
şirul inutil și nefast politiceşte al „proceselor comunismului". Și nici
curajul să-i amnistieze pe foştii membri din CEPEX. Regele ar avea interesul să
o facă. Şi, credem noi, e singurul cu statura morală s-o impună! S-ar rebela la
aceasta un Ticu Dumitrescu?!
Priviți la Spania
de azi! Este prosperă, integrata Europei: „o a doua Germanie”! Şi are în frunte
pe Regele Juan Carlos şi un guvern socialist.
Dacă azi alegerile
ar fi cîştigate de dl. Verdeţ şi de tichetul Iliescu-FSN 22 decembrie, aceasta ar
fi un dezastru pentru ţară! Care s-ar trezi izolată ca acum 3-4 ani. Dacă am
reveni la regat, ceea ce ar presupune un consens al principalelor partide și un
masiv vot popular - stînga s-ar putea concentra asupra reunirii sale pe baze
nemarxiste. Iar victoria ei la urne, cu un Rege garant, nu ar mai speria pe nimeni!
Nici în ţară, nici în Europa!
Credem cu putere -
cu puterea argumentelor! - că monarhia ar pune un punct final şi comunismului şi
marasmului actual. Tot aşa cum Juan Carlos - în numai doi ani - a lichidat
franchismul. Dar abia închiderea definitivă a actualului capitol ar deschide
şanse reale şi ţării, dar și stîngii româneşti!
Celor care vor
citi ”de la dreapta” aceste rînduri şi le vor suna inacceptabile le vom
reaminti că o viaţă politică echilibrată, dinamică, funcţională şi eficientă
cere în mod imperios un eşichier simplificat, armonios. Iată parlamentul de la
20 mai: obez şi cu burta-i imensă la stânga - adică acolo unde erau şi sînt toate
confuziile acum! - termină compromis, pulverizat şi impotent un mandat de doar doi
ani. A preluat o ţară fals-de-optimist-unită și o lasă cum o știm că e acum.
Ţara are nevoie de un parlament echilibrat, în care stînga să fie unită,
coerentă, curăţată de demagogie egalitaristă şi temeri. Acomodată deplin cu fundamentul
pluralist. Pentru asta pledăm. Deşi suntem de dreapta!
La urma urmelor, dacă
România Mare a eşuat în dictatură încă din 1938 - cînd nu prea era vorba de comunism
și comunişti - de vină a fost nu numai temperamentul lui Carol al II-lea sau
amenințarea legionară. Ci, în primul rînd, eşichierul politic total la dreapta
de atunci.
Dacă pe atunci
dezechilibrul la dreapta era determinat obiectiv de evenimentele dintre 1914-1923
– fericite finalmente pentru țară – azi a nu vedea necesitatea unei reechilibrări
– și în care regele ar avea un rol capital - ar însemna să ignorăm o mare
şansă.
De dreapta sau de
stînga, a rămîne 1a vechile scheme, la vechile ,,iubiri", la vechile resentimente",
a nu pricepe că binele ţării trece prin reconciliere naţională - pe care
tichetul Iliescu-FSN nu a realizat-o - înseamnă a pregăti inconştienţi
dezastrul țării! Priviţi Iugoslavia! Ampriza cvasi-exclusiv de stînga la Belgrad
şi cea de dreapta la Zagreb a dus la dezmembrare şi război! Avem nevoie de aşa
ceva la noi? Ca să gîndim – abia apoi - lucid şi româneşte?
Din păcate, ura şi
teama de sorginte comunistă cu care reacţionează oameni inteligenţi, ce-şi zic
de stînga, nu ajută cu nimic nici naşterii stîngii unite de mîine şi nici ţării
în gravele momente de azi! Ba dimpotrivă!
„Monarhia e
nedemocratică !" zice dl. Iliescu. Ca și cum Suedia – al cărui model îi
plăcea d-lui Iliescu mai an - ar avea un rege de-a dreapta căruia e călăul cu
securea, iar de-a stînga măscăriciul, ca în filmele cu feţi-frumoşi.
„Măi, Mișulică, măi!"
ca şi cum istoria naţională - să fiu iertat - ar fi populată cu alde
,,Fănică" al Muşatei, „Sandu” ăl Bătrîn sau ”Tică” Brâncoveanu! Ne place,
nu ne place, regele Mihai a condus întoarcerea armelor la 23 august. Care a
evitat distrugerea ţării într-o inevitabilă înfruntare sovieto-germană de la Vaslui
la Timişoara. Întoarcere de arme pe care nimeni din cei ce-şi zic astăzi de
stînga nu au deplîns-o vreodată. Ba dimpotrivă - de la dl. Iliescu la Vadim Tudori
şi Eugen Barbu - cu toţii au glorificat un act iniţiat şi condus de regele
Mihai I, în fapt, chit că atribuit „partinic" PCR-ului...
„Călăul lui
Antonescu!" - de ce nu l-au plîns pe Antonescu şi pînă în 1989? Sau cumva
aveam nevoie – totuşi! - de „dezmăţul de presă" de azi pentru a putea
scrie - în fine - ce gîndeam de pe atunci?! Iar cei care deplîng azi asasinarea
lui Ceauşescu (căci asasinat a fost!) şi îi impută „curajoşi" regelui
Mihai „asasinarea" lui Antonescu (care a avut totuşi parte de proces cît
de cît ca lumea pe atunci) să se întrebe: cui ar trebui să-i impute, anume,
execuţia sumară, după un „proces" de rîsul lumii, a ultimului şef de stat al
României comuniste? Dar nu! Ura comună și părul de sub blana de miel sunt mult mai
importante decît dorul pentru un dram de adevăr!
Mă intreb, cui se adressează
stînga de azi cu atari atacuri și lături - „formule"? Omului simplu, speriat
de ziua de mîine, sau părţii rele din om? Românului cumsecade și dornic să
muncească, să cîştige, să trăiască, sau instinctelor şi reflexelor pavloviene
care mai an au transformat oameni cu neveste și copii în rîndul lumii în fiare ucigind
la drumul mare cu ciomege, lanţuri şi bastoane?
La toate acestea
dreapta monarhică a răspuns de Paşti uluitor - să recunoaştem! – cînd mulțimi de
sute de mii de oameni s-au manifestat civilizat, fără să spargă un geam, fără
incidente, fără invective! E vina lor că s-au identificat cu partea bună a acestui
popor (care, desigur, e cu mult mai vastă)? E vina regelui? Sau a partidelor
istorice? Sau a Americii?
Din păcate, stînga
românească - aşa cum e ea acum: speriată, revoltată de propriu-i fiasco, debusolată
- nu pricepe că istoria i-a impus pînă mai an o tristă ursită: să se autoclădească
şi să clădească pe ură! Pe ura de clasă! Cînd ai fost „preotul” acestei triste
„religii" vreme de decenii — cum să califici ”mirarea” dl. Iliescu că America
aşa şi pe dincolo, că „ne refuză” bref?!
Oameni buni de la stînga,
mai înainte de a dori să schimbaţi o lume şi o ţară, schimbaţi-vă pe voi!
Oameni buni, de la
stînga, de dreapta; sau voi, cei mulţi care priviţi speriaţi, debusolaţi la ei,
pe ură nu se poate construi decît rău şi efemer.
Pentru a clădi o
Românie Mare, pentru oameni liberi și prosperi e nevoie de multă raţiune; nu de
ură, nu de teamă, nu de vrajbă internă.
Noi nu suntem
„monarhişti cu orice preţ". Pentru noi monarhia este o şansă. O soluţie limită,
pentru o situaţie ajunsă la limită. Și pe care speranțele majoritar investite în
republicani ireductibili sunt departe de a o fi schimbat în bine. Mai rău, aceste
speranțe au fost grav și, adesea, fraudulos înșelate. Dovadă comițiile și
comitetele care nu mai prididesc să spele rufele murdare...
După vizita
regală, dl. Iliescu declara la Iaşi: ”Ar fi comod să mă retrag din competiţie.
Dar nu ştiu dacă sunt alţii mai credibili.” Rămîne in cursă pentru că e „singurul
credibil"! Adică cum?! Credibil a fost la 20 mai. Azi, în ccea ce-l priveşte,
problema se pune astfel: a fost dînsul eficient? Dacă propriu-i partid s-a
dezbinat în jurul persoanei sale, ce se va întîmpla cu ţara în următorii patru
ani, rămînînd tot dînsul la palatul Cotroceni?
Dacă dînsul - „singurul
credibil" - a fost ineficient, iar alții credibili nu există, atunci declaraţia
sa este primul compliment pe care republica face monarhiei!
Problema monarhiei
există. Ea are la bază trecutul ultimelor decenii și eliberarea ţării de sub
ampriza sovieto-bolșevică. Dar are la bază şi eşecul formulei actuale. Iar
curentul monarhic, pînă mai ieri o ”extravaganţă” pentru cei mai mulţi, astăzi
e real. Palpabil. Problemele nu se rezolvă negîndu-le. Și nici cu un ”aşa vrem
noi". Dilema monarhie-republică se rezolvă numai printr-un referendum
popular. Simpla afirmaţie ”republicanii sunt mai mulţi” nu e suficientă. Au
fost mai multi, dar azi sunt în scădere - li se poate replica. Ceauşescu a avut
votul unanim al membrilor de partid la 25 noiembrie 1989. Ceea ce nu i-a
impiedicat pe comunişti să-l împuşte la zid o lună mai tîrziu! Unde să mai pui
că şi dl. Iliescu, și dl. Roman îi dăduseră votul „partinic" la ultimul
Congres!
Un referendum,
încă anul acesta, ar închide această problemă. Iar stînga, indiferent de
verdictul popular, ar avea cîştig politic cert. Dacă se aprobă republica,
atunci totul rămîne cum şi-o doreşte. Dacă se aprobă regat, se va păşi ferm pe
calea reconcilierii naţionale. Ceea ce ar însemna începutul unei noi stîngi, cu
adevărat democrate, unite și unanim respectate. Ar pierde stînga? Ar pierde țara
din aşa ceva?
Continuîndu-se pe
calea de azi şi recurgîndu-se la mai vechile reflexe - de presă, de stradă - s-ar
putea să nu ajungem departe. Sau, ceea ce ar fi mai grav, la mintea de pe urmă
a românului...
(articol scris de
Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf,
anul I, nr. 79, 8-9 mai 1992)
joi, 3 mai 2018
În perspectiva alegerilor: anatomia unui vot
Deşi este greu de
extrapolat rezultatul unor alegeri locale în perspectiva unor alegeri generale,
situaţia politică actuală nu numai că o permite, dar o și impune. De acurateţea
analizei votului de la 9 februarie şi de natura concluziilor pe care le vor trage
forţele politice va depinde viitoarea lor strategie electorală, dar şi şefia acestor
forţe politice, stabilitatea lor internă, chiar şi data viitoarelor alegeri
parlamentare.
Luând ca bază a analizei
rezultatele votului pe partide pentru consilieri, putem trage cîteva concluzii:
1. Numărul foarte
mare de absenţi: circa 6 milioane (36 la sută). Între ei distingem trei
categorii:
a) Absenţii de
vocaţie: cei pe care nu-i interesează şi nu-i va interesa vreodată votul. După
ponderea lor în ţările cu structură pluralistă ei sînt cam 15 la sută.
b) Absentii
tehnici: cei care nu au putut participa la vot din cauza legii care a impus
votul strict la domiciliu: studenţii, flotanţii, ilegalii rezidenţi în marile
oraşe, cei de pe şantiere, concediu sau deplasări. Probabil 5 la sută.
c) Absenţii de
refuz: cei care nu au votat pentru că resping actualele opţiuni. Cam 15-16 la
sută. Ei sint cei mai importanţi pentru că ei pot vota data viitoare - în caz
că li se va oferi ceva credibil. Având în vedere opţiunile refuzate, o regrupare
credibilă a stângii îi va putea recupera.
2. Rămîn cei 10,5
milioane care au votat. Şi iată cum s-au împărţit aceste voturi pentru
consilieri:
F.S.N. – 33,6 la
sută.
C.D. - 24,3 la sută
Ind. – 6,7 la sută
P.D.A.R. 7,9 la sută
U.D.M.R. 7 la sută
P.U.N.R. - 4,9 la
sută
P.N.L.-AT - 2 la
sută
M.E.R. - 1,4 la
sută
P. Rep 1,6 la sută
P.R.M. 2 la sută
U.S.D. - 1,4 la
sută
P.N.L. - 1 la sută
Alţii – 2 la sută
Raportate însă la
masa electorală de 16 milioane, aceste procente devin:
Electorat 16,3
mil. = 100 la sută
Absenți 6 mil. =
36 la sută
Votanți 10,5 mil.
= 64 la sută
F.S.N. 22%
C.D. 17 la sută
P.D.A.R. 5,1 la
sută
U.D.M.R. 4,3 la
sută
P.U.N.R. 3,2 la
sută
P.N.L.-AT - 1,5 la
sută
P.R.M. 1,5 la sută
M.E.R. 1,2 la sută
P. Rep. 1,1 la sută
U.S.D. 1,1 la sută
Indep. 4,5 la sută
Alţii – 2 la sută
După cum se vede, ponderea
partidelor în electorat este sensibil mai mică decât apare ea prin raport cu
cei care au votat. Principalul perdant de voturi este F.S.N. Dar ceea ce a
pierdut F.S.N. nu au reuşit să recupereze decât parțial ceilalţi. În principal
C.D. a recuperat 6-700 000 de voturi, P.D.A.R. a cîştigat 400-500 000 de voturi,
P.U.N.R. circa 200-300 000 de voturi, România Mare cca 220.000 voturi, Independenţii
cca. 60 000. În total F.S.N. pierde însă (prin raport cu 1990) cca. 8 milioane
de voturi! Din care ”cîştigătorii" actualei campanii electorale
recuperează numai cca. 2,1 milioane! Aproape 6 milioane sînt absenţii şi
voturile nule.
Cine a cîştigat
alegerile? Moral - C.D. Prin plusul de voturi, prin plusul de pondere, prin
succesul real în marile oraşe. Practic însă F.S.N. a pierdut mult mai repede
decît a fost în stare să cîştige C.D.! Este punctul cheie de studiat de către
C.D. pentru alegerile parlamentare.
Al doilea cîştigător
este ideea pluralistă. Alegătorii vor constata pentru prima dată că votul lor
poate da jos sau poate numi. Este axul pe care va trebui să-şi ruleze C.D. întreaga
campanie electorală, ca mijloc de aducere la urne a absenților. Apoi, se constată
un început de coerenţă pe eşichierul politic. Epoca mastodontului fesenist a
apus. Se conturează intrarea într-o formulă echilibrată de ale cărei combinaţii
posibile şi dezirabile va depinde formula viitoarei guvernări.
La vîrf - trei forţe politice de anvergură naţională:
F.S.N. (22 la sută), C.D. (17 la sută), P.D.A.R. (5,1 la sută). Ele au luat și
majoritatea primăriilor și consilierilor, având reprezentare cu adevărat pe întreg
teritoriul naţional.
Apoi - două mari
forţe regionale: U.D.M.R. și P.U.N.R., centrate pe zona transilvană în care - semnificativ
- minoritatea maghitară are o anumită pondere: Harghita, Covasna, Mureş, Cluj, Sălaj,
Satu-Mare, Bihor. Ambele forţe în cauză sînt nemulţumite. P.U.N.R., pentru că a
luat mai puţin decît a sperat (un semieşec), iar U.D.M.R. pentru că, în ciuda
poziţiilor cîştigate, actuala angajare politică pare epuizată ca perspectivă.
Pe liderii U.D.M.R. îi interesează altceva: schimbarea actualului statut politic
al Transilvaniei. Dacă C.D. va juca în aceste direcţii, ne aşteaptă grave
convulsii. Cheia dorinţelor U.D.M.R. nu se află însă în formula electorală
(care-i va obliga la minoritate perpetuă), ci în adevăratele intenţii at Bonn-ului,
Washington-ului și NATO.
Urmează cinci mari
partide de nivel ”naţional”: P.N.L.-AT, M.E.R., P. Republican, U.S.D. şi România
Mare. Pentru P.N.L.-AT şi P. Republican întrevedem o singură evoluţie: absorbţia
fie în C.D. (P.N.L.), fie în P.U.N.R. Dar U.S.D. şi România Mare păstrează şanse
să crească. M.E.R.-ul e în mare derută. Independenţii - 4,5 la sută (consilierii)
şi 11,5 (primarii) - ca pondere în electorat sînt o apariţie normală la locale.
Cum însă noi nu trăim condiţii normale, mulţi dintre ei sînt independenţi camuflaţi: fie pro F.S.N., fie pro U.S.D. Voturile primite de ei, mai ales în micile localități,
sînt voturi de stânga. Cu unele excepţii (vezi Tg.-Mureş).
Ce va fi la
generale? Multe vor depinde de data acestor alegeri. O amînare a lor pentru
toamnă (sau vară), denunţată repetat de dl Stolojan, va juca în favoarea aripii
Iliescu, o zicem noi. Şi în defavoarea ţării, o zice dl. Stolojan. O amînare, deci,
va permite F.S.N.-ului să exploateze greutăţile din primăriile Convenţiei
Democratice, mai ales că acestea vor fi mari şi reale şi „ajutate” prin sabotaj
şi publicitate adecvată... Cum însă interesul ţării cere o rapidă clarificare
politică. C.D. va trebui să ceară ferm ca alegerile să nu se amîne. Este un alt
punct forte al C.D. în propria-i propagandă.
Situaţia din F.S.N.
Convenţia din martie va analiza rezultatul acestor alegeri. Prin eşecul acestor
alegeri, mai ales în oraşele mari, prectun şi pierderea a aproape 8 milioane de
voturi, se poate produce un seism în F.S.N.: fie debarcarea lui Roman, - fie o
sciziune clară — Roman şi echipa organizîndu-se cu totul separat. În ambele
variante un „F.S.N. fără Roman" va deveni nucleul viitoarei stîngi româneşti,
condusă probabil de dl. Iliescu. Şi n-ar fi rău, căci, într-o asemenea
evoluţie, la alegerile parlamentare publicul va avea de optat foarte clar: cu
sau contra ideii de reformă și schimbare radicală? Iar, în această ipoteză,
reformistul Roman aflat până acum sandwich între conservatorii din F.S.N. şi
opoziţie îşi va putea găsi un aliat real în... C D. Vom vedea.
Menţinerea C.D.
este însă capitală. Analiza beneficiului (sau inconvenientelor) colaborării cu U.D.M.R.
va trebui reluată. Alegerile parlamentare au o altă logică, o altă aritmetică,
iar U.D.M.R.-ul nu a jucat prea corect cu Convenţia în multe judeţe.
Legea electorală
şi legea partidelor politice vor aduce multe schimbări. Pe de-o parte, puzderia
partidelor va fi spulberată, pe de alta, micile partide de nivel
„naţional" s-ar putea trezi in faţa unui baraj procentual minimal pe ţară
pentru a pătrunde în Parlament. Care va fi acest procentaj ? Dacă pentru a intra
in Parlament se va stabili un procent minimal de 3 la sută (din totalul naţional),
atunci, conform actualului scor electoral, vor intra în Parlament numai cinci
forţe: F.S.N., C.D., P.D.A.R., U.D.M.R., P.U.N.R, iar dacă ponderea la urne va
fi identică cu cea din 9 februarie, cele 385 de locuri din Camera Deputaţilor
vor fi impărţite cam aşa: F.S.N. 155, C.D. 112, P.D.A.R. 33, U.D.M.R. 55,
P.U.N.R. 30. Iar ţara nu ar putea fi condusă decît de o coaliție F.S.N.,
P.U.N.R., P.D.A.R. (216 voturi) sau F.S.N., C.D. (277) adică ca... acum. De
unde şi rolul cheie (!) al domnului Roman şi al Convenţiei F.S.N. din martie...
Ne temem însă că pînă la alegeri se pot întîmpla destule. Inclusiv in Ardeal.
Boala d-lui Domokos Geza (un moderat „lucrat" deja), vizita incognito a d-lui
Iliescu la Sf. Gheorghe (dacă ea se confirmă), declaraţiile ministrului maghiar
al apărării, gen. Füro, şi reacţia Ministerului de Externe Român, aluziile recente
ale domnului Wörner la Bucureşti (”ne vom exercita modesta noastră influenţă”) - apropo
de diferendele româno-maghiare - promit, din păcate, evoluţii neplăcute. Încât
referendumul propus deja de dl. Câmpeanu s-ar putea să aibă o bază extrem de solidă.
Orice s-ar spune,
democraţia nu este un scop în sine, ci un mijloc. Dovedit în Occident, ar fi
cel mai propice pentru slujirea unor interese naţionale. Ni se va cere oare, pentru
a avea acces la democraţie, să sacrificăm interese naţionale? N-ar fi exclus!
Dar ar fi o tragedie! Cum nici în democraţie transparenţa nu-i chiar ce se spune
luciditatea, calmul şi permanenta luare în calcul a intereselor naţionale sînt
absolut necesare - de sus până jos.
(articol scris de
Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf,
anul I, nr. 30, 27 febr. 1992)
miercuri, 2 mai 2018
Bunul guvern și producția de bunuri
După recentele
”succese” în politica externă - primire in Consiliul Europei, primirea clauzei
şi semnarea acordurilor francofoniei - atenţia românilor revine la problemele
de acasă, abia acestea urgente, serioase. Politicienii revin la dosarul
economic, iar omul de pe stradă, la efectele acestui ”dosar”... la piaţă.
Actualul guvern,
după ce a făcut faţă cu brio — nu problemelor reale — ci unei opoziţii ”de
carton”, pare sigur pe el. De unde atâta siguranţă? Maliţios vorbind, el îşi
simte încă spatele asigurat dinspre Cotroceni, iar ”faţa” dinspre o opoziţie
parlamentară diletantă. Referindu-ne însă la sorgintea sa CSP-istă, spatele
actualului guvern stă în ”creşterea producţiei”, lună de lună, în 1993. Ca urmare,
producţia ajunge, cumulat pe 9 luni, la 98% faţă de primele 9 luni din ‘92,
după ce plecase în ianuarie 1993 de la 76% faţă de ianuarie ‘92. În agricultură
se prelimină o producţie cu 8% mai mare anul acesta faţă de ’92, având azi cu
500.000 mai multe bovine şi un plus de 1.000.000 de porcine.
Lăsăm la o parte
vocile acelor parlamentari care se îndoiesc de ”acurateţea” acestor cifre şi le
luăm de bune, întrebându-ne: optimismul acestor statistici este oare sănătos,
justificat? Mai întâi că aceste date se referă la producţie, un indicator care
nu spune nimic despre condiţiile de eficienţă sau ineficienţă în care s-a
realizat. Or, judecând după starea monedei naţionale care se erodează mai rapid
în ‘93 decât în ‘92, ineficienţa globală persistă şi se adânceşte. De unde şi
deficitul comercial de peste un miliard de dolari preliminat pe anul în curs.
Dar pentru omul de pe stradă, abia scăderea vânzărilor de bunuri cu 24% pe
primele 9 luni comparativ cu '92 contează! Iar în condiţiile unei ierni lipsite
de finanţare externă și a unei inflaţii de 12-15% lunar, este clar că puterea
de cumpărare va scădea, că producţia, la rându-i lipsită de importuri vitale,
va scădea şi ea. De unde, terenul potenţial pentru tot soiul de tensiuni sociale
şi necazuri.
Ce e de făcut?
Judecând după
poziţia guvernului Văcăroiu, actuala politică ar trebui continuată, adâncită.
Eventual cu corecturi, pe tapet fiind acum ceea ce presa a numit ”asaltul
asupra băncilor”. Ultimul episod al acestui asalt fiind recenta chemare în
parlament al domnului Isărescu de la BNR. Este oare vorba de o simplă confruntare
între şcoala CSP-istă din guvern și monetariştii de la BNR? Desigur, este vorba
şi de aşa ceva.
În fond, însă,
este vorba de un moment de bilanţ a trei ani de ”reformă” începută de Roman şi
continuată de succesorii săi la zi. Iar ceea ce indică bilanţul acesta este
eşecul! De unde şi confruntările acerbe de azi, căci nu este vorba numai de
putere şi posturi ci, desigur, şi despre răspunderi!
Şomajul depăşeşte
un milion de persoane, inflaţia este de peste 12% pe lună, iar leul s-a
devalorizat, numai sub guvernul Văcăroiu, de la 430 la 1036 lei/dolar. Iar dacă
ne referim la preţul de piaţă „gri" şi de piaţă „neagră" (care deţin
împreună 85% din fluxul valutar al țării) degringolada este şi mai accentuată —
de la 500 la 1600 lei/dolar!
Cu alte cuvinte
populaţia a plătit peşin, la zi, preţul reformei, iar guvernanţii ridicaţi pe
valul de sânge şi speranţă din 1989 — nu au reuşit să însănătoşeasca economia,
ci s-o ruineze într-un experiment „gradualist".
Ce e de făcut?
De recunoscut
adevărul: reforma este blocată - în sectoarele cheie! - de incapacitate, de
mentalităţi osificate, de interese personale chiar!
Marea privatizare,
aşteptând ceva vânzări de active şi vânzările-pilot - cu totul sub 1% din
capitalul de stat - bate pasul pe loc. Faimoasele certificate de proprietate
înmânate în ‘92 (pre-electoral!) sunt devalorizate din start. Oficial
„cotate" la 146 mii lei, ele valorează pe o „piaţă" haotică abia 6000
lei! Prin urmare, numai prin imobilismul guvernamental, avuţia naţională ce
revine prin lege fiecărui român este devalorizată de 25 de ori! Halal protecţie
socială! Halal privatizare! Dacă cineva, prin absurd, ar veni de afară să
cumpere cele 15 milioane de certificate, cu 85 milioane de dolari el ar cumpăra
30% din industria statului român! Halal ”noi nu ne vindem ţara”!
Restructurarea,
care ar trebui să degreveze economia naţională de povara a sute şi sute de întreprinderi
ruinate financiar şi fizic, sau să re-echipeze anumite sectoare, viabile în
viitor, abia este luată în discuţie. Între timp bugetul alocă 900 miliarde lei
pentru ca acestea ”să funcţioneze” la ralanti, iar muncitorul de acolo să ia un
salariu mizerabil, alimentându-se astfel inflaţia şi menţinând şomajul,
statistic, desigur, „cât mai jos"...
Politicile sectoriale,
în condiţiile inflației, a menţinerii unor situaţii de cvasi-monopol (de unde,
preţuri feroce dictate din birouri) şi cu o privatizare şi restructurare
blocate, sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire.
După cum se vede,
hiba nu este la bănci, ci în economia
reală! Adică acolo unde guvernul are pâinea şi cuţitul! Dar rămânând la
viziunea CSP-Istă, iluzionată de „producţie", actuala echipă Văcăroiu este
în stare „să refacă" economia ţării aducând-o la nivelul - inclusiv statistic
- al lui 1989! Acesta să fie oare sensul schimbării dorite atunci? Sau al
promisiunilor din `90 şi `92?
În astfel de condiții
nu e de mirare că sectorul bancar-financiar şi însăşi moneda naţională arată
cum arată. Căci, până la un punct, finanţele ţării sunt o oglindă a ceea ce se întâmplă în economia reală, fabrici, uzine,
ferme etc. Sigur, băncile, moneda şi tot sistemul financiar bancar trebuie să
fie o oglindă fidelă. Adică
structurate şi conduse pe principiul dovedite oriunde în lume ca viabile şi
eficiente. Cu o „liberalizare" limitată practic la preţul mărfii şi al
tarifelor, dar care nu a pătruns şi în cele trei sectoare de preţuri - preţul
monedei (cursul leu/dolar), preţul creditelor (dobânda), preţul muncii
(salarii) - sistemul nostru financiar-bancar şi leul nu-şi pot face rolul! Mai
rău, ele alcătuiesc o oglindă vălurită, care distorsionează valoarea economică, permiţând orice: de
la proliferarea corupţiei în bănci, la vânzarea preferenţială (cui şi pe ce
criteriu şi cu ce preţuri?) a valutei; şi de la menţinerea artificială a
cursului leu/dolar la menţinerea - la fel de artificială - a guvernului actual!
Cert, toamna
aceasta impune decizii politice majore. Iar asemenea decizii se pot lua doar la
Palatul Cotroceni. Cu cât mai devreme cu atât mai bine.
Rămâne însă
întrebarea: este oare actuala opoziţie parlamentară capabilă, prin cinstea şi
valoarea oamenilor săi, să convingă Cotrocenii înspre pasul decisiv?
(28.10.1993, Ioan
PERA; articol apărut în revista Mișcarea,
anul II, nr. 12 (17), 1-15 nov. 1993)
marți, 1 mai 2018
Mini criza din Golf : deocamadată, avantaj Saddam!
La doi ani de la
războiul din Golf, America nu știe să câștige
Recenta mici-criză
din Golf este rezultatul direct al provocărilor deliberate ale regimului de la
Bagdad. Ce va fi urmărit Saddam Hussein? Testarea voinţei americane la vreme de
tranziţie? Va fi mizat el pe incapacitatea decizională a unui preşedinte
„terminat"? Poate. Esenţiale ni se par, însă, următoarele:
1. Occidentul - S.U.A., Franţa, Anglia - au acţionat
previzibil. Adică, lovind militar Irakul. Ceea ce a fost o greşeală.
Acţionînd stereotip, pe modelul de acum doi ani, când contextul mondial era cu
totul altul, Occidentul nu a obţinut nimic. Ba, dimpotrivă, a pierdut! În ciuda
celor ”110 pumni” număraţi cu satisfacţie de comentatori de vază, precum dl.
Cristoiu, Saddam Hussein este deocamdată unicul câştigător politic al acestui
mini-rund. De ce?! Pentru că de data asta lovitura militară a aviaţiei aliate
poartă altă semnătură decât purta în urmă cu doi ani! În vremea războiului din
Golf, bombele aviaţiei aliate purtau semnătura unei vaste coaliţii sub egida
ONU, în care erau parte directă - cu trupe pe teren - și opt state arabe. Azi, lovitura militară de acolo poartă altă semnătură - cea a guvernelor aliate. Nimic în plus! În schimb, o
groază de lucruri în minus: lipsa acordului direct şi explicit al ONU, lipsa unei
componente arabe, lipsa suportului opiniei publice, azi apatică chiar şi în
occident...
2. Nu-i nici o mirare că reacţia lumii arabe a
fost sensibil diferită azi de ceea ce fusese în urmă cu doi ani. Rezervele
sau reacţiile negative explicite faţă de recenta lovitură sînt regulă azi în lumea
arabă. Că e vorba de regimuri, de lideri, de presă, de omul de rând.
3. În lumea arabă, dar numai acolo, se vorbeşte
cu vădită nemulţumire de „standardul dublu” cu care procedează occidentul.
Cînd este vorba de pedepsit Irakul, aceasta se face cu promptitudine și maximă
duritate. Desigur, ambele cerute de Carta ONU și de Drepturile Omului! Perfect.
Cînd însă este vorba de protejat musulmanii bosnieci, treaba se schimbă: apar
reticenţe și se „amînă" aplicarea propriilor standarde - Carta ONU, Drepturile
Omului etc. Aceeaşi reticență li se reproșează din lumea arabă și cînd este
vorba de expulzările masive de palestinieni din Israel.
Dacă Saddam Hussein
a avut în vedere aceste aspecte, el nu a greşit provocind actuala mini-criză.
Ba, dimpotrivă - calculele sale vor fi conţinut multe lucruri reale, importante...
Atu-ul lui Saddam
este că ar fi cu mult mai rău fără el la
Bagdad pentru înseşi interesele occidentului în zonă! Lucrul acesta a devenit
evident imediat după primele succese militare din ‘91, în cursul războiului din
Golf. De unde victoria în coadă de peşte de atunci: dezastru militar irakian,
dar cu Saddam în frunte, mai departe!...
Dispariţia lui
Saddam ar însemna destrămarea teritorială a Irakului. În nord ar apare un Kurdistan
independent. Cum în Turcia vecină trăiesc zece milioane de kurzi, destabilizarea
Turciei, care este pivotul NATO la
sud-est, ar fi un dezastru pentru occident. În ce culori s-ar reîmbrăca o
Turcie destabilizată, dacă nu în culorile islamice? Căci să nu uităm că şi
Iranul occidentalizat al Şahului părea, cândva, la fel de solid şi prosper ca
şi Turcia de azi. În sud, masele de şiiţi irakieni ar deveni o pradă uşoară
pentru fundamentaliştii iranieni. Un Iran fundamentalist în ascensiune şi o
Turcie reislamizată politic ar fi un tandem extrem de periculos pentru
interesele occidentului în zonă. Azi, în Asia Centrală ex-sovietică, Turcia occidentalizată
concurează (profitabil pentru occident) un Iran fundamentalist. O Turcie
reislamizată politic ar atrage în blocul islamic o zonă uriaşă - Asia Centrală -
astăzi încă ezitantă. Încît, pe fondul unor atari succese fundamentaliste este
de presupus că și alte regimuri, azi pro-occidentale, ar putea să se prăbuşească
pe dinăuntru: în Egipt, în Iordania etc.
Devine clar: actuala
politică americană în Golf este epuizată tactic. A o continua ar însemna
periclitarea pe termen lung a intereselor strategice în zonă. Schimbarea — de
tactică, măcar — se impune evident. Cum America are deja un nou preşedinte,
schimbarea se poate face cu mult mai uşor. Să fi urmărit tocmai acest lucru —
stimularea schimbării — Saddam Hussein, atunci când a declanşat actuala
mini-criză?
Vom vedea curând,
căci America trebuie să se decidă. Dacă – paradoxal – ea nu se poate încă
dispensa de Saddam Hussein la cârma Irakului, atunci preşedintele Clinton va
trebui să găsească un modus vivendi cu acesta. Ceea ce ar însemna - minimal - un
dialog cu el (prin interpuşi?!). Deci o victorie politică uriaşă pentru Saddam!
Dacă însă - cum ar fi normal - Clinton nu poate accepta un atare preț, atunci
el trebuie să-și asume riscul – pe care Bush nu a avut curajul să şi-l asume în
'91 - şi să pună capăt dictaturii lui Saddam.
Căci altfel – timpul joacă în favoarea lui Saddam...
Corneliu Dida, 17
ianuarie 1993 (articol apărut în ziarul Telegraf,
anul II, nr. 10 (254), 19 ian. 1993)
luni, 30 aprilie 2018
Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (VII)
Pușcăria
Motto: Tinerii
să-și mizeze viața pe patru lucruri: familie, profesie, dragoste de țară și
credință în Dumnezeu. Să refuze aventura, violența și ura. Să nu uite ca oricît
de mari le vor fi reușitele materiale în viață nimic nu vor reuși dacă vor fi
niște mișei. (Zissu Bitaracu)
Întrebare: Domnule
Bitaracu, înţeleg că aţi fost singurrul legionar fugit în Germania în
septembrie 1941, care aţi înţeles să reveniţi în ţară în septembrie 1942 deşi
aveaţi o condamnare de 15 ani! În timp ce eraţi în anchetă și aşteptaţi
aprobarea rejudecării procesului, regimul Antonescu străbătea prima sa mare
criză de după rebeliune. Pe de-o parte,
în noiembrie-decembrie 1942 se produsee dezastrul de la Cotul Donului şi Stalingrad.
Pe de alta, Antonescu, în decembrie
1942 se afla grav bolnav la pat, victimă a unei crize de malarie, din care
medicii nu ştiau dacă va putea scăpa. Pentru eventuala sa succesiune se luaseră
în vedere două nume Mihai Antonescu şi Gh. Brătianu. În aceste circumstanţe de criză, la Crăciunul lui
1942 Horia Sima fuge din Germania la Roma. Situaţia era atît de gravă încît în
ţară Mihai Antonescu, Eugen Cristescu şi alți conducători iau două măsuri de
prevedere: închid graniţele și fac o masivă arestare de legionari. Dupa unii
atunci au fost trimişi în lagărul de la Tg. Jiu și în alte părţi 1.500 de
legionari. Ce știţi despre toate acestea?
Răspuns: Tot ce ştiu este din
relatările altora. Sima, probabil, încerca o combinaţie cu Mussolini. Spera într-o
revenire la cîrmă - nu știu. Hitler însă îl readuce rapid în Germania. Încît din
ianuarie 1943 legionarii din Reich sînt trimiși lagăre, cei mai mulţi la
Buchenwald. Acolo SS-ul a făcut o serie de anchete privitor la intenţiile lui
Sima. În plus - mi s-a povestit - legionarilor adunaţi pe un platou în faţa
mitralierelor li s-a cerut, ultimativ, să accepte următoarele 1) Schimbarea denumirii
Mişcării legionare în Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din România. Deci
copie după denumirea partidului nazist. Renunţarea la creştinism ca pilon al
doctrinei legionare. 3) Acceptarea înființării unui stat autonom german în
Transilvania de sud în caz că nemţii îi aduc la cîrmă în ţară. 4) Continuarea
războiului alături de Germania contra Rusiei.
Cu rare excepţii,
sutele de legionari au refuzat primele trei puncte, dar au acceptat continuarea
războiului alături de nemţi, contra bolşevismului. Dimineața nemţii au renunţat
la intenţiile lor, iar legionarii au rămas în Buchenwald pînă la 23 august.
Unii și după!
Întrebare: Domnule Bitaracu,
prezenţa conducerii legionare în Germania la discreţia nemţilor oferea acestora
un instrument de şantaj politic asupra lui Antonescu. Pe ideea „nu accepţi
asta, atunci îl aduc pe Sima”. Aţi luat în vedere încă de atunci acest aspect? Vi
se părea posibil un asemenea şantaj?
Răspuns: Da, acest aspect l-am
perceput de la început ca o realitate, ca pe un pericol. Și pentru Legiune, dar
şi pentru ţară. Nemţii nu agreaseră în mod real niciodată pe legionari. Nici pe
vremea lui Codreanu, cînd Hitler a permis asasinarea sa de către Carol al
II-lea. Fac menţiunea că există suficiente indicii conform cărora regele, în cursul
vizitei făcute în Germania în noiembrie '38, cu cîteva zile înainte asasinarea
lui Codreanu, a găsit un Hitler neutru și dezinteresat total de soarta Căpitanului
și a Legiunii. Nemții vedeau în România o sursă de petrol şi o bază strategică importantă
pentru planurile lor. El nu a agreat veleităţile de independenţă ale nici uneia din
mişcările autentic naţionalist-patriotice, cum era și Legiunea. De altfel, opţiunea
lui s-a vădit foarte clar cu ocazia aşa-zisei rebeliuni, cînd a permis lui Antonescu
(şi i-a asigurat tot sprijinul) eliminarea legiunii. Despre adevăratele intenţii
şi interese germane, am discutat şi la Rostock. De altfel, toţi vechii
legionari ştiu foarte bine că nici Căpitanul nu avea o părere prea bună despre Hitler
și nazişti.
Întrebare: Atunci cum
explicaţi poziţia exprimată de Codreanu în campania electorală din decembrie
1937 cînd a lansat formula: ”În 48 de ore după biruința Mișcării Legionare voi
pune țara pe Axa Roma și Berlin”?
Răspuns: Iată cum. Codreanu
considera că principalul pericol pentru România Mare era Rusia bolșevică.
Că puterile occidentale nu erau nici interesate și nici capabile să garanteze
frontierele României. Că, prin urmare, singurul mod de a ne proteja cît de cît
era să ne apropiem, din timp, de
puterile Axei, care mai devreme sau mai tîrziu aveau să intre în luptă cu
Kremlinul. Că politica de neutralitate era o utopie. Cînd în senatul legionar i
s-a atras atenţia că o asemenea afirmație publică i-ar putea alunga multe voturi
într-o ţară francofilă ca a noastră, Codreanu a replicat: „Cu atît mai mult sunt
obligat să spun poporului din vreme cum văd eu politica și interesele țării. La
urne eu nu vreau atît voturi, cît aştept un verdict al naţiunii asupra intenţiilor
mele". Vă ntreb eu acum după atîţia ani: au avut vreo valoare garanțiile
occidentului? Nici una! Ne-au vîndut lui Stalin fără nici o ezitare. A fost
efectivă „neutralitatea" proclamată de Carol în 1939? Nicidecum! Și cine
fost marele nostru pericol dacă nu Rușia bolsevică?!...
(interviu luat de
Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf,
anul I, nr. 116, 30 iunie 1992)
duminică, 29 aprilie 2018
Scandalul moțiunii de cenzură
Lumii politice –
bila neagră, țării – bile negre!
Mult aşteptata
premieră - votul în jurul moțiunii de cenzură - e astăzi consumată. Guvernul a
câştigat cu un scor ”de popice” 260-192. Dar dincolo de această realitate,
scandalul parlamentar de vineri va avea urmări.
Cum am mai spus-o,
principala ”beneficiară” a acestui demers este opoziţia. Reunind pentru prima
oară Convenţia, UDMR şi FSN-Roman în jurul unei acţiuni de atare importanță,
opoziţia nu şi-a îndeplinit obiectivele propuse, decît cu totul marginal.
Deigur, ea nu viza răsturnarea guvernului. A și precizat-o din vreme. Dar
mentalitatea comună a milioanelor de simpatizanți ai săi va percepe votul de
vineri ca pe o nouă neputință și frustrare. Pentru o Convenţie letargică deja, în care nici un partid nu-şi cunoaşte nici propria-i forţă și nici propriul
electorat, lucrul acesta pe unii îi va decide să forțeze spre alegeri anticipate,
iar pe alții - dimpotrivă. Liberalii d-lui Patriciu, beneficiari în perspectivă
ai unei reuniuni cu P.N.L.-Quintus, par de acum decişi să recomande – inclusiv la
Cotroceni - alegeri la toamnă. PNŢ-CD, în evident declin ca și ceilalţi
.,pitici" din Convenţie, se vor ţine cu dinţii de scaunele de parlamentari.
Devine evident că, după recentul eșec, Convenţia a mai primit o lovitură.
Pentru FSN Roman situaţia
e acum cu mult mai grea. Care-i va mai fi electoratul, câți i-au mai rămas
fideli – inutil de discutat! După eroarea de a fi concurat Convenţia la urne în
toamnă, FSN a comis-o acum și pe aceea de a se fi apropiat de Convenţie pînă la
contopire, pentru omul de pe stradă. Va intra domnul Roman în Convenţie? Dacă o
va face, aceasta va fi nu atît pentru revivificarea ei, cît pentru tentativa de
a o moşteni cu totul. Condusă de un domn Constantineseu tot mai şters și inutil,
inspirată de cvasi-octogenarul domn Coposu, Convenţia părcă aşteaptă o mână tânără,
ambiţioasă şi de fier!
Principalul obiectiv
al opoziţiei - nominalizarea deschisă, precisă, a răspunderii actualei guvernări
- nu a reuşit decât cu totul marginal! De ce? Pentru că vineri nu s-a discutat,
ci s-a C.P.U.N-izat! Căderea în caragialescul primăverii lui 1990 a fost opera
bardului de la Butimanu. Dar opoziţia a reacţionat total greşit! După ce a
ieşit din sală, reventă, ea a acceptat „lupta deschisă", dar pe terenul unde
o invitase alde Vadim! Încît, în locul unor dezbateri axate pe subiect, s-a căzut în trivial! În loc să se pună accentul pe sensibilizarea reformatorilor din
guvern, din FDSN, s-a menţinut atacul contra „naţional"-comuniştilor, spre
deliciul presei de scandal și - bănuim - al „democraţilor" maghiari! Încît,
adunată de trompetele d-lui Vadim, Păunescu et. Co, eteroclita majoritate guvernamentală
s-a mobilizat „cu totul exemplar"...
E de presupus că
ecourile practice se vor decanta curând în partidele opoziţiei. La Congresul PAC,
vor urma clarificări, iar dl. Tănase, lucid și pragmatic, a punctat de pe acum.
La ţărănişti va continua probabil miza pe actuala strategie-letargie Coposu. În
timp ce piticii Convenţiei, tot mai speriaţi de aplecarea spre alegeri generale
anticipate a lupilor liberali, vor strînge rândurile în jurul mitului din
toamnă - am numit Convenţia...
Între timp, în
faţa Guvernului stau trei uriașe probleme. Aprobarea bugetului, negocierile cu FMI
şi ridicarea subvenţiilor la 1 mai. La buget demagogia vadim-tudoristă va ceda
locul specialiştilor. Iar printre ei cel mai temut este Marin Stelian (FDSN),
fost adjunct la Finanţe sub Ceaușescu şi dușman jurat al politicii actuale a
BNR. În condiţiile unei balanţe de plăți deficitare pentru '93 cu peste un miliard
de dolari, acordul stand-by cu FMI este vital. Or, dl. Watson, delegatul FMI, a
remarcat din capul locului inconsistenţa actualului program și proiect de buget.
Contează mai puţin dacă are şi dreptate. Contează enorm însă faptul că, fără dînsul,
nu se va obține miliardul de dolari! Cît despre subvenţii, nimic de comentat.
Vom trăi atunci...
Între timp, lumea
„politică" românească vine beată în Parlament (vezi dl. Marcu FDSN), cere
psihiatrii pentru Vadim (opoziţia), ameninţă cu Securitatea (vezi cutare de la
PRM), vrea procese de calomnie (vezi Radoff-PAC), se omoară pe culoare pentru ”Evenimentul
zilei" de prînz, votîndu-şi cu cîteva zile mai înainte creşterea diurnei
zilnice de la 200 la 3000 de lei!...
La ce să ne aşteptăm? Indiferent de numărul bilelor albe sau negre, în faţa
ţării se află un nesfîrşit număr de zile negre. Veleitățile, incompetenţa,
fripturismul și nerușinarea fac ravagii în lumea ”politică” românească. Iar
aceasta îţi oferă de toate, mai puţin competenţă, eficienţă, cinste şi decenţă.
Criza pare dominată.
Încă. Dar o nouă izbucnire a sa se va face cu o forță direct proporţională cu a
păcatelor cumulate pînă azi la vîrf, pe ambele versante: şi la guvernanţi, dar și
la opozanți...
(articol scris de
Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf,
anul II, nr. 50 (294), 22 martie 1993)