de prof. univ. Afrodita Iorgulescu
Constituţia
actuală spune, la Art. 135, că statul trebuie
să asigure protejarea intereselor naţionale în
activitatea economică, financiară şi valutară şi exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional. Iar la Art.
136, spune că bogăţiile de interes public ale subsolului, resursele naturale
ale zonei economice şi ale platoului continental etc. fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, iar bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi pot fi concesionate. Deci, Constituţia actuală
se referă la „concesionare” ca singura modalitate de contractare între
stat şi o companie română sau străină a resurselor naturale ale subsolului (aur, argint, cupru, petrol, gaze
naturale etc.) (Anexa
1).
În consecinţă, legea Minelor 85/2003 (care se referă la aur, argint, cupru
etc.) spune că resursele minerale se pun în valoare prin
activităţi miniere care se concesionează,
în schimbul unei redevenţe miniere cuvenită
bugetului de stat, care se stabileşte la
o cotă procentuală din valoarea
producţiei miniere (acum cota este de
4% la aur, argint, cupru etc.), titularul licenţei de concesionare pentru
exploatare având dreptul să dispună asupra cantităţilor de produse
miniere realizate (Anexa 1).
La fel, legea Petrolului 238/2004 (care se referă la petrol şi la gaze naturale convenţionale, nu şi la gazele
de şist, care sunt neconvenţionale!), spune că operaţiunile petroliere se concesionează, în schimbul unei redevenţe petroliere către bugetul de
stat, stabilită la o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase, titularul acordului petrolier având dreptul să dispună asupra cantităţilor de
petrol ce îi revin, conform clauzelor acordului petrolier, inclusiv să le exporte (Anexa 1).
Sunt însă exploatate resursele naturale (minerale şi petroliere)
în interes naţional prin concesionare? Categoric nu. Voi ilustra
cu două exemple.
Exemplul 1. Să presupunem, prin absurd, că ar
fi aprobat proiectul gigantic şi distructiv al companiei mixte Roşia Montană Gold
Corporation S.A. – RMGC pe scurt (RMGC este un mariaj în trei între Gabriel Resources (Jersey) şi statul român (Minvest), „terţul interesat” fiind Gabriel Resources
(Canada), compania cotată nu se ştie cum la bursă în 1996 pe seama aurului de la Roşia Montana; Gabriel
(Jersey) este subsidiara în proporţie de
100% a lui Gabriel (Canada) din 1997) www.ase.ro/rosia_montana/index.asp.
RMGC are o licenţă de concesiune pentru exploatare a minereurilor
auro-argentifere la Roşia Montană, obţinută prin transfer de la Minvest. Statul
român deţine teoretic 19,31 % din acţiunile RMGC (practic doar 0,02 %
din acţiuni, până ce statul nu
achită datoria de 40.069.332,49 USD la
Gabriel (Jersey)), pentru împrumutul
luat ca să facă faţă majorărilor de
capital din 2004 şi 2009 ale RMGC), iar Gabriel
(Jersey) deţine teoretic 80,69 %
din acţiuni. Numai pentru construcţia minei ar trebui circa un miliard euro,
din care statul ar trebui să achite 19,31 %. Presupunând că Gabriel (Canada)
ar reuşi să atragă aceste fonduri, ar fi
nevoie de noi majorări de capital la RMGC, prin care să fie încorporate
aceste fonduri. Deci statul român ar
trebui să se împrumute din nou la Gabriel
(Jersey). Şi de la producţia
primului gram de aur până la obţinerea de dividende de către statul român, ar mai trece 12 ani (pay back-ul pentru România calculat de noi)
şi, din primele dividende, Minvest ar trebui să achite mai întâi datoriile pe
care le are deja şi le-ar face pe viitor
la Gabriel (Jersey) şi abia apoi ar putea să-şi achite datoriile pe care le are
şi le-ar mai acumula la stat; şi abia după aceea ar putea
vorbi de profit. Gabriel (Jersey)
(sau cine ar deţine atunci licenţa de exploatare) va putea să dispună de toată cantitatea de
aur ce i-ar reveni (teoretic 80,69% din totalul extras). Deci, practic,
tot aurul extras la Roşia Montană ar
părăsi România, noi alegându-ne cu cianurile ce ar rămâne în locul lui. Deci,
un stat cu resurse minerale, pe care vrea să le exploateze, dar care
nu are bani, cum este cazul
României acum, nu se poate angaja să
concesioneze într-o societate mixtă, cum
este RMGC, şi într-un proiect gigantic,
pentru că nu poate face faţă cheltuielilor.
Exemplul 2. Să
presupunem, tot prin absurd, că
Chevron ar ajunge să exploateze gaze de şist în Dobrogea de sud, unde a primit trei acorduri petroliere de
concesionare (cu toate că legea Petrolului 238/2004 nu permite acest lucru, ea nefăcând
referire la gazele de şist). Chevron ar dispune atunci prin lege de toată cantitatea de gaze
de şist obţinută de el, pe care va putea
să o exporte. Deci, tot gazul de şist extras ar părăsi România, noi alegându-ne
cu dezastrul ecologic ce ar rămâne în urma lui. Romania ar
obţine, deci, în urma
concesionării, ceva bani (sub formă de
redevenţă petrolieră şi alte taxe), dar „zero” gaze de şist şi dezastru ecologic în
zonă; statul român ar putea cumpăra de
la Chevron gaze neconvenţionale (de şist)
româneşti (dacă Chevron ne-ar vinde), în
loc să cumpere din altă parte gaze convenţionale. Aşa îşi va câştiga România
independenţa energetică ? Este aceasta o
afacere în interesul naţional? Evident,
nu este.
Soluţia nu este deci “concesionarea”, ci “împărţirea
producţiei”, cum a propus Academia Română.
Contractul de împărţire a producţiei (Production
Sharing Agreement, PSA pe scurt) a fost introdus în Indonezia în 1966 pentru
petrol. În PSA, după modelul arendei din agricultură,
contractorul “operează pe riscul şi cheltuiala sa, şi
primeşte o cotă specificată din producţie ca recompensă. Astfel, diferenţa
principală faţă de concesiune este proprietatea resursei minerale. Dacă sub concesiune tot petrolul brut
produs aparţine contractorului, sub PSA el este în proprietatea guvernului
gazdă, şi cota din producţie alocată contractorului poate fi privită ca plată
sau compensaţie pentru riscul asumat şi pentru serviciile oferite.”
(“Production-Sharing
Agreements: An Economic Analysis”, de Kirsten Bindemann, de la Oxford Institute for Energy Studies, Octombrie 1999,
pag. 9, 10
Să observăm că în
perioada 1990-1995, în România, regimul juridic de punere în
valoare a petrolului a fost împărţirea
producţiei, nu concesionarea (a se vedea
de exemplu ‘Contractul de explorare şi împărţire a producţiei’ (87 pagini) încheiat la 6 august 1992 (H.G. 570/1992) între Rompetrol S.A. (‘COMPANIA’) şi companiile Enterprise Oil Exploration Limited
şi Canadianoxy (Romania) Ltd. (‘CONTRACTORUL’) – actualmente
între ANRM. şi Sterling Resources
Ltd. – contract desecretizat în
2009 şi aflat pe site-ul ANRM (www.namr.ro). Din acest contract, vedem că la împărţirea producţiei de ţiţei
brut statul avea 45 % şi companiile străine aveau 55
% (Art. XII, pag. 28)).
După 1995, legile
petrolului (din 1995, 2004) şi
minelor (din 1998, 2003) au înlocuit împărţirea producţiei cu concesionarea, şi
au fost concepute în spiritul politicii “porţilor deschise” (deplină egalitate de
tratament între capitalurile străine şi cel naţional), fiind din
ce în ce mai defavorabile statului român:
legea petrolului nr. 134/1995
prevedea concesionarea, cu
redevenţă variabilă, în
natură, pentru ca în legea
petrolului nr. 238/2004,
redevenţa petrolieră să devină fixă, în bani, nu în natură, de maximum 13,5 % pentru
zăcăminte care produc peste
100.000 tone/trimestru la ţiţei/condensat şi de maximum 13% pentru zăcăminte
care produc peste 200 milioane m.c./trimestru la gaze naturale.
De ce oare a fost
legiferat regimul unic al concesiunilor, excluzându-se astfel împărţirea producţiei încă în Constituţia din
1991? Se ştie doar că pentru o ţară săracă (cum este
şi România) este avantajoasă împărţirea producţiei, nu concesionarea. Cineva de la ANRM a spus că din cauză că în ţările Uniunii Europene se foloseşte concesionarea; dar
Malta şi Cipru sunt în Uniunea Europeană (din 2004) şi folosesc împărţirea producţiei. Sau poate pentru că SUA foloseşte concesionarea? Am
observat că Ucraina şi Rusia folosesc împărţirea producţiei; din cauza lor o fi?
George
Friedman (Stratfor) ne-a spus recent în faţă nişte adevăruri care ar trebui să ne trezească la realitate, ca un
duş rece: pe scurt, că nu există ţări
prietene, ci doar interese economice; că să ne bucurăm că nu am
intrat în zona euro; să nu mai umblăm să
facem pe placul Uniunii Europene sau SUA, să ne vedem
de interesul naţional şi să ne ridicăm
prin propriile puteri. Sună cunoscut, nu?
Ne aminteşte de “politica prin noi înşine”, promovată de
liberali în perioada interbelică.
Având în vedere cele de mai sus, consider că este în interesul naţional
ca în Constituţia revizuită (sau în noua
Constituţie !) să nu mai apară concesionarea ca singura modalitate de
contractare (fie este adăugată şi
împărţirea producţiei lângă concesionare
(necesară poate în unele cazuri), fie nu
se precizează nimic, lăsând noile legi
ale minelor şi petrolului să facă
aceste precizări).
Anexa 1
(Constituţia, Legea minelor şi Legea petrolului)
- Constituţia:
Art. 135:
(1)
Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera initiaţivă şi
concurenţă.
(2)
Statul trebuie
să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică,
financiară şi valutară;
...
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul
naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic;
f) crearea conditiilor necesare pentru
cresterea calitatii vietii;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare
regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.
Art. 136:
(1) Proprietatea
este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi
ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile
de interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential
energetic valorificabil, de interes national, plajele, marea teritoriala,
resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si
alte bunuri stabilite de legea organica, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile
proprietate publică sunt inalienabile. În
condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de
utilitate publică....
- Legea Minelor 85/2003 (care se referă la aur, argint, cupru
etc.) spune:
- „Art. 13 - Resursele minerale se pun în valoare prin
activităţi miniere care se concesionează
persoanelor juridice române sau străine,
...”
- Art. 3 - În înţelesul prezentei legi, termenii
folosiţi se definesc după cum urmează: ...
“8. concesiune minieră – operaţiunea juridică prin care statul,
reprezentat de autoritatea competentă, în caliate de concedent, transmite
pentru o perioadă determinată unei persoane, în calitate de concesionar,
dreptul şi obligaţia de a executa, pe risc şi cheltuială proprii, activităţi
miniere având ca obiect resursele minerale ce cad sub incidenţa prezentei legi,
în schimbul unei redevenţe miniere
pentru exploatare şi al unei taxe pe activitatea de prospecţiune, explorare şi
exploatare a resurselor minerale; ...
- Art. 45. – (1) Redevenţa
minieră cuvenită bugetului de stat se stabileşte la o cotă procentuală din valoarea producţiei miniere, după cum
urmează: ...
(este acum de 4% la aur, argint,
cupru etc.)
- Art. 38.- Titularul licenţei/...
are următoarele drepturi: ...
c) să
dispună asupra cantităţilor de produse miniere realizate; ...”
·
Legea Petrolului 238/2004 (care se referă la
petrol şi gaze naturale) spune:
- „Art. 27. – (1) Operaţiunile petroliere, inclusiv bunurile
necesare realizării acestor operaţiuni aflate în proprietate publică, se concesionează în condiţiile
prezentei legi de către autoritatea competentă. ...
- Art. 2. – În înţelesul prezentei
legi, termenii şi expresiile folosite se definesc după cum urmează: ...
7. concesiune petrolieră semnifică operaţiunea juridică prin care
statul român, reprezentat de autoritatea competentă, în calitate de concedent,
transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane juridice române sau
străine, în calitate de concesionar, dreptul şi obligaţia de a efectua, pe risc
şi cheltuială proprii, operaţiuni petroliere ce cad sub incidenţa prezentei
legi şi dreptul de a utiliza buburile aflate în proprietate publică, necesare
realizării operaţiunilor petroliere, în schimbul unei redevenţe;...
- Art. 49. – (1) Titularii
acordurilor petroliere sunt obligaţi la plata către bugetul de stat a unei redevenţe petroliere.
(2) Redevenţa
petrolieră se stabileşte astfel:
a) o
cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase,
...
- Art. 47. - Titularul acordului petrolier are următoarele drepturi:...
e)
să dispună asupra
cantităţilor de petrol ce îi revin, conform clauzelor acordului petrolier, inclusiv să le exporte; ...”
Anexa 2 (Concesionare versus împărţirea
producţiei şi alte tipuri de contract)
Citate din studiul “Production-Sharing Agreements: An Economic Analysis” (93 pagini) ,
scris de Kirsten Bindemann, de la Oxford Institute for Energy Studies,
in Octombrie 1999 (în traducerea
noastră):
Acordurile de împărţire a producţiei
(AIP) (Production-Sharing
Agreements (PSAs)) sunt printre cele mai folosite aranjamente contractuale
pentru explorarea şi exploatarea petrolului. Sub un AIP, statul ca proprietar
al resurselor minerale angajează o
companie de petrol străină (CPS) drept
contractor care va furniza servicii financiare şi tehnice pentru operaţii de explorare şi exploatare. Statul
este în mod tradiţional reprezentat de către
guvern sau de una din agenţiile sale ca fiind compania de petrol naţională
(CPN).
CPS încheie un
acord cu o anume cotă de împărţire
a petrolului produs ca o recompensă pentru riscul asumat şi serviciul făcut.
Statul, însă, rămâne proprietarul petrolului produs .... Guvernul său (CPN-ul său)
are de obicei opţiunea să participe în diferite moduri la procesul de explorare şi exploatare. (pag. 1)...
Distingem patru tipuri de contracte de bază în domeniul petrolului: concesiunile,
acordurile de împărţire a producţiei
(AIP) (Production-Sharing
Agreements (PSAs)),
contractele
de service şi joint ventures. Fiecare
formă poate fi folosită pentru a realiza acelaşi scop. Diferenţele între
tipurile de contracte sunt de natură conceptuală în special în legătură cu nivelurile de control acordate contractorului
străin, aranjamentele privind compensaţiile şi nivelurile de implicare ale
companiei de petrol naţională (CPN).
1.
Experienţa din Orientul Mijlociu cu concesiunile clasice (începând cu 1900
aproximativ) a fost caracterizată de
patru trăsături:
-
drepturile acordate companiilor străine
acopereau arii vaste şi uneori o ţară
întreagă,
-
contractele erau semnate pentru perioade
lungi de timp,
-
contractorul străin avea control deplin
asupra programului şi modului în care
rezervele
minerale erau dezvoltate; nu exista obligaţia să producă, de aceea, în timpurile în
care preţul petrolului era scazut, firma
putea reduce producţia fără a fi penalizată,
-
guvernul gazdă nu avea nici un drept în afara dreptului de a
primi o plată funcţie
de
producţie.
...............
În jurul anilor 1930, contractul
standard american de concesiune era foarte diferit de concesiunile din Orientul Mijlociu: concesiunile erau anulate dacă nu se făcea producţie după un număr
specificat de ani, redevenţa era de 1/8
din producţie. În anii 1950 multe concesiuni au fost renegociate.
Restructurarea sistemului
concesiunii a pus trei întrebări esenţiale ...: Cât de mult control este dat
companiei străine ? Cum este definită împărţirea
venitului anual? Cum ar trebui să se implice firma straină în ţară ?
2. În anii 1960 ( mai precis în 1966 n.n.), guvernul Indoneziei a
introdus acordurile de împărţire a producţiei ca răspuns la criticile crescânde şi
la ostilitatea faţă de sistemul concesiunilor existent. ... caracteristicile de
bază ale AIP sunt: Petrolul este proprietatea statului, care aduce o companie
de petrol străină (CPS) să exploreze şi ... să
dezvolte resursa. CPS operează pe riscul şi cheltuiala sa, şi primeşte o
cotă specificată din producţie ca recompensă. Astfel, diferenţa principală faţă
de concesiune este proprietatea resursei
minerale. Dacă sub concesiune tot
petrolul crud produs aparţine lui CPS, sub AIP el este în proprietatea guvernului
gazdă, şi cota din producţie alocată lui CPS poate fi privită ca plată sau
compensaţie pentru riscul asumat şi pentru serviciile oferite. (pag. 9, 10)
Cota
de împărţire a producţiei între stat
(CPN) şi CPS diferă funcţie de producţie,
putând ajunge la 80 la 20. (pag. 21)”
Facebook
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul dvs. așteaptă moderarea.