trafic

 

vineri, 20 aprilie 2018

Măcar atît!...

0 comentarii

Propunerea PNL privitoare 1a candidatura regelui a căzut. După reacţia violent-negativă a liderilor Convenţiei, refuzul regal era perfect previzibil. Ideea era transformarea de facto a alegerilor prezidenţiale din 27 septembrie într-un veritabil referendum. Se miza pe reunirea opoziţiei în jurul acestui simbol naţional, pe dorinţa reală de schimbare, pe efectul surprizei. În ipoteza unei victorii regale la urne, după consemnarea ei oficială regele ar fi putut refuza jurărămîntul pe actuala Constituţie. Cine i-ar mai fi putut refuza atunci, Lui şi Parlamentului nou ales la 27.09, revenirea la Tron? Şi pe ce temei?

Acum, că refuzul este un fapt consumat, această lucrare omenească, abil construită, a căzut. Șansele revenirii la monarhie sunt nule, într-o viziune strict legalistă. Actuala constituție nu oferă nici o portiță pentru un referendum monarhie sau republică, iar schimbarea ei cere majorităţi de neatins. Sigur, nimic nu este bătut în cuie. Nici măcar constituțiile. Și cu atît mai puţin constituţia fesenistă. Practica naţională ca şi cea europeană este fără drept de apel: constituţiile sînt măturate automat de cataclismele sociale. Am trăit-o cu toții la 22 Decembrie. Cînd pe atunci se decupa stema republicană, din steag, într-un gest instinctual transmis ca focul în praful de puşcă pe întreg teritoriul cine se gîndea la regele Mihai?

Tot ce s-a făcut de atunci la nivelul puterii şi în mase, împotriva regelui Mihai, a avut efect contrar în timp. Faptă de faptă, lucrare omenească de lucrare, gîndite împotriva Sa, n-au făcut decît să reînvie şi să întărească curentul monarhist. Biserica ortodoxă, intelectualitatea, tineretul sînt majoritari cu monarhia. Să fie toate acestea numai un curent politic? Numai o viaţă în lucrare omenească?! Ne îndoim.

Căci o societate preocupată excesiv de cele ale burţii sau de cele din-jos de ea, ignorindu-şi rădăcinile și fetişizînd salariul și clipa își amanetează întîmplării viitorul. Nici o mirare, prin urmare, ca în sensul restaurației lucrează tainic zi de zi încă doi factori: degradarea social-economică şi compromiterea tot mai evidentă a actualei clase conducătoare cramponate de putere. Am fi dorit să putem spune altceva, să putem întrezări și lucruri mai bune. Dar, regretăm, acesta este purul adevăr. A continua pe actuala şină, în răspărul realităţilor, al adevăratelor interese naţionale și a Celui de Sus, înseamnă a merge spre dezastru! Cu ce ne-om apăra atunci? La ce, la cine vom merge?

Nu sîntem monarhişti. Și cu atît mai puţin monarhişti „ireductibili". Încercăm să gîndim pe cît posibil. Cunoaştem şi păcatele și avantajele celor două forme de guvernămînt. Iar păcatul principal al republicii la români este geneza sa, sub imperiul unei puteri străine malefice și al unei ideologii fără Dumnezeu. Monarhia, în schimb, care domină o întreagă istorie naţională de la Burebista la Voievozi și România Mare, ar oferi un factor de echilibru şi rezervă politică supremă fără de care cu greu ne-am descurca în această furtună de sfîrșit veac. Că este aşa, să ne gîndim o clipă cum s-ar fi descurcat ţara la 23 August 1944 dacă pe atunci am fi fost republică și mareşalul Antonescu preşedinte?!...

Nu vom avea, prin urmare, în aceste momente dificile decît precara înjghebare omenească constituţiei feseniste, edecurile ei politice. Monarhia însă, încarnată de regele Mihai chiar în exil, există! Ea ne rămîne ca rezervă, totuşi! Mai devreme sau mai tîrziu la ea vom recurge...

Încît, odată cu Apostolul Pavel, noi spunem liniştiţi şi resemnaţi: „Nu mai necăjiți pe oamenii aceştia. Dacă încercarea sau lucrarea lor este de la oameni, se va nimici. Dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici.”

În aşteptare să avem cu toţii o grijă: să nu ne pomenim că luptăm împotriva Celui de Sus... Măcar atît !...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 142, 6 august 1992)

Read more...

joi, 19 aprilie 2018

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (II)

0 comentarii



Interviu cu dl. Zissu Bitaracu, vechi membru al Mişcării Legionare

După cedarea fără luptă a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Cadrilaterului, în august 1940 încep la Turnu-Severin discuţii cu Ungaria în chestiunea Transilvaniei. Eşuînd, urmează Dictatul de la Viena din 30 august 1940 în faţa căruia Regele Carol şi sfetnicii săi cedează din nou. Au urmat demonstraţii în ţară împotriva acestei politici - mulţimile acuzînd deschis şi puterile Axei, dar şi pe Carol. 

În 3 septembrie la Bucureşti se produc masive demonstraţii la Palat îndreptate împotriva regelui, cu inițiativă și participare legionară. În ţară conducerea legionară de atunci prevăzuse o serie de lovituri - ocupări de instituții publice - care însă se desfăşoară efectiv şi sîngeros numai la Constanţa și Braşov. În urma acestor evenimente, regele îl numeşte pe Antonescu prim-ministru (4 sept.) şi conducător al Statului (5 sept.). În 6 sept. 1940 regele - părăsit de toţi - abdică. Antonescu îi permite să părăsească ţara cu un tren, garantîndu-i viaţa. Aflînd de acest aranjament secret, legionarii întîmpină trenul regal la Timişoara cu focuri de mitralieră. Avînd cale liberă, trenul parcurge gara în viteză. A urmat o cursă de urmărire, în care o echipă de legionari pe o locomotivă a tras rafale asupra trenului regal pînă la Frontieră. Trîntiţi pe burtă sub rafalele legionare și ţăndările ferestrelor, cu groaza în suflet, regele Carol al II-lea, amanta sa, Elena Wolf-Lupescu, și camarila părăsesc ţara, ieşind ruşinos din istoria națională. 

Pe atunci nu existau elicoptere... Existau în schimb și atunci tineri, care pe măsura puterii minţilor și sufletelor lor au înţeles să se implice, să rişte şi să-și jertfească chiar și viaţa. Cum au făcut-o, de ce și cu ce speranţe şi rezultate încercăm să prezentăm în cele ce urmează, continuînd discuţia cu unul din participanţi, pe atunci în vîrstă de 26 de ani, dl. Zissu Bitaracu.

Partea a II-a: Lovitura de stat de la 3 septembrie 1940

Întrebare: Domnule Bitaracu, locuiaţi la Bazargic și la 21 sept. 1939 ați scăpat ca prin urechile acului de o execuție sumară... Aţi abandonat apoi orice legături cu legiunea? Sau...

Răspuns: Era dictatură. Partidele erau desființate. Personal mă limitam la a urmări evenimentele și la întîlniri sporadice cu camarazii. Începînd cu mai-iunie 1940 se produsese o anumită destindere între legiune și Carol al II-lea. Horia Sima, care conducea de facto legiunea, intrase în Guvern, dar după cedările de teritorii ieşise. Nu eram în ”Consiliul Zeilor”; nimeni nu-mi cerea mie părerea, desigur. Însă combinațiile făcute cu Carol - un asasin odios - mi-au displăcut profund. Era ceva contrar liniei anti-politicianiste lăsată nouă de Căpitan. Legiunea era decimată, serios dezorganizată. Pierdusem sute şi sute din cei mai buni oameni. Practic o conducea un mic grup de oameni reveniţi din emigraţie de la Berlin.

Întrebare: Cum ați perceput repetatele cedări de teritorii din vara lui 1940?

Răspuns: Ca pe un dezastru, ca pe o ruşine naţională! Ca pe un rezultat firesc al unei politici falimentare dusă de Carol și oamenii lui, vreme de un deceniu. După anunţarea Dictatului de la Viena, Regele era izolat. Toată ţara îl ura. Iar legionarii mai mult ca oricine.

Întrebare: Într-adevăr, au urmat demonstrații după Dictat. Legiunea ce rol a avut atunci? Ce a întreprins în acele circumstanţe?

Răspuns: În legiune eram un anonim. Totuși, la 29 aug. 1940 eram la Bazargic mobilizat slt. Se anunţase cedarea Cadrilaterului, unde îmi aveam locuinţa şi pămîntul. Evacuarea încă nu începuse. Prin curier, mie și încă unor doi camarazi ni se comunică să venim la Constanţa pentru dispoziţii din partea legiunii. Am plecat acolo sub pretextul iminentei evacuări a familiei. La Constanţa nu m-am întîlnit cu nici un şef local. Aşteptam după-amiaza la cafenea dispozitiile. Pe 3, seara, un curier îmi comunică misiunea: ”la nouă seara - adică peste un ceas! - vă luați echipa din parcul din faţa Gării Vechi (unde se află acum Casă Albă) şi veți ocupa prefectura. La şase dimineaţa vă predaţi". M-am conformat. Precizez că nu-mi cunoşteam oamenii! Aceştia - 12 tineri fedecişti (de la F.D.C. - frăţiile de cruce, n.r.) - sub 20 ani cu toţii - ştiau la rîndul lor că trebuie să se alăture pe scările prefecturii unui sublocotenent la 9 fix seara și să îl însoţească în prefectură. Atît! Ei își pregătiseră din vreme vreo douăzeci de petarde, iar noi aveam două pistoale şi încă unul stricat...

Întrebare: Doar atît?!

Răspuns: Exact! Prefectura era în actualul sediu al Casei Ofiţerilor de pe str. Traian. Era păzită de o santinelă, alţi trei ostaşi şi un gardian. Fiind în uniformă, a fost un fleac să-i cer arma santinelei pentru control (!) și el să mi-o și dea! L-am sechestrat și, cum între timp cei 12 mi se alăturaseră, am intrat în clădire. Rînd pe rînd am dezarmat şi sechestrat pe cei patru militari dinăuntru și împreună cu secretarul prefecturii i-am încuiat într-o cameră, după ce le-am explicat că nu le vom face nici un rău. Secretarul, tremurînd tot, ne tot asigura că și el este... legionar! Eram stăpîni pe clădire fără un foc de armă şi ne îmbogăţisem substanţial armamentul. Am inspectat parterul şi etajul, ignorînd însă subsolul, după care ne-am baricadat înăuntru. Curînd s-au auzit focuri de armă dinspre Poşta veche, adică de vizavi de restaurantul Pescarul. Odată cu noi, alte echipe ocupaseră Poşta și telefoanele și atacaseră Jandarmeria şi Comandamentul Corpului II Armată de lîngă Farul genovez. La Poştă s-au dat lupte, căci marina și armata au atacat cu sute de oameni. Acolo au căzut trei oameni de-ai noştri, unul din ei fiind executat sumar după reocuparea clădirii de către militari. La Jandarmerie, de asemenea, armata a atacat viguros și au fost și acolo doi morţi, ai noştri fiind arestați. La Comandamentul Armatei acţiunea fost un eşec total, intruşii fiind arestaţi destul de rapid, fără morţi sau răniţi. În luptele acestea au căzut: studenţii Ilie Cavache şi Constantinescu și muncitorul Hristu Caporani, tată a trei copii. Au fost arestați zeci de legionari, printre care camarazii T. Puiu, N. Bujin, T. Funda, I. Zeană etc.

(intreviu luat de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 110, 22 iunie 1992)

Read more...

miercuri, 18 aprilie 2018

A căzut Gorbaciov! URSS - încotro? Lumea - încotro?

0 comentarii



Un decret semnat de vicepreşedintele Ianaev anunţă că întrucît, "din motive de sănătate", Gorbaciov nu-şi mai poate îndeplini funcţiile, în temeiul Constituţiei, el - Ianaev - devine preşedinte. S-a constituit un "Comitet de Stat pentru starea excepţională în URSS", compus din Baclanov prim adjunct, Kriucicov şef KGB, Pavlov prim ministru, Pugo ministru de interne, Iazov ministrul apărării. Comitetul este prezidat de Ianaev.

Primul comunicat al acestui comitet accentuează asupra "mecanismului constituţional" al întregii operaţii şi asupra caracterului său "temporar". Obiectivele sale sînt: "să evite un conflict intern", "să asigure securitatea cetăţenilor", "să lichideze toate formațiunile militare ilegale", "să stabilizeze și să normalizeze situaţia internă, "să nu abdice de la reformă"(!), "să respecte toate obligaţiunile internaţionale în vigoare".

Ce se va fi întîmplat? Un atentat grav la viaţa 1ui Gorbaciov aflat în concediu (ca odinioară Hruşciov) în Crimeea? Sau o arestare şi asistăm la o lovitură de stat efectuată "foarte economic"?

Ştirea a lovit ca un trăsnet. Dar evenimentul era luat în vedere de presă și de cancelarii. Șevardnadze îl proorocise public la Crăciunul trecut. Iar Iaclovev - "mister Glasnost" şi numărul 2 al perestroicii - se temea, vineri 16 august, la BBC, de iminenţa loviturii.

În aceste condiţii, marile puteri şi guvernele nu puteau fi luate prin surprindere. Ele vor fi pregătit din vreme "variante”.

Care va fi fost însă logica acestei lovituri de stat?

Se urmăreşte o revenire en douceur la un comunism ortodox? Sau - cum o lasă comunicatul să se înţeleagă - se va continua reforma cu alţi oameni și alte mijloace? Pînă la dovada contrarie, ambele teorii pot sta în picioare.

Oricum, cei şase care au preluat puterea au cariere politice forjate în PCUS pe vremea lui Brejnev. Cu toţii însă au pătruns în prim planul politicii sovietice sub Gorbaciov. Dar cel puţin patru dintre ei - Ianaev, Pavlov, Pugo şi Kriucicov - erau taxați drept conservatori. Excelenți cunoscători ai revoluţiilor politice din ultimii zece ani, ei vor fi înţeles că ideea reformelor promovată de Gorbaciov nu a fost o fantezie lipsită de fundament solid în realităţile sovietice. În fond, războiul rece şi prelungirea sa, "întrecerea paşnică", au fost cîştigate de occidentali, tocmai grație imenselor inerții şi handicapuri ale societăţii sovietice. Gîndită ca o terapie a acestora, perestroika a mizat pe o vastă reformă politică în siajul căreia urmau să se facă ulterior reforme economice. Este şi punctul în care reformismul sovietic - azi într-un grav impas - se deosebeşte de reformismul chinez, mai pragmatic şi mult mai productiv. Urmărind acelaşi soi de terapie, chinezii şi-au refuzat reforma politică, pentru a păstra puterea ferm în mână. Făcând uz discreţionar de ea, ei au introdus o serie de reforme economice, care au adus succese reale. Pradă unei alte viziuni, Gorbaciov a mizat pe reforma politică, fapt ce a erodat în timp nu numai prestigiul PCUS şi pe al său, dar a lipsit Moscova de acea coerenţă de gest pe care numai o deţinere fermă a puterii i-o putea conferi. De unde şi eşecul întregii sale politici!

Aşadar, care anume din greşelile lui Gorbaciov este azi în curs de corectare? "Aceea" strategică, de a fi îndrăznit să reformeze comunismul? Sau greşeala tactică, de a fi început reforma cu reforma politică, erodînd astfel puterea statului şi a partidului şi ajungînd astfel în imposibilitatea de a mai efectua reforma economică?

Oricare însă va fi fost obiectivul şi logica actualei lovituri de stat, reîntărirea statului sovietic, blocarea tendinţelor centrifuge şi eliminarea naţionalismelor par a fi la primul punct al ordinii de zi. Ce să însemne însă absenţa (deocamdată!) din acest prim comunicat a referirilor la socialism și Lenin? Să fie această absenţă numai temporară? Să fie ea menită unei "revalidări" implicite a ideii de reformă? Vom trăi și vom vedea. Într-o societate debusolată de haos şi unde mentalitatea este cea care este, primul aliat al actualei echipe este oboseala şi disperarea oamenilor simpli. După reacţia acestora se vor regla multe în cele ce urmează. De ea depinde însă şi succesul actualei lovituri! Într-un prim tempo, însă, această mişcare a reglat problema puterii la Kremlin, unde curentul conservator este astăzi la cîrmă. Dar aşa cum o sugerează cele şase luni "excepţionale" promise (!), prima etapă va fi dedicată preluării ca lumea a puterii pretutindeni în imensul stat sovietic. Dacă se va reuşi şi care vor fi reacţiile în republici şi mai ales în cele şase "fugare", o vom afla în următoarele zile. Se va evita o baie de sînge? Se va evita un șir de nesfirşite arestări? Se va evita războiul civil? Judecînd după compoziţia actualului comitet de stat, toate aceste eventualităţi - avem motive să credem - vor fi fost luate atent în studiu, încît se va merge pe linia unui risc şi "scandal" minimal. Oricîte însă vor fi fost cîntărite din vreme, într-o asemenea operaţie funcţionează totuşi şi dictonul "la război, ca la război"...

Un al doilea obiectiv al actualei schimbări ar fi repunerea Moscovei într-o poziţie mai favorabilă în negocierile care vor continua - sîntem convinşi - cu occidentul. Această grijă este exprimată în comunicat: "nu se va abdica de la reformă" şi "obligaţiile internaţionale rămîn în vigoare". Cu un Gorbaciov tot mai preocupat de echilibristica puterii, Moscova a făcut deja "prea multe concesii". Invers, dacă noua echipă se va consolida, occidentul se va afla în faţa unor negociatori mult mai dificili. Încît menţinerea celor cîştigate - reunificarea Gemaniei, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, părăsirea militară de către sovietici a estului Europei - ca şi crearea unui nou modus vivendi cu Kremlinul vor obliga occidentul la anumite concesii. Pînă unde vor merge ele? Vom fi şi noi cumva afectaţi direct de asemenea concesii?... Vom trăi şi vom vedea.

Ca ţară vecină, ca ţară implicată oarecum direct în politica internă sovietică - vezi relațiile noastre "speciale" cu Republica Moldova - vom fi în mod cert afectaţi dacă actuala echipă va rămine în şa! Aceasta și pe terenul relațiilor bilaterale cu Moscova, dar și în contextul mai larg al politicii occidentale vizavi de estul Europei. A venit momentul marilor clarificări! Vom afla curînd şi intenţiile Moscovei, dar și limitele politicii occidentale. Şi, în sfirşit, acum avem ocazia de a şti precis care este adevărata faţă a actualilor noştri guvernanţi! Acum vom afla în ce măsură au fost şi sunt ei dedicaţi democraţiei, economiei de piaţă şi integrării în Europa; acum vom afla în ce măsură au fost sinceri cînd au conceput actuala reformă (aşa cum au conceput-o); în ce măsură au fost sinceri cînd au deplîns victimele dictaturii și pe morţii din decembrie; sau atunci cînd şi-au făcut semnul crucii în văzul unei ţări întregi! Căci vremea demagogiei şi a miniciunii a trecut!

Oricum, în asemenea momente, o naţiune conştientă de propriile-i interese, de propriu-i viitor, își strînge rîndurile în vederea marelui examen.
Îl vom trece oare?...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul II, nr. 31 (71), august 1991)

Read more...

marți, 17 aprilie 2018

Sub Ceaușescu nu am avut așa ceva!

0 comentarii



Recent, domnul Radu Câmpeanu a propus P.N.Ț.-c.d., Mişcării Ecologiste, Partidului Ecologist și Grupului de Dialog Social crearea unei structuri de concertare a opoziţiei. Binevenită, în ipoteza materializării sale, această acţiune ar regrupa pe orizontală o opoziţie încă slabă şi minată, pe deasupra, de tendinţe centrifuge.

În circumstanțele actuale însă, când popularitatea și autoritatea F.S.N.-ului sînt în vădit reflux, caracteristic este că şi opoziţia şi-1 trăieşte pe al său! Adică exact cum nu se întâmplă într-o democrație, ilustrându-se, dacă mai era nevoie, cum stăm și sub acest raport. Or, locul unde se poate obține revirimentul opoziţiei este exact acela unde se acumulează şi se exprimă nemulţumirile zilei. Respectiv, în mediile muncitoreşti, unde trăiesc, muncesc şi speră, sau disperă, milioane de salariaţi din sindicate.

Dacă aceste milioane sînt nemulţumite de gravele dificultăţi economice în care se zbat întreprinderile; dacă ele sînt nemulţumite de locurile de muncă minate de concedii fără plată; dacă ele sînt nemulţumite de inflaţie, de speculă, de lipsuri de tot felul, de cartele, toate aceste nemulţumiri sînt rezultatul unei anumite politici. Desigur, revendicările, grevele, chiar au fost, sînt şi vor rămîne arme importante în mâna sindicatelor. A rămîne însă numai la atît, sau a abuza de ele, este nu numai păgubitor pentru întreprinderi, pentru ţară, dar este total ineficient pe termen lung. Apoi a rămîne numai la atît, cînd cauza nemulţumirilor de azi este rezultatul unei anumite politici, înseamnă a admite închiderea unui cerc vicios, aducător de exacerbări şi noi explozii. Prin urmare, unei politici care nemultumeşte trebuie să i se opună o alternativă. Este acesta tocmai rolul şi raţiunea de a fi a opoziției. Iar interesul milioanelor de salariaţi, al sindicatelor, al liderilor sindicali cere un prealabil: disponibilitatea să asculte, să discute! Și cu Guvernul, dar şi cu opoziţia! Un dialog între liderii sindicali şi opoziţie (eventual după concertarea ei) ar fi pasul pe verticală minin necesar acum. Opoziţia ar „coborî" din sfera sterilă (cum se vede) a „exclusiv”-politicului, iar liderii sindicali s-ar ridica prin aceasta, cu adevărat, la înălţimea reală a statutului de lideri de uzine! Fireşte, nu ar trebui să fie vorba de o „politizare" a sindicatelor, sau - cu atît puţin - de o preluare a lor sub tutela cuiva. Ar fi şi de nedorit aceasta, după cum ar fi și imposibil (dacă cineva şi-ar fi propus-o).

Dar să ne gîndim și altfel: uriaşele problme de azi sînt, desigur, rezultatul direct al catastrofalei politici dusă timp de decenii de fostul P.C.R. Dar dacă catastrofa în care ne zbatem acum ne-a găsit atît de lipsiţi de pregătire, atît de vulnerabili, acest lucru este şi rezultatul lipsei, ani şi ani, a unei soluţii alternative, fie ea şi în embrion (vezi ungurii, cehii, polonezii) sub forma unei dizidenţe articulate, active. Sub Ceauşescu nu am avut aşa ceva și acum plătim!

Să repetăm, prin urmare, iarăşi, aceeaşi greşeală, cînd alternativa politică (opoziţia) este acum oficializată ? Şi asta azi, când politica F.S.N.-ului merge vizibil spre un nou eşec?

A obţine un dialog cu sindicatele şi mai apoi a-i face faţă cu succes este poate ultima şansă a actualei opoziţii. În caz de eşec, sindicatele vor fi ultimul refugiu şi ultima şansă a nemulţumirilor. Caz în care sindicatele vor fi şi la noi leagănul viitoarei opoziţii. Ca în Polonia. Cu întîrzierile şi pendulările de rigoare. Minus, eventual, aportul intelectualilor, cum a fost acolo...

Încât ne întrebăm şi întrebăm: pe cînd de la concertări pe „orizontală", la contacte „verticale”? Pe cînd un veritabil dialog sindicate-opoziţie ?

(Articol scris de Dr. Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul I, nr. 25, 13-19 sept. 1990)


Read more...

luni, 16 aprilie 2018

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (I)

0 comentarii



Interviu cu dl. Zissu Bitaracu, vechi membru al Mișcării Legionare

Partea întâi: Un supraviețuitor al masacrului din septembrie 1939 se destăinuiește

Zissu Bitaracu: Îmi datorez viața uniformei Armatei Române!

Ultimele alegeri ale României Mari au avut loc la 20 dec. 1937. Guvernul liberal Tătărăscu este înfrânt, fapt fără precedent. Cauza - succesul de proporţii la urne al Mişcării Legionare. Oficial aceştia au avut 560.000 de voturi (15%), dintr-un total de 3,7 milioane. Dacă e să-l credem pe Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret Român, legionarilor li se furaseră 300.000 de voturi (vezi declaraţia acestuia la procesul lui Antonescu - mai 1946). Ceea ce ar însemna 23% pentru legionari faţă de 35% coaliția liberalilor (cu partidul german şi partidul evreiesc) și 21% al ţărăniştilor. După Constituţie guvernul ar fi trebuit încredinţat în vederea unor noi alegeri - fie lui Maniu, fie lui Codreanu. Carol al II-lea însă dă guvernul lui Goga, care avusese 9%! Dar alegerile fixate pentru 3 martie n-au mai avut loc niciodată: atmosfera indica un nou succes legionar! Deşi guvernul folosea jandarmii pentru violenţe anti-legionare și se înregistraseră deja şi morţi! Încât la 11 februarie 1938 Carol al II-lea instaurează dictatura personală! Democrația românească sucombase pentru cinci decenii! Apoi, surpriză: Codreanu, intuind provocarea regelui, care spera într-o nesupunere a legionarilor, fapt ce i-ar fi justificat o reprimare dură, Codreanu, deci, proclamă auto-desființarea partidului său și respectarea riguroasă a noilor dispoziții. A urmat procesul de calomnie deschis de Nicolae Iorga contra lui Codreanu pentru expresia „necinstit sufleteşte”, adresată de acesta profesorului într-o scrisoare personală, și condamnarea lui Codreanu la șase luni închisoare. Apoi, în mai 1938, un nou proces în care Codreanu este acuzat de trădare. De unde o nouă condamnare - zece ani de temniţă grea. Pe fondul unei susținute prigoane anti-legionare, cu sute de arestați la 30 noiembrie 1938, din ordinul regelui Codreanu şi alți treisprezece fruntaşi legionari sunt ştrangulați în detenţie. Între 1 dec. 1938 şi iulie 1939 alți 20 legionari sunt executați sumar în pușcării. În aceste condiții o echipă de legionari îl execută pe primul ministru, Armand Călinescu, considerat vinovat de asasinatele perpetuate de autoritaţi. Cercul diabolic a1 violențelor deschis de rege se închide: în noaptea de 21/22 septembrie, la câteva ceasuri după asasinarea lui Armand Călinescu, din ordinul regelui sunt executați sumar cei nouă asasini ai primului ministru, zeci şi zeci de legionari aflați în puşcării și câte 2-5 legionari de fiecare judeţ. Toţi aceştia - în total 252 de cadavre - au zăcut timp de trei zile în pieţele principalelor orașe ale țării, drept represalii și învățătură de minte. În cele ce urmează, dăm relatările unuia din rarii supraviețuitori vizat direct de masacrul de atunci.





Întrebare: Primul ministru Armand Călinescu a fost asasinat la 21 septembrie 1939 de o echipă de legionari. La acea dată eraţi încadrat în Mişcarea legionară?

Răspuns: Eram student la Academia Comercială când, în 1935, am aderat la Mişcarea legionară. Luam parte la şedinţele de joia la sediul din str. Guttemberg în Bucureşti. Vara la Carmen Sylva, Eforie Sud de azi, se organizau tabere de muncă legionare, unde am construit o clădire care există şi azi. Ca să pricepeţi cam ce mă putea atrage, vă povestesc un amănunt. La această tabără de muncă, într-o seară căpitanul Corneliu Codreanu l-a întrebat pe un student ”Dacă mâine ei avea de ales între Neam și Legiune, ce vei alege ?" La care studentul: „Legiunea, Căpitane!...” ”Greşit! Neamul există de 2000 de ani fără Legiune, Legiunea nu poate exista o secundă fără neam !”...

Întrebare: Unde vă aflaţi în momentul asasinării lui Armand Călinescu?

Răspuns: Eram la Bazargic, în Cadrilater, concentrat la reg. 40 infanterie ca sergent TR dezcazarmat, eu locuind acolo cu familia. În acea după-amiază - Călinescu fusese împuşcat pe la orele două - întorcându-mă la cazarmă o găsesc pustie. Militarii erau consemnaţi în pavilioane. Serg. Rozu Gh. m-a întrebat de unde vin și dacă am auzit ce s-a întâmplat. Nu ştiam nimic! Mi-a spus că la radio o echipă de legionari tocmai anunțase că ei l-au executat pe Armand Călinescu, vinovat principal în asasinarea în 1938 a Căpitanului.

Întrebare: Cum ați primit această știre?

Răspuns: A fost o surpriză totală. De la cazarmă am plecat în oras după detalii. Oraşul era pustiu. Am ajuns acasă îngrijorat, deşi - evident - nu-mi făceam nici o problemă, personal. Spre seară, un plutonier și doi jandarmi, însoțiți de un agent al Siguranței, m-au căutat acasă și m-au invitat la Chestură ,,să dau o declarație”. Deși au insistat să vin în haine civile, eu m-am îmbrăcat militar. Îmi făceam socoteala că s-ar putea să mă rețină peste noapte și dimineaţa - fiind în uniformă - puteam să mă duc direct la cazarmă pentru apel. În drum spre Chestură am trecut pe lângă casa cpt. Băicoianu, care-mi era comandant. Din fericire acesta tocmai ieşea cu soţia. Deşi jandarmii mi-au interzis, am reuşit să-l anunţ de treaba cu Chestura. Mă gândeam că e bine să ştie la caz că voi întârzia a doua zi.

Întrebare: Şi la Chestură?

Răspuns: La chestură mai erau şi alți câțiva fruntaşi legionari locali. Nu mi s-a luat nici o declaraţie, nici un interogatoriu. Plutonierul de jandarmi a raportat că, în ce mă priveşte, nu a putut executa ordinul - ce ordin, nu ştiam - dat fiind că eram militar în uniformă. Dimineaţa, după o noapte în arest, a venit o patrulă de la regimentul meu şi m-a dus sub pază în arest, la cazarmă.

Întrebare: Vă aresta armata ?!

Răspuns: Într-un fel! De fapt, colonelul Pîrvu, comandantul meu de regiment, ştiind încă din cursul nopții că fusesem arestat pentru fi executat în cadrul vastei reprimări ordonate de rege, a insistat să mă preia la regiment. El l-a convins pe chestorul Movilescu să mă predea Armatei şi nu jandarmilor. Ajuns la regiment lt. Purşa Eugen mi-a comunicat că, din ordinul colonelului Pîrvu, am trei zile de arest! „Pentru lipsă din cazarmă !"... Nu știam nimic de reprimări, încât, nedumerit și revoltat, m-am dus în arest. În acea noapte la Bazargic fuseseră executaţi trei legionari - fără nici o judecată! Urmam să fiu al patrulea, dar nu ştiam nimic de toate acestea! În oraş însă se zvonise că fusesem împuşcat, ca şi ceilalţi. Mama, ştiindu-mă arestat, s-a interesat la Chestură disperată. Acolo i s-a spus că sunt în viaţă, în arest la regiment. Într-un suflet a venit la cazarmă şi, până nu m-a văzut viu, printre gratiile arestului, nu s-a liniștit...

Întrebare: Când aţi aflat că, de fapt, fuseserăţi menit unei execuţii sumare ?

Răspuns: După plecarea mamei mele lt. Purşa mi-a explicat situaţia: ordinul fusese să fim patru inşi împuşcaţi. Numai eu am scăpat datorită uniformei militare şi refuzului colonelului meu de a mă preda jandarmilor. După cele trei zile arest, colonelul Pîrvu mi-a explicat în biroul lui: ”Dacă ești azi în viață, s-o mulţumeşti hainei militare! Fără ea erai alături de cei executați!”...

Întrebare: Cine au fost cei executați la Bazargic atunci? 

Răspuns: În noaptea de 21/22 sept 1939, conform ordinului dat de Regele Carol al II-lea și de prim ministrul Argeșanu, nou numit, la Bazargic au fost executați sumar, fără judecată: Petre Caranica din Balcic, proaspăt absolvent de liceu, Dumitru Cavache din Cavarna, funcționar, și Chita Popescu, țăran din Suiciuc, tată a trei copii, colonist român-macedonean. Au fost împușcați în cap și expuși lângă cazarma Pompierilor din Bazargic vreme de trei zile, pe un maldăr de pietriş. La cap aveau un afiș: ”Așa vor plăti toţi trădătorii de țară!”... Nici unul din aceştia, ca de altfel nici unul din toţi cei care, ca legionari, au fost acuzaţi de ”trădare”, în frunte cu Căpitanul, nu au fost trădători! Eu am trăit epoca, am făcut puşcărie sub Carol al II-lea, în Germania lui Hitler ('41-42), sub Antonescu ('42-44) și sub comunişti până în '47. Am o vârstă și nu mă mai interesează decât triumful adevărului. Vă voi cita aici părerile unor istorici străini, neutri. Iată ce scrie dl. Andreas Hillgruber în Hitler, König Karol und Marschall Antonescu: ”Legiunea era creaţia exclusivă a lui Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. În afară de multe idei comune – în special aversiunea împotriva bolșevismului - erau deosebiri fundamentale faţă de nazismul din Germania. Diferit era în primul rând caracterul profund creştin al Mişcării româneşti. Antisemitismu1 acesteia era de natură religioasă şi națională, nu rasistă... Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului printr-o conducere autoritară, înrădăcinată profund în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării Legionare izvorau, fără nici o îndoială, dintr-un patriotisim autentic.”

Iar rabinul David Șafran, relatând o întâlnire a sa cu Codreanu în febr. 1937, scrie: ”Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna și-mi spune: ”Am mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură și răzbunare. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gândesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit sau rănit ori jignit în plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu-s decât oameni. Poate chiar buni creștini. Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om”. Am plecat, am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis ordinul lui Carol al II-lea în 1938. Nu dacă am procedat bine redând această convorbire cu Căpitanul.
Am vrut ca să se vadă ideile preconcepute ale unui conducător politic, care a plătit cu viața convingerile sale, trăgând după el mase nevinovate, însetate și ele după o bucăţică de dreptate”...

Acel tăvălug care a fost declanşat de Carol al II-lea și Armand Călinescu a zdrobit sute de vieţi omeneşti fără o condamnare sau bază legală. Numai în noaptea de 21/22 septembrie 1939 au fost executaţi sumar 249 persoane! Unii din ei, cum a fost cazul lui Dragomirescu Victor, deținut în spitalul Închisorii Văcăreşti la acea dată, au fost schingiuiți groaznic și aruncaţi de vii în crematoriu.

(a consemnat Corneliu DIDA, 19 mai 1992, Constanţa. Interviu apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 109, 19-20 iunie 1992)

Read more...

duminică, 15 aprilie 2018

Marele joc: Anatomia unei prăbușiri

0 comentarii



Un studiu al CIA de pe la mijlocul anilor 1970, asupra producţiei și consumului de gaze și țiței al URSS, corelat cu exporturile sale în CAER, arăta că, chiar și în condiții normale, începînd cu anul 1984 URSS va fi obligată fie să înceteze aceste exporturi, fie să le pretindă preţul pieţei mondiale, pe atunci de 2-2,5 ori mai mare decît cel practicat de ruşi cu sateliţii. 

În ambele ipoteze economiile est-europene s-ar fi prăbușit. Or, pe la mijlocul anilor '70, Polonia era deja masiv îndatorată și minată de tensiuni sociale interne, iar România, care beneficia mai puţin de avantajele CAER decît ceilalţi (vezi politica independentă) acumula deja importante datorii externe şi cunoştea primele sernne de tensiuni interne (greva minerilor '77) chiar de dizidenţă zgomotoasă (Paul Goma).

În aceste condiţii s-a decis crearea unor condiţii anormale.

Așa s-a produs a doua mare criză petrolieră, din '78-79. Ea a început cu sacrificarea calculată a unui pion otrăvit: şahul Persiei, cel mai bun aliat al Americii de la sudul frontierei cu URSS!

Ameţiţi de succesul din Vietnam, Angola, Mozambic și Etiopia, ruşii au văzut aici un nou semn al slăbiciunii americane. Încît, în decembrie '79, ei invadează Afganistanul. A fost greșeala fatală!

În condiţiile noii crize petroliere, ţările CAER devin şi mai dependente de petrolul rus. Dar, totodată au crescut și pierderile de valută ale Kremlinului, din vînzările lor de țiței în CAER. Numai pentru ţiţei ei încasau mai puţin cu 15 miliarde de dolari decît dacă l-ar fi vîndut la preţul pieţei mondiale. Diferenţe importante se înregistrau şi la minereuri, metale, bumbac brut etc.

Pe fondul unui mare devans tehnologic față de Vest și deci al unor consumuri specifice exagerate, produsele sovietice produceau mari scurgeri de avuție naţională afară şi risipă la consumul intern. Dar la acea vreme ('75-'80) la Kremlin era dominantă filosofia economică simplistă a lui Brejnev. Plusurile valutare încasate pe piaţa mondială după prima criză petrolieră ('73) au fost cheltuite fie pentru înarmare, fie pentru finanţarea exportului de revoluție, fie pentru importul de bunuri din Vest. Relativa prosperitate internă a anilor '70, de care a profitat o restrînsă parte a populației (marile orașe) l-a înșelat pe Brejnev și ai lui. Căci, în spatele acestei fațade, continuau scurgerile nejustificate de avuţie naţională, fie spre CAER, fie pe calea unor produse oneroase economic, sub raportul consumului specific. Iar prin destinația neinspirată a valutei, pe fondul neputinței intrinseci a regimului, se adîncea prăpastia tehnologică, vizavi de Vest.

În aceste condiții, în mediile KGB și din preajma Kremlinului își face loc o nouă filosofie economică: una realistă, care pleca de la o analiză mai bine fundamentată a fenomenului economic, nebruiată de ideologii și tabu-uri staliniste.

Încă din anii '50, în rîndul intelectualilor ruși avea credit ideea că Rusia ține în spate sateliții est-europeni, ba chiar și pe unele republici din Uniune. Fantezistă sub Stalin, această idee a început să exprime, încă de sub Hrușciov, o anumită realitate (vezi Cuba și RDG). Sub Brejnev, însă, prin jocul prețurilor pieței mondiale lucrul acesta a devenit o foarte importantă realitate.

Esențial este însă că de prin '75-'80 de acest lucru au devenit conștienți și nemulțumiți mulți din KGB și din partid. Se deschide astfel calea unei anumite întîlniri de optică între tehnocrații regimului și mediile intelectuale, apropiate de dizidență. În această zonă flu de viziuni și interese se află izvorul noii tendinţe.

Liderul ei a fost Andropov, fost şef al K.G.B. Dar practicianul ei a fost Gorbaciov, inventatorul perestroicii. Este devreme să se cunoască în ce măsură acesta a fost sprijinit şi de către Occident să preia puterea. Dar unele detalii par să îndreptăţească de pe acum atari presupuneri. Vizita sa la Londra (1984), care a fost un mare succes de presă, și entuziasmul public manifestat de doamna Thatcher îi vor fi fost de mare ajutor. Apoi, episodul aterizării în Piaţa Roșie a avionetei lui Rust (urmare căruia au fost demişi doi mareşali extrem de incomozi) a fost categoric pus la punct în Vest. De specialiști, de bună seamă...

În perspectiva unor atari mutații în Est, America trebuia să-şi adapteze din vrerne propria politică, să își adecveze oameni şi direcţii noi. După Vietnam (1973), Watergate (1974) şi Helsinki (1975) se pune accentul pe etică, pe lege; este adus un preşedinte de măsură: baptistul Carter. În centrul tacticii americane se plasează drepturile omului. Acasă se cicatriza astfel Vietnamul și Watergate-ul, iar în Est se demara construirea alternativei de mîine: democratizarea ca înlocuitor al prăbuşirii comuniste plănuite.

Se alege punctul slab – Polonia: pentru că era cel mai mare satelit sovietic, pentru că aici industrializarea stalinistă făcuse cele mai mari ravagii, pentru că aici era cea mai numeroasă populaţie urbană, pentru că aici era o intelectualitate extrem de nonconformistă, pentru că Polonia avea cea  mai mare emigraţie în Vest (pentru că aici erau cele mai multe antecedente), pentru că exista Biserica Catolică, adevărata coloană vertebrală a societăţii civile. Și pentru ca toate acestea să fie coerent folosite la Vatican se alege un papă polonez (1978).

Pentru a se putea miza însă pe această linie etică bazată pe drepturile omului, pe Acordul de la Helsinki, se încheie decolonizarea şi democratizarea Portugaliei (începută în 1974), se democratizează Spania după moartea lui Franco (1976), regele Juan Carlos făcînd o excelentă figură, iar cînd în 1980 apare Solidaritatea, practic toate piesele necesare marelui joc se aflau pe eşichier: se produsese a doua criză petrolieră, rușii sîngerau în Afganistan fără perspectivă clară, cubanezii stipendaţi de Kremlin luptau în Angola şi Etiopia, ţările C.A.E.R. se aflau pe panta înglodării în mari datorii (Polonia - 27 de miliarde de dolari), iar producţia sovietică de ţiței și gaze dădea vădite semne de stagnare.

În Orientul Mijlociu, în ciuda dezastrului libanez şi a ascensiunii khomeiniste, Israelul stă mai bine ca oricînd - Acordul de la Camp David funcționează, este în curs evacuarea Sinaiului, iar Egiptul are ambasadă la Tel Aviv.

Dar 1980 este an de alegeri prezidențiale în America. Deși mandatul lui Carter validase toate premisele marelui joc, el era compromis în ochii publicului de prăbușirea Șahului și umilirea produsă de afacerea ostaticilor de la ambasada SUA din Teheran. Venise vremea ca deschiderii spre etică și drepturilor omului să i se alăture și ceva mai pe înțelesul Kremlinului: o politică de forță. Încît Ronald Reagan, cunoscut conservator, apare ca omul care poate și trebuie să cîştige. Dovadă stau și recentele dezvăluiri conform cărora persoane din statul major electoral al lui Reagan ar fi tratat cu Teheranul prelungirea crizei ostaticilor, în schimbul unor furnituri militare vitale în războiul ce tocmai începuse cu Israelul (august 1980.) Cum George Bush, care concurase cu Reagan pentru candidatura prezidențială, i s-a atașat finalmente ca adjunct, recentele dezvăluiri capătă un plus de substanță: Bush avea relații suficiente la CIA ca unul ce o condusese în '75-'76. Lui Ronald Reagan i se asociază Bush ca vicepreședinte, un om care lucrase pentru Nixon la ONU și Pekin și care condusese doi ani CIA.

O politică de forță, dar nu oricum: se pune la punct programul SDI (Războiul Stelelor), care în esenţă urma să asigure o apărare absolută a Americii faţă de orice atac nuclear sovietic. Era (şi este) un program vast, întins pe două decenii, care presupune cheltuieli de multe sute de miliarde de dolari. Menit autoapărării, el era în perfectă compatibilitate cu o politică morală, neagresivă, oferind totodată Americii o securitate deplină. În acelaşi timp, era o provocare (pentru care ruşii nu aveau nici bani, nici forță tehnologică) și un nou prilej pentru analiștii Kremlinului să revadă totul drastic. A fost, se pare, momentul în care tendința reformistă a devenit precumpănitoare la KGB. Atitudinea inflexibilă de pe poziții de forță, din primii patru ani ai lui Reagan, a coincis de minune cu scleroza Kremlinului, cuprins de ”febra” înaltelor funeralii. Drumul reformiștilor spre putere, la Kremlin, era deschis. Cu atît mai mult cu cît în Polonia, Solidaritatea avusese succese uriașe, iar Kremlinul, blocat pe mai departe în Afganistan, trebuise să accepte ”originalitatea” primului regim militar din istoria comunismului!

Cînd în 1985 Gorbaciov venise la putere, anatomia prăbuşirii comunismului european depășise stadiul de simplu concept. Pîrghiile rupturii erau deja îmbinate, iar mușchii plasați în inserții. Începuse tracțiunea...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast în 1991)

Read more...

sâmbătă, 14 aprilie 2018

25 octombrie - o simplă coincidență?

0 comentarii




La 25 octombrie este ziua de naştere a Regelui Mihai I. În aceeaşi zi, 25 octombrie, de prin anii 1960 se sărbătoreşte și ziua Armatei Române. Coincidenţă? Sau vreo subterană legătură? Coincidență există numai în măsura în care ambele momente aniversare cad în aceeași zi. Dar ea are la bază, se pare, o legătură pe care puţini o mai pot certifica. Cînd prin 1964 se producea ruptura de sovietici, s-a pus problema unei alte zile pentru Armata Română. De ce? Pentru că până atunci armata își serba ziua ”eternizînd” momentul naşterii diviziei TV, în URSS, din prizonieri români, în 1943. Or, acel momet - al trădării pentru multă lume - nu mai corespundea cu răcirea frăției cu ruşii. S-a dorit un alt moment, care însă nu trebuia să poată fi legat de Monarhie. Încât au fost consultaţi şi veteranii fostei Armate Regale. După informaţiile orale pe care le deţin din epocă, cu acel prilej veteranii le-au jucat o festă puternicilor zilei. Ei au propus ziua de 25 octombrie 1944, zi în care Armata Română a eliberat Careiul, ca ultim colț din Ardealul ocupat. Ei însă - mi s-a spus - știau prea bine că data de 25 octombrie a acelui eveniment fusese puțin ”trasă” la tema zilei. Căci se dorise în acea toamnă ca acest moment istoric să fie asociat pe veci cu ziua de naştere a Regelui Mihai I!

Azi, monarhiștii serbează ziua Regelui Mihai I, Armata Română și-o serbează pe sa. Poate că a venit vremea să ieșim din folclor și istoricii să restabilească adevarul. Oricum, dacă coincidenţă este — și nimic mai mult! - să fie oare aceasta vocea Providenței?

(articol scris de Corneliu DIDA, apărut în ziarul Telegraf, anul II, nr. 204 (448), 25 oct. 1993)

Read more...