trafic

 

miercuri, 21 februarie 2018

România Mare, o tranzacție riscantă

0 comentarii



Stabilitatea continentului asigurată la Yalta şi Potsdam în 1945, e drept, cu preţul echilibrului terorii nucleare, a devenit caducă. Locul ei a fost deja ocupat de un tulbure sezon al tuturor prefacerilor, în care, după un rapid şi spectaculos joc al dominourilor" în 1980, 1990 marchează schimbări epocale de frontiere. Iar aceasta, începînd cu „absorbţia" în neant a celei mai fierbinţi frontiere europene: zidul berlinez şi linia Elbei.

Când frontierele sovietice sînt puse în discuţie - vezi efortul celor trei republici baltice pentru obţinerea independenţei - ar fi o iluzie sau o neglijenţă să ne imaginăm că o anumită atmosferă creată în străinătate, dar şi în ţară (din păcate), în jurul Transilvaniei și a minorităţii maghiare, este doar întîmplătoare.

Recent, ziarul „România Liberă", reluînd pasaje largi din ”Moskovskie Novosti", comentează un „proiect" (?) de sorginte maghiară pentru o ... „Românie Mare"!

Dacă un proiect pentru o Românie Mare ar fi apărut în revista „România Mare" a domnului Barbu, să zicem, lucrul ar fi fost „firesc" şi l-am fi clasat la capitolul „erori şi teribilisme".

Cînd însă cea mai prestigioasă publicaţie moscovită găzduieşte un proiect pentru o Românie Mare, sub semnătura unui politolog maghiar, treaba devine extrem de serioasă şi anumite comentarii se impun. Cu atît mai mult cu cît comentariul ,,României Libere" este destul de subțire şi de - straniu - deferent.

După ce ne clasează pe noi românii alături de germani ca „mari cîştigători" în cadrul acestor prefaceri, domnul Lengyel ne explică şi de ce. Dânsul imaginează o Românie Mare în care Moldova Sovietică (unită eventual cu Moldova Românească) ar deveni o componentă — ca şi Transilvania autonomă — a unei Românii Mari, dar federale! Diversiunea este clară: asociindu-se Moldova Sovietică la un proiect de Românie „Federală" (de care şi Corneliu Vlad se cam oripilează) domnul Lengyel obţine, desigur „deloc interesat",... o Transilvanie... autonomă! Iar noi să ne încîntăm la un atare „proiect" ! Căci, nu-i aşa, Moldova Sovietică (unită sau nu cu Moldova Românească) ar deveni şi ea parte a unei Românii Mari, dar evident „federale"!

Orice s-ar spune, acest „proiect" aminteşte de celebrele inele de bîlci pe care scamatorul le asociază, pentru ca mai apoi să le desfacă, folosindu-se de o piesă trucată. A trecut prin multe ţinutul dintre Prut şi Nistru - dar iată că acum soarta şi preocupările Basarabiei sînt folosite de unii pentru încropirea a fel şi fel de melodii parşive de sirenă. A fel şi fel de „inele" în care oropsita Basarabie e pusă pe postul ignobil (şi nemeritat) de piesă trucată, menită – în concepţia străvezie a domnului Lengyel şi a prietenilor de la ,,Moskovskie Novosti" - să desfacă România (zice-se pe această cale... devenită „Mare") într-o constelaţie „federală"!

Este de înţeles preocuparea oricărui maghiar vizavi de soarta drepturile inerente ale minorităţii maghiare, inclusiv a celei mai numeroase, cea din România. După cum este normal, o corectă tratare şi în România a acestei autentice probleme. Astăzi, însă, cînd ,,dominourile" prăbuşite în 1989 lasă loc pentru o evoluţie spre o normalitate democratică (brutal intreruptă şi interzisă de Yalta şi Potsdam în 1945) este straniu ca, sub lozinca democratizării, să se croiască asemenea proiecte, al căror instrument nu poate fi democratic, dar al căror rezultat ar fi regenerarea unor naţionalisme, pe cît de desuete, pe atît de contraproductive pentru toţi.

Nu autonomii artificiale (căci ele nu ar putea fi construite democratic, ci numai prin siluirea majorității zdrobitoare româneşti din Transilvania) soluţionează corect şi pozitiv problemele legitime ale minorităţii maghiare, ci o democratizare reală, făcută cu bună credinţă şi tact de toţi, aici, în România.

Democratizarea și evoluţia reală spre Europa - aceasta e calea și pentru România!

Orice altă tratare - „autonomii", anexiuni, „decupaje" teritoriale - nu ar face decît să încalce drepturile unora (majoritari fiind) și să transfere aceeaşi spinoasă problemă - naţională, în fond - în ecuaţii teritoriale și etnice noi, cu atît mai injuste şi generatoare de conflicte.

Și dacă democratizarea este singura cale corectă, profitabilă pentru toţi în acest spaţiu est-european, şi pentru R.S.S. Moldova trebuie să adoptăm o aceeaşi măsură.

Actul de rapt din 1940, făcut de Stalin sub oblăduirea pactului cu Hitler, nu poate fi corectat astăzi prin măsuri simpliste, simetrice, dar de sens contrar, pentru bunul motiv că realităţile istorice consumate acolo în 50 de ani - deportări, rusificare, imigrare masivă rusofonă - au schimbat sensibil faţa fostei provincii româneşti.

Devenită republică unională în cadrul URSS, Moldova dintre Prut şi Nistru nu îşi poate rezolva problemele decît în cadrul unei evoluţii democratice autentice în limitele propriei Constituţii, precum şi ale Constituţiei sovietice. Iar dacă democratizarea reală presupune o dezvoltare naţională, culturală şi etnică normală (şi presupunem) actualul cadru (dublu) constituţional al Moldovei Sovietice a evoluat destul de permisiv şi suficient de elastic sub acest raport. Ce se va întîmpla cu cadrul constituţional al U.R.S.S. şi cum va arăta noul Tratat Unional (de care se vorbeşte azi la Moscova) nu este treaba nici a Bucuretiului şi - cu atît mai puţin - a Budapestei, „să vină cu sfaturi"; este treaba popoarelor din U.R.S.S. şi a factorilor constituţionali sovietici. Indiferent de evoluţiile statului sovietic - spre o nouă Federaţie, spre Confederaţie sau spre secesiuni limitate - vecinii, şi prin urmare și România - trebuie să respecte cu scrupulozitate relații corecte, să evite orice fel de pretenţii" sau ingerinţe nu numai neavenite, dar groteşti, inconştiente, avînd în vedere semnificaţia statului sovietic și sensul evoluțiilor de azi în lume.

Comunitatea de origine, de limbă și cultură cu populaţia românească de acolo nu pot fi folosite pentru scopuri aventuriste, străine intereselor autentice ale României, dar şi ale Moldovei Sovietice. Relaţiile culturale, economice, politice dintre Bucureşti şi Chişinău au devenit posibile azi tocmai graţie deschiderii democratice: ele se dezvoltă, după cum vedem, în cadrul mai larg al relațiilor cu U.R.S.S. Să se rămînă pe această linie corectă, să nu se permită nimănui atitudini aventuriste, iresponsabile.

E bine că se trimit cărţi româneşti, dar ele nu trebuie să înlocuiască prin dictat administrativ pe cele rusești, ci trebuie să li se alăture, la concurenţă, aş zice. E bine că se primesc studenţi moldoveni pentru Universităţile noastre. Ei însă nu trebuie să-i înlocuiască la revenirea în Moldova pe cei rusofoni prin dictat administrativ, ci să li se adauge la concurenţă, din nou. E bine că se reiau relațiile economice de-a lungul şi de-a latul Prutului. Toate acestea vor contribui în mod organic, firesc şi neforţat, la o dezvoltare normală, armonioasă şi în concordanţă cu interesele reale ale populaţiei din R.S.S. Moldova.

Progresul - acest perpetuu atentator la stările forţat îngheţate - își va spune cuvîntul. Şi aceasta suplu, gradat, en douceur, cum zice francezul.

Dacă vreodată R.S.S. Moldova îşi va redefini drastic relaţiile cu Moscova, cum a fost în 1918, ca şi atunci acest fapt trebuie să fie rezultatul evoluţiilor strict locale.

Abia apoi - dar în nici un caz mai înainte – România va trebui să reexamineze situaţia...

Deocamdată, însă, să se respingă orice formulă sau proiecte, fie ele făcute sub sigla „României Mari"!

Căci România Mare, în graniţele ei din 1920, ca și Unirea lui Mihai de la 1600, aparţin istoriei. Ce va veni, vom vedea.

În România de azi, însă, ca şi în ţările vecine, imperativul istoriei e altul: democratizare reală, democratizare în fapte, democratizare în conştiinţe.

Pe acest teren să ne întrecem cu vecinii, căci este singurul pe care putem cîştiga cu toţii!
Altfel...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista constănțeană Contrast, anul I, nr. 27, 27 sept.- 3 oct. 1990)

Read more...

joi, 8 februarie 2018

Semnificația alegerilor locale din 1996

0 comentarii

Semnificațiile alegerilor locale din 1996

Într-o ordine firească, alegerile locale au o dublă semnificaţie: s-au ales noile administraţii, primari şi consilieri pentru comunităţile locale, şi, în subsidiar, aceste alegeri reprezintă un veritabil test în perspectiva alegerilor generale din toamnă.

Rămânând la primul aspect, este clar că fostele administraţii au fost de cele mai multe ori un usturător eşec. Excepţiile extrem de rare nu fac decât să confirme regula. Ce vor face noile administraţii, vom vedea. Dar având în vedere experienţa, nu ne putem aştepta la nimic bun nici în următorul mandat. De ce? Pentru că, înainte de a fi aleşii electoratului, noii primari şi consilieri sunt aleşii aceloraşi partide care au promovat incompetenţa şi corupţia cu patru ani în urmă. Să fi fost ele, partidele, mai inspirate acum decât au fost în 1992?...

În ceea ce priveşte valoarea de „test politic" în perspectiva alegerilor generale, asistăm la un ciudat consens politic: toate „marile partide" şi-au proclamat victoria (!), iar celelalte partide s-au declarat „pe deplin mulţumite"! Alegeri fără infrângeri, fără nemulţumiri!... Desigur, orice vot este - prin definiţie - un vot politic. Totuşi, la alegerile locale, mai ales în micile localităţi, votul este orientat preponderent spre persoana propusă, şi abia în subsidiar spre partidul care îl susţine. Încât, semnificaţia politică este cu mult mai pronunţată în cazul listelor de consilieri judeţeni, unde persoanele rămân practic cu totul necunoscute electoratului. Aşa că, pentru consilierii judeţeni, alegătorul optează, vrând-nevrând, pentru partide.

Ce ne arată deci, votul „politic" pentru consilierii judeteni?

Există trei mari forţe politice: CDR (17%), PDSR (16%) şi USD (11%). La mare distanţă se află alte partide (azi parlamentare, încă): PSM, PUNR, UDMR, PAC, PL `93, PDAR. Judecând după procentele lor, cu excepţia PSM, care are 6,4%, restul se află în faţa unei realităţi dure: este îndoielnic că vor trece pragul electoral de 3% in toamnă!
Să vedem acum în ce măsură „marile forţe politice" de mai sus ar avea motive să îşi proclame victoria, s-au măcar „satisfacţia", pentru rezultatele obţinute.

CDR, cu aproape 17% din voturi la consilierii judeţeni, se află - la limită - pe primul loc. Dar acest succes de palmares este minat de două realităţi. Prima realitate: acest vot politic se află net sub procentul avut la alegerile parlamentare din 1992, când CDR a luat 20,5% din voturi. A doua realitate: la alegerile parlamentare din 1992 au fost la urne 12 milioane de votanţi, în timp ce acum au fost, cu bunăvoinţă, circa 10 milioane. Încât se observă că, deşi se află pe primul loc, şi procentual, dar şi în cifre absolute, CDR a pierdut un număr important de votanţi. 

PDSR, cu 16%, se felicită (?!) pentru acest scor „bun", pe considerentul că... în 1992 nu participase la locale! Mă rog, participase, dar sub egida FSN, împreună cu dl. Roman. În schimb, la parlamentarele din 1992, PDSR obţinuse 28%, deci aproape dublu faţă de cât obţine azi! Dacă ţinem cont de absenteismul arătat mai sus, pierderea de votanţi este şi mai accentuată decât o arată procentul. Ca şi în cazul CDR, nici PDSR nu are motive de auto-felicitare. Ba, dimpotrivă!

USD, cu 11,4% din voturi, îşi menţine acceaşi poziţie avută în 1992, când la parlamentare luase cam 10%. Fără a câştiga ceva, USD se consolidează, ocupand practic centrul politic, în ciuda pretenţiilor sale de forţă social-democrată. În plus, USD beneficiază deocamdată de o interesantă ambivalenţă: USD este compatibilă, în caz de balotaj mai ales, atât cu voturile dîn „dreapta" ale CDR, cât şi cu cele din „stânga" ale PDSR. Încât, cu o campanie electorală bine condusă şi, mai ales, bine finanţată, USD are şanse reale să urce în toamnă, în detrimentul celor doi concurenţi...

Luate însă în dimensiunea lor absolută, ca număr de votanţi, cele trei principale forţe politice pierd importante tranşe de electorat. De ce aşa ceva? Oricum, fenomenul este comun, chiar dacă în cazul PDSR este cu mult mai evident. Iar acest fenomen de recul general se manifestă şi în cazul micilor partide - PAC, PL'93, PDAR, UDMR. Efect comun - cauză comună. Iar cauza ar putea fi melodia de tip „reformist", pe care o cântă toate aceste partide. Cântată la guvernare - cazul PDSR, această „melodie" a adus pierderi mai mari. Cântată în opoziţie, ea a împiedicat o creştere reală de voturi!

Încât semnificaţia politică a actualelor alegeri locale cam aceasta ar fi: nemulţumirea electoratului faţă de actualul curs zis-reformist, lipsit de perspective, generează absenteism şi pierdere generală de viteză pentru actuala clasă politică!

Dacă ar fi fost altfel, atunci ceea ce ar fi pierdut cei de la guvern, ar fi trebuit să se regăsească în câştigul celor aflaţi în opoziţie, ceea ce nu este cazul. Coroborat cu această realitate, subzistă o alta - o bună parte a celor care votau „la stânga" în 1990 sau 1992, nu se mai regăsesc, ca aspiraţii, pe actualul eșichier politic! Sensibilitatea lor?
Evident, una de stânga, care doreşte lucruri material-materialiste simple: salarii mai mari, preţuri mai mici, locuri de muncă mai multe şi mai sigure, pensii şi protecţie socială. Există şi un alt indiciu concret că este aşa: PSM, cel mai de stânga partid parlamentar actual, a luat (cum spuneam) 6,4% din voturi, adică aproape dublu, în procente, faţă de 1992. Dar asocierea PSM la guvernarea Văcăroiu a împiedicat, credem noi, PSM-ul să obţină un scor şi mai concludent.

Încât, în absenţa unei reale sensibilităţi de dreapta, noutăţile în campania electorală din toamnă se vor plasa în mod sigur la stânga. Înfrânt în alegerile locale, PDSR-ul îşi va îndrepta privirile spre stânga, acolo unde în mod tradiţional actualul preşedinte se simte atât de bine. Și unde, probabil, va încerca să înjghebeze o nouă „siglă". Căci cea actuală - PDSR s-a cam porcăit, cum a mai fost cazul şi în trecut, cu PCR, FSN, FDSN...


(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul V, nr. 1 (51), 1-15aug. 1996)
Read more...

miercuri, 7 februarie 2018

Cronica evenimentelor politice - 1995 (II)

0 comentarii

Cronica evenimentelor politice (II)

Banii şi „cura de slăbire" a CDR.

Aşadar, CDR şi-a desăvârşit „cura de slăbire" de primăvară! După minusculul PSDR (Cunescu) şi după UDMR, din CDR se retrag acum PL '93 şi PAC. În buna tradiţie a partidelor liberale în care gândeşte, acţionează şi conduce dl Patriciu, cu ocazia retragerii, PL '93 s-a scizionat. Dl Stelian Tănase, însoţit de un grup la fel de semnificativ ca şi domnia sa, urmează să „creeze" un alt partid şi, conform unei alte tradiţii, acesta se va numi, desigur, PL '93-CD! PAC, care are alte raţiuni de a ieşi din CDR, rămâne încă „strâns unit în jurul”...
Dacă e să inventariem cauzele actualelor mâncătorii - cum altfel să le spunem ?! - ar trebui să ne aducem aminte că politica se face cu personalități, cu informaţii şi cu bani!
Asupra personalităţilor din CDR - foste şi actuale - nu vom insista. Ele sunt binecunoscute: cu una sau două excepţii onorabile şi demne de tot respectul, CDR nu a avut şi nu are personalităţi în sensul politic al acestei expresii. Cât priveşte ”informaţiile", vom lăsa altora acest subiect. Cum noi nu avem suficiente date concrete, palpabile, măsura în care serviciile de gen se vor fi amestecat în „cărţile" CDR rămâne pentru mai târziu. În cele ce urmează însă, vom încerca să vedem dacă banii au avut vreun rol în toată această auto-mutilare la care s-a supus de-o vreme încoace CDR. Cu un număr în urmă, arătam că trecerea la votul uninominal va avea printre alte urmări şi pe aceea că viitoarele campanii vor fi cu mult mai scumpe. Într-o recentă discuţie cu unul dintre cei mai reputaţi oameni de presă din Bucureşti, acesta a confirmat la un nivel peste aşteptări acest pronostic. Numai o campanie „de imagine" făcută în presă, la radio şi prin televiziune ar putea costa CDR peste 10 (zece) milioane de dolari! Cât ar costa cele trei campanii electorale de la anul - localele, parlamentarele şi prezidenţialele - asta este o altă problemă. Pusă în faţa acestei realităţi, care a fost totodată şi o ofertă, aripa ţărănistă a CDR şi-a declinat şi disponibilitatea, dar şi capacitatea de plată. În schimb, un anumit sector liberal al CDR şi-a manifestat deplinul interes, dar şi capacitatea de plată! Or, PNŢ-CD a pretins şi pretinde ca 50% din locurile cu primă şansă de pe listele CDR să-i aparţină. Se ştie însă că, la orice nuntă, cine plăteşte comandă şi muzica!...
Desigur, generalizările nu sunt totdeauna indicate. Este însă destul de limpede că în fosta CDR erau două feluri de partide, prin raport cu disponibilităţile lor financiare. Polul ţărănist, alcătuit din vechi militanţi, din foşti deţinuţi politici şi din intelectuali predominant de factură umanistă, în materie de bani are resurse limitate. La polul său liberal însă, se aflau în CDR o serie de prosperi oameni de afaceri care, tineri fiind şi siguri pe steaua lor, erau şi sunt şi dispuși, dar şi în măsură să îşi cheltuiască banii în propriile lor campanii electorale. Cum polul tărănist era şi este mai bine creditat în sondaje - mă rog, chestie de ”informaţii”, unde nu vom comenta - iar polul liberal dispune de fonduri mult mai importante, înţelegem acum că în CDR a funcționat, undeva în culise, şi acest clivaj: ”între săracii, care sunt mai mulţi şi mai tari” si „bogaţii, care sunt mai puţini, mai buni şi cu mai mulți bani”... Iar cum timpul nu aşteaptă, era firesc ca neînțelegerile (având la bază atari probleme) să producă sciziunea...

Primul test major de rezistență pentru Guvernul Văcăroiu.

Doi ani şi jumătate, guvernul Văcăroiu a funcţionat cu anume certe succese. În plan extern, se ştie, cele realizate ar  fi îmbujorat de mândrie orice guvem CDR sau PD. În plan economic, dispunând de sprijinul financiar al FMI şi Băncii Mondiale, s-a realizat o salutară echilibrare macro-economică. Corespunzător, poziţia României în această zonă a Europei s-a consolidat, la o primă analiză. Pornit ca un guvern minoritar, dar bucurându-se de sprijin parlamentar suficient dinspre ceea ce la noi se cheamă ”stânga”, el a funcţionat adaptându-se din mers. Treptat, el şi-a remaniat jumătate din miniştri: fie pentru a acoperi anume demisii, altfel necesare (cazul Mişu Negriţoiu); fie pentru a evita anume scandaluri (cazul Teodoru); fie pentru a-şi asigura sprijinul imprevizibilului PUNR. În ianuarie acest guvern îşi vede baza sa consolidată prin oficializarea unei alianţe în patru: PDSR, PUNR, PRM şi PSM. De ce a fost necesar aşa ceva? Din două motive: pentru a-şi disciplina aliații şi pentru a dispune de sprijinul partidelor zise „naţionaliste” în perspectiva, acum fierbinte, a negocierilor Tratatului cu Ungaria.
Încât, la data semnării faimosului acord patrulater, lucrurile păreau să meargă din bine în mai bine.
La o analiză mai atentă, ultimele săptămâni însă arată contrariul.
În plan economic, macro-stabilizarea reuşită rămâne precară. Scăderea inflației la numai 63% în 1994 şi menţinerea ei la circa 2% în ianuarie 1995 pot înşela. Căci ceea ce n-a realizat guvernul în 1994 întârzie inexplicabil şi în acest început de `95. Respectiv, atacarea inflaţiei la sursa sa: în economia reală! Şi în primul rând, privatizarea industriei de stat, practic blocată, restructurarea economică, pentru care nu există fonduri şi nici cadru adecvat legislativ, prezintă riscul ca „anestezia" administrată în 1994 sub forma creditelor externe (FMI, BM, BERD etc.), dar şi sub forma politicilor monetare restrictive, să se consume cu totul înainte de gestul chirurgical propriu-zis: privatizare masivă, restructurare ! Primele semne ale acestei rupturi de calendar se şi văd deja.
De câteva luni, sectorul cel mai dinamic în 1994 - exportul - care crescuse în 1994 cu 25%, se află puternic ameninţat de înşişi parametrii macro-economici, care evoluaseră foarte bine între 1993 şi sfârşitul lui 1994. La început de 1995 însă, există o ruptură între cele trei rate care interesează pe orice exportator: rata cursului leu/dolar (de numai 1,4% pe ianuarie și februarie), rata inflaţiei lunare de 2,4% (pe acelaşi interval) şi rata dobânzilor, de circa 5-6% lunar. Valoarea în lei a unui export creşte cu numai 1,4% (rata lunară a cursului leu/dolar), în timp ce costul materialelor, energiei etc. furnizate pe piaţa internă creşte cu 2,4% (rata inflației).  Asta numai teoretic, ca medie. Căci costurile pot fi şi de 20-40% la anumite materiale. Diferenţa diminuă corespunzător profitabilitatea exportului, pănă la punctul la care acesta riscă să devină nerentabil! În ianuarie, de pildă, exportul lunar a fost sensibil mai mic decât în cele cinci-şase luni precedente. A corecta acest lucru prin credite interne la o dobândă de 5-6% pe lună este, desigur, prohibitiv! După cum, aceeaşi dobândă, înaltă, este greu de acceptat de cei mai mulţi agenți economici, când este vorba de investiţii pe termen mediu sau lung - singurele care promovează adevărata relansare.
Și tot în plan economic, nerealizarea unor măsuri legislative convenite cu FMI - amendarea legii privatizării, legea falimentului, bursa de valori, legea concurenţei - fac ca în faţa guvernului să se afle perspectiva certă a pierderii sine die a finanțării externe! Iar acest lucru se întâmplă într-un an în care avem de plătit sute de milloane de dolari, ca serviciu al datoriei externe contractate după 1990...
Reflexul negativ al tuturor acestor realităţi economice se vede tot mai clar în plan social. A se vedea cazurile de la Reşiţa, Boloşani, Bârlad, Braşov, Bucureşti etc.
În plan extern, unde guvernul a realizat - nu-i aşa - cele mai multe succese, lucrurile nu stau cu mult mai bine. Alianţa cu PUNR, PRM, PSM a ocazionat PDSR - şi implicit guvernului - noi bătăi de cap. Mai întâi a fost refuzul Internaţionalei Socialiste de a mai avea raporturi cu PDSR, care aşa şi pe dincolo cu „partide extremiste". Ceea ce a permis opoziţiei „social-democrate" să exulte.
Dar cea mai preocupantă problemă externă rămâne Tratatul cu Ungaria. Desigur, în chestiunea partidelor „extremiste" pe care se bazează guvernul, acesta are un argument destul de serios în fața democraţiilor occidentale. Şi anume, includerea ”extremiştilor” în Guvern îi disciplinează, îi conştientizează de responsabilităţile lor ca guvernanţi; îi fac, prin urmare, „mai puţin periculoşi” şi mai utili prin includerea lor in tratative.
Ceea ce contează însă enorm în această problemă este că întreaga politică dusă de guvernul Văcăroiu - integrare euro-atlantică etc. - îl face extrem de vulnerabil la tot soiul de presiuni venite din afară! Iar aceste presiuni, când a fost vorba de Tratatul cu Ungaria - s-au şi produs! A se vedea „simpozionul” Atlanta, vizita unui oarecare domn Kassov la Bucureşti sau cele patru scrisori trimise Bucureştiului de ”troica" comunitară şi de dl Santer, preşedintele Comisiei Europene.
Care vor fi fost presiunile în concretul lor şi până unde va fi acceptat Guvernul sa meargă, încă nu ştim.
Dar devine evident de pe acum că socotelile făcute „acasă" (citeşte, la semnarea patrulaterului) cu cele din târg (citeşte, realităţile de azi) nu se potrivesc defel!
Dl Funar, despre care unii zic că ”nu-i întreg", a mai marcat un punct: el a ameninţat guvernul că, dacă semnează în actuala sa formă Tratatul, el ar deveni „un guvern al trădării naţionale"! De aici şi până la o zgomotoasă ieşire din guvern nu-i decât un pas! Ce să fie aici? O simplă manevră „exterioară" echipei din guvern, care să faciliteze o mai bună rezistenţă a Executivului la sus-pomenitele presiuni occidentale? Sau dl Funar, având serioase indicii că guvernul a cedat, avertizează agitându-i ”voalat” o iminentă criză de guvern?...
Oricum, evoluţiile negative în plan economic, agitaţiile sociale exacerbate în această primăvară şi presiunile enorme venite din afară într-o chestiune explozivă supun pentru prima dată în mod serios acest guvern unui veritabil test de rezistenţă. Pariul nostru este că sunt anume premise pentru o schimbare de guvern, până înspre Paşti, şi nu este exclus ca, într-o atare perspectivă, anumite partide, sătule să steie pe tuşe pradă „strategiei Coposu”, să fi preferat părăsirea Convenţiei. Căci orice alt guvern ar presupune o deplasare a majorității guvernamentale spre câmpul până de curând ocupat de CDR... 
În fapt, dl Văcăroiu poate sta ”liniştit” căci decizia se va lua la Cotroceni.


(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul IV, nr. 6 (46), 16-31 martie 1995)
Read more...

marți, 6 februarie 2018

Cronica evenimentelor politice - 1994 (I)

0 comentarii

Cronica Evenimentelor Politice (I)


Remanierea guvernamentală.  

D-nii Valeriu Tabără și Adrian Turicu - ambii de la PUNR - au fost numiţi miniştri, la Agricultură şi, respectiv, Comunicaţii. Oficial, avem un guvem bicolor PDSR-PUNR. Faptic însă noii miniştri vor trebui să aplice programul de guvernare al PDSR. A precizat-o dl. Iliescu la depunerea jurământului noilor miniştri, justificând astfel de ce noua remaniere nu este trecută prin Parlament. Pe de altă parte, dânsul exprimă un adevăr: între PDSR şi PUNR nu există deosebiri „doctrinare" şi, prin urmare, programul actualului guvern va rămâne intact. Atunci, de ce această remaniere? Pentru că PDSR are nevoie de voturile PUNR în toamnă, când se vor vota legile şi amendamentele impuse de programul de privatizare. Pentru că PUNR şi-a dorit enorm să intre în guvern, chiar dacă acolo oamenii săi vor face figură de simpli executanţi. În sfârşit, în perspectiva negocierii Tratatului româno-maghiar, prezenţa PUNR-ului este foarte convenabilă pentru că girul „naţionaliştilor” de la PUNR va întări baza internă a actualului guvern.


Sciziunea sindicală în CNSLR-Frăţia.

La nivel de lideri, cei doi protagonişti ai actualului divorţ sunt domnii Miron Mitrea şi Victor Ciorbea. Domnul Mitrea, care este şi preşedinte al Partidului Social (sub 0,5 % în alegerile din 1992), se alătură PDSR prin proiectata fuziune a celor două partide. Domnul Ciorbea, pe cale de a constitui o nouă Centrală sindicală, cochetează politic cu CDR. S-ar zice unul cu Puterea, celălalt cu Opoziţia. La nivel de lideri, poate! Dar la nivelul milioanelor de sindicaliști nu acesta este veritabilul clivaj! Căci între PDSR și CDR, sub raportul reformismului, nu există nici o deosebire de „doctrină", de metodă. De unde spijinul FMI pentru mult cântaţii „neocomunişti” din PDSR! Singura problemă de ordin politic a sindicatelor este: cu reforma sau împotriva ei? Iar în actualul parlament singurul pol net anti-reformist este PSM!...

Negocierile pentru lărgirea participării la guvernare.

Dupa includerea PUNR în guvern, negocierile cu PRM sunt pe tapet. PRM cere doi miniştri şi patru secretari de stat. Vor intra și ,,extremiştii" de la PRM în guvern? Poate. Totul depinde de preţul pe care PDSR este dispus să-1 plătească pentru voturile PRM din Parlament. Cu PSM lucrurile stau destul de diferit. Dl. Mihai Viziru, deputat PSM, a spus-o pe şleau: „pe noi nu ne interesează o guvernare în orice condiții!” Cum vedem, PUNR şi PRM n-au pus condiţii, ci s-au limitat la a cere posturi! Ce condiţii pune PSM? Iată-le: reconciliere naţională (!), stoparea declinului economic, reluarea creşterii economice şi ajutorarea industriei! Dar aceasta presupune un alt program de guvernare! Clar: PSM optează nu numai pentru altă politică, ci şi pentru un cu totul alt rol! Va avea însă PSM dibăcia şi forţa să treacă de la rolul actual de „aliat", la acela de pol al stăngii? Dacă da, atunci o bună parte din cele trei milioane de muncitori industriali, cu sau fără sindicatele respective, vor gravita curând, curând la remorca PSM...

PUNR si tratatul Româno-Maghiar.

După victoria socialiştilor lui Gyula Hom, au crescut simţitor şansele pentru semnarea unui Tratat Româno-Maghiar. Includerea  oficială în guvern a „extremiştilor” din PUNR se explică pe această cale, credem. PUNR are o poziţie identică cu a PDSR, sub acest raport: inviolabilitatea frontierelor și renunţarea la orice pretenţii teritoriale. Iar pentru minorităţi: „un astfel de tratat - spune PUNR - ar trebui să asigure respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale din Romania şi Ungaria la nivelul standardelor europene şi internaţionale general acceptate în condiţiile manifestării necondiţionate a loialităţii faţă de statul pe teritoriul căruia îşi duc existenţa". Aşa să fie; dar nu-i vedem noi pe unguri mulţumiţi numai cu atât, şi nici respectând loialitatea, oricâte ar primi...

Reducerea impozitului pe profit.

Prin ordonanţă a guvernului, începând cu 1 ianuarie 1995, impozitul pe profit se reduce de la 45% la 35%. Aceasta se face în conformitate cu Memorandumul semnat cu FMI. Şi este, în fond, în sensul politicii economice liberale, susţinută și de cei din CDR. Şi deloc în conformitate cu preceptele social-democrate de la care se reclamă PDSR!

Emil Constantinescu, dezamăgit de domnul Shifter.

Revista „22" publică pe două pagini o discuţie la masa rotundă cu dl Samy Damian, critic şi istoriograf literar originar din România, și alţi câţiva intelectuali de orientare demo-liberală. După cum ne informează ziarul „Adevărul”, din luarea de cuvânt a d-lui Emil Constantinescu reprodusă de „22" lipseşte un pasaj de importanţă maximă. Cităm după „Adevărul": „Nici vorbă, domnule Damian! (Dl. E.C. se referea la ipoteza d-lui Samy Damian, conform căreia SUA ar fi deranjate de intrarea „extremiştilor" de la PUNR în guvern.) Am discutat cu domnul Richard Shifter deunăzi pe această temă și mi-a declarat că ceea ce interesează este stabilitatea relaţiilor cu România și nicidecum prezenţa PRM sau PUNR în coaliţia guvernamentală...”
Domnul Shifter este consilier al preşedintelui Clinton și director pentru Europa Răsăriteană şi Centrală în Consiliul Naţional al Securităţii SUA!... Deci lucrurile încep să se lege: preşedintele Iliescu şi PDSR au reuşit să convingă SUA că sunt stabili şi de cursă lungă la cârma României! Cum după dezmembrarea URSS ei au devenit „occidentalizanţi" pur sânge, nu mai sunt probleme! Ce fac înăuntru, cum o fac şi cu cine o fac, contează mai puțin la Washington! Esenţial este că au adoptat linia care se vede şi că fac pe voie unor Shifteri cu cheie! Restul - treaba lor! Încât, aviz domnilor iluzionaţi de la GDS, CDR, AFDPR etc...

23 August.

Şi de această dată comemorarea lui 23 august a ocazionat scindarea naţională. De o parte, monarhiştii, la Muzeul Ţăranului Român. De cealaltă, la Casa Armatei, Iliescu şi ai lui. Politizare stupidă pe versanţii chestiunii monarhie/republică. În fond, la 23 August 1994 a avut câştig de cauză mentalitatea capitulardă, anti-naţională şi obedientă în faţa mai-marilor lumii! Preţul 1-a plătit poporul: 15 ani de ocupaţie sovieto-kominternistă şi alţi 25 de dictatură ceauşisto-comunistă. Cele făcute de către „naţiunile unite" Europei răsăritene ar presupune despăgubiri cel puţin la fel de mari ca cele cerute (şi obţinute!) de Israel pentru persecuţiile naziste! Din păcate, fără a fi înţeles ceva în ultimii 50 de ani, admiratorii lui 23 august de azi - regalişti sau pro-iliescieni, de-a valma! - se întrec în a obţine graţiile Occidentului, dar fiecare pentru sine! Că lucrul acesta este fără noimă; că el închină ţara aiurea; că el accentuează dezbinarea internă - puţin contează! Interesul personal sau cel de gaşcă să triumfe!...

Soljeniţîn profeţeşte din nou.

Într-o scrisoare deschisă, în Frankfurter Allgemeine Zeitung din 15 august, ziua Sfintei Marii, marele scriitor rus scrie: „Rusia nu trebuie să mai joace un rol important în afara graniţelor țării, ci trebuie să facă eforturi ample în interior. Republicile din Asia Centrală şi mai ales Moldova au calea lor proprie de evoluţie socială şi politică, de aceea Rusia nu mai trebuie să le păstreze în zona sa de influenţă.” Pare de domeniul visului, nu-i aşa? Şi totuşi, în 1974 el îi scria lui Brejnev: „voi nici nu ştiţi că afară s-a luminat de ziuă." Şi aşa a fost! După 15 ani începea dezmembrarea lagărului; iar după alţi doi, se prăbuşea URSS-ul! Cine-ar fi crezut aşa ceva, la data profeţiei sale?!..

Un nou ambasador al SUA la Bucureşti.

El este dl Alfred H. Moses, de 65 de ani, avocat, preşedinte al Comitetului Evreiesc din SUA. În perioada Ceauşescu a vizitat des România unde, ca reprezentant al Conferinţei Preşedinţilor Organizaţiilor Evreieşti Majore din America, a urmărit facilitarea emigrării evreilor. Și, s-ar zice, cu destul succes.


(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul IV, nr. 13 (34), sept. 1994)
Read more...

luni, 5 februarie 2018

Memorandumul cu FMI: Impact în politic

0 comentarii
Memorandumul FMI : Impact în politic


Anul 1993, un an fără finanţare externă, a înregistrat pentru prima dată din 1987 (!) o creştere - cu 1,5% - a Produsului Intern Brut. „Fără finanţare externă"  înseamnă fără sprijinul FMI şi, implicit, fără sprijinul marilor instituţii bancare occidentale. Ne putem întreba, deci; de ce atâta zarvă și de ce atâta cramponare de un document a cărei finalitate - ni se spune - ar fi tocmai reobţinerea respectivei finanţări?... Dacă s-a putut obţine stoparea declinului economic şi fără finanţare externă, schiţându-se pentru prima dată un început de creştere economică, de ce nu s-ar putea obţine şi în 1994 o repetare a aceleiaşi performanţe, care, beneficiind de un start mai bun, succesul lui 1993, ar putea însemna o creştere pe mai departe?...

După unii, răspunsul s-ar afla tocmai în inconsistenţa sus-zisului succes din 1993. Iar dovada ar fi accentuarea inflaţiei şi menţinerea pe mai departe a unei balanţe comerciale externe puternic negative. Ambii indicatori sus-menţionaţi caracterizează mult mai bine starea reală a economiei.

Apoi, după 1989 (şi chiar şi înainte!) economia românească a cunoscut şi cunoaşte un ciclu de iarnă totdeauna negativ; factura energetică crescând puternic, rezervele valutare fiind ca şi nule, iar balanţa comercială fiind negativă, se sacrifică anumite importuri necesare industriei prelucrătoare pentru a se cumpăra cele necesare încălzirii. De unde, în lunile de iarnă un declin „natural" al producţiei! Judecând după anumite date preliminare, nici iarna aceasta nu face excepţie, astfel încât problema finanţării externe rămâne încă multă vreme necesară.

De aici deci, importanța Memorandumului, care ar avea două virtuţi: reasigură finanţarea externă şi oferă - ni se spune - ocazia suplimentară a stopării inflaţiei şi realizării pieţii valutare. Ambele obiective sunt şi dezirabile şi necesare. Numai că ele presupun introducerea unui set de politici care, prin amploare, prin profunzime, prin viteza lor de aplicare şi prin efectele sociale grave pe care le presupun, echivalează faptic cu o veritabilă terapie de şoc! Or, acest lucru nu a fost spus electoratului în 1992, când finanţarea externă - se ştia! - era pierdută; şi nu i se spune nici acum, când aplicarea Memorandumului ar aduce obligatoriu din primele luni numai efectele sale negative!

Prin urmare, precaritatea rezultatelor economice din 1993 (cosmetizate de actualii guvernanţi) şi nesinceritatea opoziţiei parlamentare explică situaţia politică actuală, caracterizată prin confuzie, amânare şi teamă de asumare concretă a răspunderilor!

Efectiv, Memorandumul nu a intrat încă în vigoare. Dar e1 a bulversat deja lumea politică românească. Şi a bulversat-o pentru că a găsit-o total nepregătită!

La nivelul Puterii efectele sunt cele mai vizibile. E şi normal: în astfel de vremuri, guvernarea nu este o joacă! Pe de o parte, formula unui guvern minoritar PDSR, cu sprijin parlamentar la stânga (PUNR, PSM, PDAR) se dovedeşte, iată, depăşită. Sigur, această coaliţie de stânga a votat Memorandumul, dar numai în măsura în care acest lucru asigură menţinerea actualei Puteri. O continuare a acestei formule şi după ce actualul Memorandum îşi va cere scadenţa în Parlament şi îşi va fi produs deja primele efecte sociale grave nu e cu putinţă. Preţul politic şi electoral pe care ar trebui să îl plătească partide de stânga (PSM) sau partide „tradiţional" anti-occidentale (PRM) ar fi suicidar. De aici şi nesfârşitele căutări de „formule" care eşuează una după alta în discuţii PDSR - aliații de stânga. Şi tot de aici, deschiderea spre „dreapta" a liderilor PDSR. Este clar că un guvern făcut cu „pentagonala roşie" nu e agreat la Washington, prilej să observăm că democraţia nu exclude tot soiul de condiţionări, altfel nelalocul lor, în teorie!

Pe de altă parte, o alianţă PDSR-CDR este şi nepractică și, tehnic vorbind, greu de conceput. Nepractică, pentru că PDSR ar trebui să împartă puterea şi în guvern (unde i se cere să renunţe la postul de premier!), dar şi în prefecturi. Dat fiind caracterul vădit clientelar al PDSR, i s-ar periclita unitatea şi chiar existenţa ca partid! Apoi, un guvern PDSR-CDR ar fi un guvern cu şapte-opt partide componente - ceea ce (cum am mai arătat) nu funcţionează nicăieri! Nici o mirare, deci, că singurii dispuşi (PUNR) sau dezirabili (PUNR şi PD-FSN) la o alianţă cu PDSR sunt şi cei mai curtaţi în prezent de guvernanţi. Pe de o parte, din punct de vedere tehnic, ar rezulta un guvern cu numai trei componente, deci relativ facil de condus. Pe de altă parte, PUNR ar fi menit să acorde un plus de credit intern, iar PD-FSN - în occident cel mai agreat partid din România - ar da faimoasa „credibilitate" externă! Dacă ţinem cont de apetitul pentru guvernare al PD-FSN, dar şi de originea comună cu PDSR (vezi fostul FSN de tristă amintire), nu ne-ar mira deloc să asistăm curând la un nou „văzut - plăcut - pupat Piaţa `dependenţii!"
La ce ne putem aştepta?

În ce priveşte Memorandumul, sunt două posibilități. Fie ca el să cadă înainte de a fi devenit efectiv, fie să fie pus în aplicare şi să eşueze pe parcurs! Prima variantă nu se exclude, căci pe de o parte s-a intrat criză de timp, pe de altă parte au apărut anumite probleme, care determină venirea (în curând) a negociatorului FMI pentru România, dl Watson, la Bucureşti. Dacă aceste aspecte vor fi realizate şi Memorandumul cu FMI va deveni efectiv, Romania se va vedea în situaţia de a aplica în următoarele şase-şapte luni o terapie şoc, pentru care nici actualii guvernanţi, nici actualii pretendenți la guvernare nu au determinarea politică ori capacitatea organizatorică şi legislativă necesară, nici suportul popular indispensabil! Aşadar - ne temem - se va intra pe un făgaş de foarte rău augur! La urma urmelor, terapia şoc a avut un „succes" cu totul parţial numai în Polonia, care era infinit mai pregătită şi mai sprijinită decât noi. Apoi, nimeni până acum nu a aplicat un set de măsuri atât de radicale, după un gradualism ce a sărăcit ţara şi tot omul. Încât, politic vorbind, cum politica economică de tip liberal este deja aproape total compromisă, singura formă de opoziţie care va mai conta va fi tocmai cea de stânga! Care iată, de pe acum face paşi ce o vor duce curând în afara guvernării actuale.

Nimeni nu poate profeţi viitorul; nici măcar pe cel imediat. Dar retrospectiv privind, lucrurile apar ca și cum toate divizările stângii (inclusiv marea schismă FSN/FDSN) au jucat în favoarea ei, iar cele ale dreptei i-au fost ruinătoare. Poate tocmai pentru că stânga ştie să fie ce este, iar dreapta (cea adevărată) nu se vede încă...


(articol scris de Corneliu Ioan Dida și apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 5 (26), 1-15 martie 1994)
Read more...

duminică, 4 februarie 2018

Mesajul lui Ilie Ilașcu

0 comentarii

Mesajul lui Ilie Ilașcu

De la sângerosul război de pe malurile Nistrului din primăvara anului trecut [1992], nici un alt eveniment nu a stârnit atâta revoltă şi emoţie ca sentinţa contra lui Ilie Ilaşcu şi a camarazilor săi, întemniţaţi la Tiraspol. Reacţia era previzibilă, ca şi anumite inconveniente pentru deţinătorii de facto ai puterii de acolo. De unde, aşadar, această hotărîre, de unde atâta insolenţă?

În primul rând, dacă Tiraspolul a hotărît să întâmpine prin crimă (în 9 decembrie) ziua drepturilor omului (10 decembrie), este pentru că promotorii acestor drepturi - instanţe internaţionale, guverne, personalităţi, NGO-uri - nu sunt consecvenţi, ci selectivi în această chestiune! Mai clar, sunt selectivi pe criteriu de interes şi conjunctură.

În al doilea rând, Tiraspolul a intuit şi mizat pe anumite efecte psihologice, dar şi politice, ce l-ar putea servi şi imediat, dar şi pe termen lung. Să vedem!

Mesajul trimis românilor din Transnistria e clar: aşa veţi păţi şi voi, dacă...! Apoi, pentru românii din Basarabia acesta este un mesaj de intimidare, ameninţare şi luare aminte: rusul e puternic, nu iartă, nu uită şi va veni vremea când va relua totul de la capăt cu tunul, tancul şi gulagul! Şi în sfârşit, este vorba de un mesaj de încurajare a propriilor adepţi - suntem tari, nu cedăm, va veni vremea când vom reface imperiul! După cum există şi un mesaj indirect: „ei, şi ce-a făcut şi poate face România pentru voi?"... Câte ceva din toate acestea vor fi avut ecoul lor, ceea ce nu e puţin pentru bolşevicii din Tiraspol.

Politic însă, lucrurile ni se par ceva mai subtile. Conştienţi că sprijinul Moscovei este esenţial - indiferent de melodia la modă la Kremlin - Tiraspolul a amânat sentinţa. De ce? Pentru a nu plasa cortegiul de proteste locale sau internaţionale în plină campanie electorală rusă: pentru a-l menaja pe Elţîn şi ai săi. Pronunţată joi, 9 decembrie, sentinţa a fost ignorată de televiziunea rusă 24 de ore. Abia vineri seara s-a dat un reportaj cu protestul popular din Bucureşti. Cum a doua zi campania electorală era deja încheiată, liderii politici au fost scutiţi să comenteze lucruri atât de incomode pentru ei. Este, aceasta, lecţia învăţată de Tiraspol după pripeala implicării în puciul din octombrie de partea lui Ruţkoi şi Hasbulatov, dar şi dovada coordonării cu Kremlinul.

Pentru Republica Moldova procesul şi sentinţa la moarte contra lui Ilie Ilaşcu are efecte politice ce nu puteau scapa bandei de la Tiraspol. Mai intâi, procesul şi sentinta sunt menite să ridiculizeze statalitatea, suveranitatea şi independenţa Moldovei; să le sublinieze inconsistența la scenă deschisă. Mai apoi, Snegur - singurul interlocutor acceptabil pentru Tiraspol deocamdată -  este lovit în tot prestigiul lui de prezident. El a asistat şi de această dată neputincios la mendrele Tiraspolului. Iar aceasta când? În plină campanie electorală pentru alegerile de la 27 februarie pentru parlament şi pe fondul unor nemulțumiri sociale tot mai accentuate. Ilaşcu este un lider marcant al Mişcării Frontului Popular din Moldova. Împreună cu avocatul său, Vozian, el este în fruntea listei de candidați ai Frontului Popular în alegeri. Procesul şi sentința aceasta nedreaptă, ridicolă şi ilegală, împotriva căreia Snegur nu a putut sau nu a vrut să facă nirnic, umflă pânzele Frontului Popular în conjunctura electorală actuală. De unde şi şantajul politic contra lui Snegur pe ideea: nu accepţi tratative oficiale cu noi, nu-i nimic! Noi avem timp. În schimb tu, Snegur, asişti neputincios cum şansele electorale ale oamenilor tăi scad, iar ale unioniştilor din Frontul Popular cresc. Mărăcuţă a şi făcut o propunere în sensul celor de mai sus, al cărei obiect la vedere este viaţa lui Ilaşcu, scopul politic al Tiraspolului fiind recunoaşterea sa oficială de către Chişinău şi confederalizarea Moldovei. Pe de altă parte, graţierea lui Ilie liaşcu şi eliberarea întregului grup se pot regiza destul de uşor, încât mulţi români din Basarabia să perceapă totul ca pe un merit al lui Snegur şi ca pe o virtute a compromisului în politica Chişinăului în chestiunea Transnistriei. În plus, un atare deznodământ ar putea scădea avântul electoral actual al Frontului Popular.

Prin urmare, mascarada acestui proces care ameninţă acum să se încheie cu o tragedie, urmăreşte să legalizeze - via confederalizarea Moldovei - un regim pe care până şi Kremlinul se jenează să îl recunoască. Să fie însă numai asta? Credem că pe lângă manevra tactică descrisă mai sus, se urmăreşte şi un efect cu bătaie mai lungă.

Prezenţi în scrierile unor cronicari, pomeniţi în preocupările unor voievozi sau vlădici moldoveni, studiaţi în arhive de un Iorga sau de Gh. Brătianu, aflaţi vremelnic (1941-43) sub administraţia nominal românească, românii de dincolo de Nistru şi deci şi Transnistria nu au avut totuşi cum pătrunde în conştiința naţională românească. Căci incluşi de Rusia în provincia Tauridei, împilaţi, deznaţionalizaţi, izolaţi cu totul de Ţară, românii din Transnistria nu au participat - nu au avut cum - la procesul renaşterii naţionale din secolul trecut şi nici la frământările şi luptele pentru Unire, aşa cum a fost cazul cu românii ardeleni, bănăţeni, maramureşeni, bucovineni sau basarabeni. Încât, metafora poetului - „De la Nistru pân' la Tisa" - exprima şi această tristă realitate: Transnistria şi românii de acolo nu şi-au putut găsi pănă acum un loc în conștiința naţională rornânească. Pe de altă parte, împărtășind din 1940 aceeaşi soartă cu românii de peste Nistru, aceeaşi entitate - RSS Moldovenească - pentru românii basarabeni Transnistria nu este o simplă abstracţie cărturărească, ci pur şi simplu un pământ strămoşesc! Iar aceasta cu atât mai mult cu cât legăturile de rudenie şi inter-umane au fost intense peste Nistru, iar intelectualii basarabeni au studiat bine trecutul şi năpăstuirea acestei ramuri de români.

Rezumând, în timp ce pentru românii basarabeni Transnistria este pământ strămoşesc, pentru românii din țară Transnistria reapare abia acum ca renăscută din morţi! Cum lucrul acesta este valabil mutatis-mutandis şi pentru românii de peste Nistru, ce se simt încă cu bună credinţă „numai" moldoveni, aceste aspecte nu puteau scăpa experţilor de la Kremlin. Încât, această percepţie a Transnistriei - diferită în Ţară şi în Basarabia - va fi fost un element ce se cerea accentuat în optica celor ce stau la cârmă în Tiraspol. Procesul, şi acum sentinţa contra lui Ilaşcu, vor fi menite şi accentuării acestei diferenţe de percepţie, dar şi unei reîntoarceri a întregii Basarabii cu ochii în lacrirni la cele de dincolo de Nistru! De la acest perfid şantaj cu sentimente omeneşti şi până la constatarea cinică, exprimată de altfel - „vreţi la România?! Atunci să vă luaţi adio de la Transnistria!"- drumul e simplu şi la indemâna oricărui român basarabean. Dacă la această tristă realitate o asociem şi pe aceea a superficialităţii, cosmopolitismului şi alergiei atâtor „democraţi" din România faţă de ideea însăşi a Unirii, avem o imagine mai clară a complexităţii acestei probleme vitale pentru destinul românesc. Iluzionaţi până peste poate de integrarea europeană, înstrăinaţi funciar de problema refacerii unităţii noastre naţionale peste Prut, nu-i nici o mirare că mulţi ”democraţi" protestează acum cu jumătate de gură din birouri și preferă continuarea în Parlament a „scandalului de la Alba-lulia" - devenit abia aşa scandal! - iar alţii imaginează „ferestrele largi la apus şi un mare calcan la răsărit" pentru arhitectura de maine a politicii externe româneşti!

Noi, dimpotrivă, fără a nega necesitatea unei bine cumpănite deschideri spre Europa, credem că problema refacerii unităţii peste Prut este cel puţin la fel de importantă! Dar pentru aceasta este nevoie să se evalueze mai bine cine sunt, ce vor şi ce pot „democraţii", este nevoie să se renunţe la arhitecturi asimetrice cu „ferestre" şi „calcane" şi să se lucreze exact acolo unde îl doare mai tare pe neprieten acum: la reconstrucţia Ţării, dar şi la conştiinţa naţională românească. Iar aceasta - pretutindeni unde sunt români! Pentru noi, acesta este mesajul românului Ilie Ilaşcu!

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul III, nr. 1 (22), 25 dec 1993- 15 ian. 1994)
Read more...

sâmbătă, 3 februarie 2018

Guvernarea în prag de iarnă

0 comentarii
Guvernarea în prag de iarnă. La noi ca la nimenea!


Chestiunea care domină preocupările tuturor factorilor de decizie, dar şi ale presei, este la ora actuală inflaţia, care continuă în ritmuri tot mai înalte. După trei ani consecutivi în care ritmul deprecierii monedei naţionale a fost în jur de 260-280%, în 1993 inflaţia va depăşi 350%. Ceea ce e mai grav e că nu sunt perspective pentru o stopare în următoarele luni. Ba dimpotrivă, am zice! Chiar dacă se va face ceva ori se va rămâne încă în actuala expectativă păguboasă, inflaţia va continua bine-mersi o bună vreme.

De ce aşa ceva? De ce România are la ora actuală cea mai înaltă rată a inflaţiei din estul Europei, exceptând spaţiul CSI?

În primul rând, pentru că politica de tip gradualist, aşa cum opinam încă acum un an, a suferit un grav eşec. Iar în al doilea rând, pentru că se ezită - şi aceasta de aproape un an! - în a se pune ”altceva" în loc. Un „altceva" care să fie şi eficient, dar care „să nu doară", din păcate nu există! Încât, în lipsă de altceva mai bun, s-a mizat pe o reluare a creşterii producţiei. Acum, după un an, într-adevăr, producţia pare să crească lună de lună. Ceea ce însă nu rezolvă problema, pentru bunul motiv că aceasta nu este atât scăderea producţiei în sine, cât condiţiile în care ea se realizează: de eficienţă sau de ne-eficiență. Or, atât scopul cât şi logica reformei demarate în 1990 tocmai aici îşi aveau miza. În fond, sistemul economic comunist obsedat de producţie - obsesie care, la rându-i, venea din sărăcia endemică a societăţii socialiste - miza pe „dezvoltarea” planificată central şi în care întreprinderea se năştea, creştea sau stagna, nu în funcţie de raporturile ei cu piaţa, ci de directivele centrale. În economia de piaţă (citeşte, totuşi, capitalistă) rămâne firma privată. Care se naşte, se dezvoltă, sau piere în funcţie de raportul ei cu piaţa. Este eficientă? Rămâne prosperă. Este ineficientă? Se restructurează, se reprofilează până redevine eficientă sau, în caz contrar, falimentează. Rezulatul global este o eficienţă mereu în creştere la nivel macro-economic, care este asigurată tocmai de eliminarea celor ineficienţi, dar şi de economisirea resurselor pe care aceştia încetează de a le mai consuma inutil şi păgubos. Desigur, actualele economii capitaliste dezvoltate sunt rezultatul unei îndelungi evoluții istorice, în care proprietatea privată şi derivatul ei - concurenţa - au menţinut în prim-planul economiilor capitaliste firma. Ceea ce nu înseamnă că acolo s-a neglijat aspectul macro-economic.

La noi însă, după ce în 1990, 1991 şi 1992 s-au luat unele măsuri - din păcate incomplete, haotice şi graduale - în direcţia repunerii firmei în prim-planul atenției, treaba s-a oprit la primii paşi. E drept, s-a renunţat la planul central, s-a dat ”autonomie" întreprinderilor de stat. Mai mult, s-a elaborat şi aprobat şi legea privatizării, absolut necesară pentru pasul al doilea - privatizarea societăţilor de stat. Dar s-a rămas numai aici. Adică aşa cum e mai rău. Întreprinderi de stat, concepute şi încadrate pentru o funcţionare în sistem central, au fost lipsite brutal de planul central, fără însă a se pune în loc elementul ce le-ar fi putut autonomiza real - proprietatea particulară.

Este acest aspect chiar atât de important? Categoric! Pentru că privatizarea înseamnă nu numai pasul sine qua non pentru instituirea unei atmosfere concurenţiale în economie, ci şi pasul fără de care restructurarea, reprofilarea şi redimensionarea unei întreprinderi până ieri de stat nu au impuls lăuntric şi nici un cadru adecvat schimbării mentalităţii manageriale. Nici o mirare că în foarte multe întreprinderi de stat treburile sunt axate pe mai departe pe fetişul socialist: producţie (de dragul producţiei - adică pe stoc, fără cerere reală) şi salarii, pentru că ”oamenii muncii au muncit şi au copii de întreţinut”. Această optică se justifică până la un punct când este vorba de omul muncii care într-adevăr munceşte şi care are copii de crescut. Dar când este vorba de oameni politici, de manageri, ba chiar de lideri sindicali, această optică contribuie din plin la menţinerea actualei situaţii de ”nici cal, nici măgar", în care se complace încă economia românească. Pentru că dacă dorim cu adevărat economie de piaţă, să ne întrebăm: ce este înainte - salariul sau profitul?

Cu excepţia anumitor activităţi speciale (legate de apărare, sănătate etc.), existenţa profitului condiţionează nu numai existenţa salariilor, ci şi numărul lor într-o intreprindere dată, şi, foarte important, dimensiunea fiecărui salariu. Prin urmare, tot ce ar contribui la creşterea profitului ar trebui acceptat. Implicit privatizarea, restructurarea, reprofilarea şi redimensionarea întreprinderilor de stat trebuie nu numai acceptate, ci chiar dorite. Şi aceasta, chiar dacă într-un prim pas preţul ar avea un nume sinistru: şomaj!

Şi cu aceasta suntem ceva mai bine pregătiţi sa înțelegem de unde provine inflaţia actuală. Căci principala ei sursă este perpetuarea - de frica șomajului, printre altele - a actualei ineficienţe din întreprinderi. Ineficienţă care se traduce prin produse de slabă calitate şi scumpe, pe care nu le cumpără nimeni, dar pentru care se consumă materiale, energie şi se plătesc salarii. De unde materiale? De unde salarii? Din sacul comun care este bugetul sau din credite ”neperformante", ambele fiind izvoare de bani fără valoare, trimişi pe piaţă - să fim iertaţi – aiurea! De unde şi preţurile care nu contenesc să crească.

Numai în 1993, guvernul Văcăroiu a făcut vreo 6-7 ”indexări”!.Şi?! S-a rezolvat ceva? Desigur nu. De ce? Pentru că nimeni nu s-a preocupat să închidă „robinetul de bani" pentru producţia de dragul producţiei, pentru salarii „socialiste". Soluţiile principale pentru inflaţie rezidă, prin urmare, în măsurile energice care trebuiesc luate în economia reală. Iar acestea ar fi privatizare, restructurare şi protecţie socială a celor loviţi de şomaj.

În locul unor atari măsuri, care cer curaj şi încredere în scopul propus, s-a mers pe bâlbâiala din ultima vreme. Mai rău, în cercurile actualei guvernări există şi un curent de opinie care susţine eronat, zicem noi, că sursa inflaţiei ar fi „cursul valutar”. Or, judecând după evoluţia cursului oficial leu/dolar - de la 430 la 1074 între ianuarie şi noiembrie 1993 - el nu a făcut decât să reproducă inflaţia internă şi încă cu 1-2 paşi mai târziu. Hiba nu este în „deprecierea forţată a leului”, cum se acuză de la stânga, ci în absenţa încă - a unei pieţe valutare reale în România. O piaţă pe care orice agent economic să poată cumpăra pe lei valuta pe care o doreşte, dar la un preţ de piaţă real şi nu dictat, ca acum, de la guvem sau Cotroceni.

Din păcate, crearea unei pieţe valutare reale, funcţionale presupune un pachet vast de măsuri menit, pe de o parte, să asigure o jugulare a surselor inflației interne (subvenţiile bugetare mascate, creditele neperformante etc.), iar pe de alta, o rezervă valutară adecvată. Iar câtă vreme deficitul comercial se menţine spre 1 miliard de dolari, câtă vreme nu avem încă strategii adecvate de export spre marile zone de interes (Comunitatea Europeană, AELS şi SUA) şi nici nu avem măcar un acord cu FMI pe 1993 (acum pe 1994) e greu de abordat problema. De ce nu avem aşa ceva? Simplu: pentru că actualul guvem nu le-a gândit din vreme; sau dacă le-a gândit cineva acolo, tot acolo altcineva le va fi amânat, sperând în ”creşterea" producţiei...

Din păcate, oricâte dispute tehnice vor fi existând între specialişti, şi e firesc să existe, ceea ce se impune tot mai evident este nevoia unei noi decizii politice, a unui nou program de guvernare, pe o nouă bază parlamentară. Dacă, fireşte, acest parlament doreşte să-şi ducă actualul mandat la bun sfârşit și ţara la liman. Ni s-ar putea reproşa că actualul guvern are un program de guvernare. La care am putea răspunde: da, unul făcut de dl Mişu Negriţoiu, eliminat între timp din guvern! Ce mai, la noi - ca la nimenea! Încă...


(articol scris de Corneliu Ioa nDida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 13 (18), 16-30 nov.1993)
Read more...