trafic

 

sâmbătă, 30 aprilie 2016

Un copil despre răstignire

0 comentarii

Răstignirea în mintea unui copil:

"De ce i-au bătut cuie în palme lui Iisus? Nu trebuia, pentru că, Iisus, oricum, nu s-ar fi dat jos de pe cruce!"

(de pe facebook)
Read more...

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Marian Munteanu despre Revoluția din 1989 (I)

0 comentarii
Redau fragmente din studiul ”Revoluție și restaurație”, publicat de Marian Munteanu pe situl său, în 2002. (sursa: munteanu.ro)


Insurecția națională

Exportat din Uniunea Sovieticã, în împrejurãrile dramatice ale unui conflict mondial, comunismul a fost impus în România de forțe contra cãrora nu se mai putea lupta cu tehnicile clasice ale conflictelor deschise.
Nu vrednicia agentilor comunisti a instaurat republica “popularã” (30 dec. 1947), devenitã mai apoi “socialistã” (21 aug. 1965) si nu valoarea sau meritele acelor agenti i-a plasat în fotoliile decizionale ale statului roman, ci doar o anume conjuncturã politico-militarã, pe care românii, ca si alte popoare ale Estului european, nu o puteau înlãtura si pentru care nu erau cu nimic vinovati. Nu românii sunt responsabili pentru tragica aventurã comunist-imperialã în care a fost târât si grav mutilat unul din marile popoare ale umanitãtii, poporul rus, el însusi victimã a unui joc de influente articulat din zone supra-nationale, de vârf, ale politicii planetare.

Cine a dizolvat statul comunist? Cine a scos în stradã populatia României? (…) Operatiunea mondialã de restructurare a blocului sovietic, inclusiv eliminarea ideologiei sale, a fost declansatã si dirijatã din centre de putere semnificative la nivel mondial, nu altele decât cele care altãdatã i-au permis, temporar, dezvoltarea. Atent, ca de atâtea ori în istorie, la momentele geo-politice favorabile si constatând cã aceastã operatiune a devenit ireversibilã, poporul român a decis eliminarea formei statale comuniste. Parafrazându-l pe Bãlcescu, putem spune cã transformãrile europene si mondiale au fost ocazia si nu cauza revolutiei române. Cauzele revolutiei stau în caracterul profund inuman, antinational si anticrestin al regimului comunist, regim politic complet strãin si fãrã nici o legãturã organicã cu natiunea românã. Aceastã ocazie favorabilã a apãrut în 1989. Regimului Ceausescu i-a mai fost lãsatã, totusi, o sansã, aceea a Congresului PCR din noiembrie ‘89, când clasa politicã ar fi avut o ultimã posibilitate sã procedeze la o transformare calmã, fãrã convulsii, a organizãrii statale. Odatã epuizat si acest ultimatum, decizia a fost aplicatã instantaneu. Dovada cea mai evidentã este rapiditatea cu care s-a produs procesul revolutionar din Decembrie 89 si, mai ales, optiunile rãspicate ale maselor insurgente, optiuni care difereau net de semnalele perestroikiste ale grupurilor conspirativ-dizidente ale anilor ’80, instalate apoi la conducerea statului în 22 Decembrie 1989.

Poporul, autor al insurectiei

(…) Populatia României s-a mobilizat, simplu si rapid, paralizând si anulând printr-o actiune fulgerãtoare functiunile sistemului statal. Când revolutionarii “oficiali” au apãrut la televiziune, în dupã-amiaza zilei de 22 decembrie 89, dictatorul fugise, aparatul represiv nu mai functiona, armata fraternizase cu populatia civilã. iar programul revolutiei fusese deja adoptat de poporul aflat în stradã. Masele sunt cele care au formulat si au impus directiile viitoare al statului român: libertãti democratice, economie de piatã, sistem politic pluralist si alegeri libere, eliminarea ideologiei comuniste, libertatea religiei, reîntregirea patriei, demnitate socialã si nationalã.
Poporul îsi fãcuse datoria: rãsturnase conducerea statului, anulase structurile institutionale comuniste, formulase directiile politice viitoare. De aici încolo, cãdea în sarcina elitelor nationale sã preia conducerea tãrii, sã transcrie în termeni juridici si politici hotãrârile poporului si sã restaureze statul democratic în România.

Sistemul cultural-politic pre-modern

(…) În trecut, românii si-au mentinut un sistem de organizare a vietii sociale si spirituale reprezentat de civilizatia satului traditional, singura functie a institutiilor politice fiind aceea de protectie si neinterferentã în substanta si prerogativele comunitãtii traditionale. (…)
Dupã un ev mediu în care civilizatia româneascã a functionat sub un sistem administrativ politic autonom, sistem care a reusit, în pofida pozitiei geopolitice dezavantajoase (“în calea tuturor rãutãtilor”), sã-si îndeplineascã misiunea de garant al independentei si stabilitãtii interne, zorii epocii moderne aduc noi provocãri si primejdii. (…) Secãtuit în sute de ani de rãzboaie (evul mediu românesc este, de fapt, un continuu rãzboi de apãrare contra invaziilor de tot felul), statornic trãitor în propriul sãu teritoriu pe care nu l-a pãrãsit niciodatã, refuzându-si resurse externe si lipsit de ambitii expansioniste, poporul român nu se putea proteja prin superioritate numericã sau teritorialã. Analog într-o oarecare mãsurã, ca atitudine fatã de aventurile “progresului” tehnologic, cu alte civilizatii de tip traditional conservator (cum ar fi cea chinezã, de exemplu), satul românesc nu se putea, însã, refugia în propria masivitate iar, pe de altã parte, desi animatã de un spirit viu, înrudit prin vechi consonante cu spiritualitatea Occidentului european, civilizatia româneascã si-a refuzat aventurile si ambitiile imperial-coloniale ale acestuia.

Revolutia românã

Secolul al XVIII-lea vine cu presiuni si agresiuni noi. Statele românesti îsi pierd independenta politicã. În 1685 voievodatul Transilvaniei intră sub dominaţie austriacă (şi, mai târziu, austro-ungară), iar în 1711 şi 1716 Moldova şi Tara Românească îşi pierd autonomia, guvernarea fiind asigurată de domnitori fanarioţi, numiţi de Imperiul Otoman. Comunitatea româneascã este pus[ în situatia de a opera o schimbare radicalã a institutiilor sale. Revolutia lui Horea (1784!) si cea a lui Tudor Vladimirescu (1821) marcheazã reperele fundamentale pe care le va urma procesul de trecere a societãtii românesti la sistemul politic democratic modern. Revolutia europeanã si trans-nationalã de la 1848 (“ocazia si nu cauza revolutiei române”) propune si impune transformãri globale ale sistemului mondial. Sistemul politic democratic modern se prefigura cu repeziciune. Elitele nationale ale poporului român au înteles directiile care trebuiau urmate si au actionat în consecintã. Bãlcescu si, dupã el, Eminescu, sunt cei ce vor indica cu precizie coordonatele drumului pe care îl avea de parcurs natiunea românã pentru a face fatã provocãrilor vremurilor noi: constructia unui sistem democratic modern, adaptat la conditiile contextului international, dar care sã-i garanteze conservarea patrimoniului sãu material si spiritual, specificitatea culturalã si spiritualã.

Aceastã sintezã între adaptarea la formele institutionale moderne impuse de curentele supra-nationale si elaborarea unor mecanisme proprii de protectie si salvgardare a specificitãtii si independentei reprezintã dimensiunea esentialã a revolutiei democratice în România. (…)

Insurectia din decembrie ‘89 - act restaurator

Falimentul economic si declinul sistemului comunist international au creat conditiile restaurãrii institutiilor democratice în România si, în acest context, a continuãrii constructiei statului democratic national modern. Actul de la 22 Decembrie reprezintã asadar restaurarea sistemului democratic prin înlãturarea structurilor comuniste si condamnarea deschisã si definitivã a ideologiei sale. (…) Poporul nu a cerut aplicarea nu stiu cãror experimente politice, ci continuarea procesului revolutionar si democratic întrerupt brutal de regimul impus de fortele comuniste de ocupatie.
Sarcina de reorganizare a institutiilor statului apartinea, cum este si firesc, elitei nationale. (…) S-a ridicat elita nationalã a României ultimelor decenii la nivelul necesar continuãrii efortului marilor predecesori? A înteles aceastã elitã continutul misiunii sale? A respectat clasa politicã, ridicatã de valul insurectiei si acceptatã de elita nationalã, mandatul dat de poporul român? Au urmat conducãtorii politici programul Revolutiei române ori s-au plasat, dimpotrivã, pe pozitii contra-revolutionare, antieuropene si antiromânesti? (…)

Conditiile existente în 1989

Contextul general în care a fost lansat, în 1989, procesul de reconstructie institutionalã a statului român era deosebit de favorabil.
Pe plan intern, populatia României, desi ostenitã de privatiunile la care fusese sistematic supusã în anii dictaturii, trãia un moment de renastere si efervescentã extraordinarã. Exista o uriasã disponibilitate în rândul maselor, oamenii fiind dispusi sã se angajeze la un efort sustinut de reconstructie nationalã, fãrã sã solicite solutii miraculaoase sau rezultate imediate spectaculoase. (…)
Dificultãti si situatii mai complexe se înregistrau în rândul elitelor profesionale si mai ales administrative ale societãtii românesti. Sistemul centralizat comunist, pe lângã agresiunile comise în vederea instaurãrii si mentinerii controlului politic, operase aici o serie de interventii si imixtiuni grave. Fiind introduse si impuse politic criterii de selectie si promovare create dupã chipul si asemãnarea liderilor kominternisti, elitele nationale au fost penetrate de persoane si grupuri incompetente sau modest mobilate intelectual si profesional, cãrora regimul comunist le-a oferit importante pârghii administrative si logistice, inclusiv acreditãri si atestãri academice mãsluite, altfel spus fiind promovati în pozitii importante, pe criterii ideologice sau clientelare, numerosi impostori. Cu toate acestea, institutiile românesti cuprindeau suficiente competente semnificative, chiar dacã acestea fuseserã constrânse sã se adapteze la rigorile unui sistem centralizat interventionist, care restrângea sau fãcea dificilã functionarea diferitelor entitãti – economice, administrative, culturale etc. (…)
Economia româneascã dispunea de capacitãti semnificative de productie, chiar dacã multe dintre ele aflate în evident decalaj tehnologic fatã de standardele occidentale, agricultura producea mai mult decât era necesar pentru a asigura cu prisosintã necesarul intern, existând însemnate disponibilitãti pentru export, complexul militar-industrial era printre cele mai puternice din tãrile est-europene (cu exceptia Uniunii Sovietice, fireste) etc. În plus, si deosebit de important, sistemul economic national nu era grevat de obligatii financiare externe, existând chiar, la acea datã, un important excedent valutar în vistieria statului.

Contextul international era, de asemenea, mai mult decât favorabil. Probabil cã niciodatã în istorie nu s-a mai bucurat poporul român de atâta simpatie si sustinere ca în decembrie 1989. Opinia publicã operase o rãsturnare bruscã a perceptiei generale cu privire la România, ceea ce oferea institutiilor românesti ocazia unicã de a porni o actiune de utilizare sistematicã si inteligentã a consecintelor celei mai puternice campanii pro-românesti din toate timpurile.
Oricât au vorbit unii lideri politici sau de opinie dupã 1989 (cu amplificarea unei puternice propagande) de “mormanul de fiare vechi” pe care, chipurile, îl reprezenta economia tãrii, de “greaua mostenire”, de “incultura” si “prostia” poporului, fie de toate la un loc, faptele rãmân fapte si orice analizã obiectivã nu poate ignora potentialul existent în momentul în care la conducerea tãrii se instala Consiliul Frontului Salvãrii Nationale. Principala dificultate cu care s-a confruntat societatea româneascã în perioada imediat urmãtoare cãderii comunismului a tinut în principal de lipsa unor forme de organizare internã pre-revolutionarã a elitelor autentice, a competentelor reale, prerogativele selectãrii si promovãrii noilor cadre de conducere rãmânând a fi rezolvate în contextul insurectional si revolutionar existent.

Cu toate acestea, din punct de vedere politic, situatia era pe deplin stabilã si lipsitã de orice echivoc în 22 decembrie 1989. Poporul recunoscuse Armata ca factor institutional suprem, ca fortã conducãtoare a statului. Întreaga putere a fost transferatã de popor Armatei României, institutie care, detinând instrumentele logistice si resursele necesare, preluase, pe fondul unei sustineri populare absolute, conducerea statului. Nu mai rãmânea decât sã fie organizat un organism central care sã preia prerogativele statale, concentrate pânã cu câteva ore în urmã în mâinile fostului dictator. Insurectia nu avusese lideri si nici grupuri organizatoare, nu existau forte care sã conteste aceastã realitate si nici forte care sã aibã vreo sansã de obtinere a sprijinului maselor, în detrimentul institutiei militare.
Putem aprecia, asadar, cã în decembrie 1989 erau întrunite conditii – atât interne cât si externe – absolut favorabile pentru o autenticã relansare a României, pentru continuarea procesului de dezvoltare a democratiei românesti, pentru reasezarea rapidã a statului român în familia statelor democratice moderne.
Cine este responsabil pentru deturnarea sensurilor fundamentale ale insurectiei din decembrie si pentru esecul ulterior al “reformei” (realitãti triste, dar din pãcate incontestabile ale acestor 12 ani)? (…)
Pentru a încerca un rãspuns la aceste întrebãri, trebuie mai întâi sã ne reamintim care a fost rolul Consiliului Frontului Salvãrii Nationale si care a fost rolul conducerii de atunci a Armatei în evenimentele, decisive, care au urmat victoriei populare din 22 decembrie 1989.

Pseudo-miturile

Orice dictaturã reprezintã o agresiune pentru societate. Anularea sau îngrãdirea libertãtilor cetãtenesti, pe lângã lezarea gravã a drepturilor fundamentale ale fiintei umane, produce distorsiuni si disfunctiuni majore, cu consecinte dintre cele mai nefaste pentru societatea respectivã. Competitia este înlãturatã, ierarhia valorilor este falsificatã, singurul criteriu de repartizare atât al resurselor si privilegiilor cât si al rãspunderilor si obligatiilor rãmânând cel al fortei brute. Posesorii instrumentelor represive decid cine si ce trebuie sã detinã, cine este competent sau îndreptãtit pentru vreo functie sau demnitate s.a.m.d. O datã cu înlãturarea dictaturii, orice societate are nevoie de timp pentru reconstructia institutiilor sale, pentru reordonarea ierarhiilor si elaborarea programelor care sã asigure dezvoltarea viitoare.
În aceastã situatie se afla si societatea româneascã la 22 Decembrie 1989. Consecintele anilor de dictaturã impuneau o perioadã de tranzitie politicã, o guvernare temporarã, provizorie, care sã permitã refacerea institutiilor politice si civile democratice, restabilirea ierarhiilor si coagularea vointei cetãtenilor în formule noi de organizare si reprezentare. Dupã pãrerea noastrã, institutia care avea atât puterea cât si datoria de a asigura aceastã guvernare provizorie era Armata.
Din motive pe care nu le cunosc probabil decât cei ce erau atunci la comandã (aici rãmâne un câmp larg pentru tot soiul de presupuneri), conducerea armatei a optat pentru o altã solutie, aceea a delegãrii puterii cãtre un grup civil, considerat reprezentativ, care sã asigure conducerea tãrii si organizarea de alegeri democratice. (…)
Dar chiar si solutia delegãrii puterii cãtre un grup civil, de tehnicieni, ar fi putut fi consideratã acceptabilã dacã Armata ar fi asigurat un control al modului în care noua autoritate îsi respecta mandatul temporar. Armata, ca factor de stabilitate institutionalã, avea datoria sã asigure si sã protejeze aplicarea corectã a vointei populare în noua situatie creatã prin actul insurectional. Aici a apãrut, însã, o a doua gravã eroare de apreciere a contextului existent. Pãrerea noastrã este cã, chiar dacã aceastã intentie de control a existat la nivelul conducerii armatei, a fost subevaluat rolul mijloacelor de comunicare, în primul rând al televiziunii, în perioada de tranzitie cãtre democratie care tocmai începea. Cãci azi este limpede pentru toatã lumea cã întreaga arhitecturã a peisajului politic post-decembrist a fost contruitã pe scheletul de carton al informatiilor si propagandei exercitate prin intermediul mass-media de atunci. Odatã lansate opiniei publice, discretionar si cu o anumitã viclenie politicã, marile minciuni ale “revolutionarismului disident”, unitatea populatiei a fost frântã si fisurile create au fãcut loc unui mare numãr de indivizi, nu lipsiti de o anumitã abilitate, dar de multe ori incompetenti, lipsiti de scrupule si dornici de o cât mai rapidã înavutire, prin orice mijloace. Asemenea oameni care în conditii normale cu greu ar accede la vreo pozitie ce presupune competentã profesionalã doveditã, credibilitate si sustinere publicã, si-au putut fãuri un nesperat capital politic si de imagine care le-a garantat accesul în fotoliile decizionale ale statului român.
Prima preocupare a guvernului instalat a fost sã-si construiascã rapid un puternic suport de imagine, care sã-i întãreascã legitimitatea aparentã, sã-i permitã obtinerea rapidã de sprijin din zonele elitei administrative si, mai ales, sã blocheze orice initiativã cetãteneascã prin care sã fie generate forme institutionale independente.
Astfel au promovate cu insistentã si inoculate cu perseverentã primele mari minciuni care au format substanta nerusinatã a marilor pseudo-mituri ale regimului post-decembrist: pseudo-mitul “revolutionar-conspirativ” si cel al “disidentei” anticomuniste, pseudo-mituri prezentate ca sursã de “legitimitate” istoricã si politicã. Între actorii acestui scenariu (scenariu care, dacã n-ar fi tragic prin consecintele sale pentru societatea româneascã, ar oferi cea mai bunã sursã de inspiratie unui Caragiale modern) a existat si existã în continuare o minunatã solidaritate (pe care unii comentatori mai virulenti nu s-ar sfii sã o numeascã direct complicitate). (…) Ea îsi are rãdãcinile adânc înfipte în “lupta istoricã” dusã, chipurile, împotriva dictaturii, trecând prin marile “riscuri” si “primejdii” ale “persecutiilor securitãtii” si, mai apoi, ale confruntãrii “revolutionare” cu aparatul represiv “fidel clanului Ceausescu”. (…)
Trist e cã noua structurã de putere instalatã în 22 Decembrie nici mãcar nu avea nevoie de o asemenea manipulare. Nimeni nu avea de gând sã o conteste în nici un fel. Contestãrile au apãrut în momentul în care noul grup conducãtor, în loc sã punã în aplicare deciziile luate de populatia României si sã-si exercite corect mandatul încredintat de masele insurgente, a încercat deturnarea sensului si caracteristicilor fundamentale ale revolutiei române. Si prima dovadã, incontestabilã si vizibilã pentru toatã lumea a fost uciderea, în ziua de Crãciun, a sotilor Ceausescu.

Erorile initiale ale noii puteri

(…) Din nefericire, gruparea instalatã la conducerea tãrii dupã 22 decembrie 1989 nu a apreciat corect, dupã pãrerea noastrã, nici traseul istoric pe care se situa actul de la 22 decembrie, nici optiunile fundamentale ale poporului român si nici conditiile internationale existente la acea datã. Mãsurile politico-administrative întreprinse si întregul comportament decizional al acestei grupãri dovedeste o gravã inadecvare atât la realitatea istoricã a României cât si la întregul proces mondial de restructurare geopoliticã a lumii. (…)
Încercarea initialã a noii conduceri a statului român de a imprima un caracter socialist reformator, fie el si camuflat, schimbãrilor revolutionare impuse de masele insurgente a reprezentat o gravã gresealã politicã si un semn decisiv al asezãrii pe un drum gresit al noilor institutii statale românesti. (…)
Aceastã eroare de gândire politicã s-a rãsfrânt decisiv asupra comportamentului decizional al grupãrii conducãtoare, cu grave consecinte pentru întregul proces de reconstructie a tãrii, proces care, în contradictie cu caracterul fundamental al insurectiei populare, începea pe fondul nefericit al unor greseli politice. Cãci majoritatea atitudinilor si deciziilor majore adoptate de noua conducere se asazã sub semnul acestei erori fundamentale. Amintim aici câteva dintre cele mai semnificative:
- tentativa încãpãtânatã si inutilã de limitare si chiar falsificare a sensului insurectiei nationale din decembrie, prezentatã ca o simplã revoltã împotriva dictaturii personale a lui Ceausescu, fapt ce urmãrea – fãrã succes în cele din urmã – legitimarea târzie a primelor decenii ale regimului comunist si era de naturã sã aducã o gravã ofensã întregului popor, cãruia îi erau confiscati simbolic pânã si anii de suferintã si de rezistentã;
- tentativa de înregimentare a întregii elite românesti într-un Front al Salvãrii Nationale, ce era dorit de autoproclamatii sãi lideri “o amplã miscare cuprinzând toate elementele progresiste ale societãtii românesti”, organism care, desigur, ar fi trebuit sã-si însuseascã conceptiile si filosofia politicã “progresistã” a noilor conducãtori;
- organizarea pripitã (sau vinovatã) a unui simulacru justitiar si executia negativ-simbolicã, într-o zi sacrã, a cuplului dictatorial;
- eludarea oricãrei analize a responsabilitãtii fostei elite politice pentru modul în care fusese guvernatã tara în anii comunismului si deplasarea fortatã si propagandisticã a întregii responsabilitãti în sarcina fostului dictator;
- subordonarea quasi-totalã a institutiilor mass-media existente si orchestrarea unei campanii masive de propagandã si manipulare a opiniei publice în vederea impunerii conceptiei ideologice a grupului conducãtor si a asigurãrii viitorului suport electoral;
- utilizarea frauduloasã a capitalului simbolic si de imagine al insurectiei din decembrie pentru impunerea unui partid politic rudimentar, dominat initial de sechele ideologice de sorginte kominternistã si populat la vârf cu numeroase incompetente;
- confiscarea si utilizarea ilicitã a patrimoniului si resurselor statului, în dispretul oricãror norme democratice, în vederea constructiei unui partid politic clientelar (FSN) si îngrãdirea accesului populatiei la constructia unor formule politice si civice alternative;
- incapacitatea de a gestiona situatiile de crizã si plasarea vietii publice sub semnul agresivitãtii si intolerantei, prin lansarea iresponsabilã a unor atacuri violente împotriva tuturor celor care nu agreau sau criticau experimentele propuse tãrii de conducerea FSN;
- instalarea unor echipe administrativ-guvernamentale populate cu numerosi indivizi incompetenti, selectati si promovati pe criterii personale sau clientelare.
(…) Cum sunt interpretate azi transformãrile si diversele formule si experimente aplicate de-a lungul acestor ani? Care este perspectiva actualã a clasei politice, aflatã într-o lipsã gravã de credibilitate si sustinere popularã?

Pseudo-elita

(…) Existau în decembrie 1989 si existã si acum numerosi indivizi incompetenti, oameni lipsiti de performante sau calitãti dar care, exploatând slãbiciunile si contextul fostului sistem politic, au ajuns sã detinã importante pozitii publice, institutionale, atestãri stiintifice si profesionale. Ei formeazã pseudo-elita, falsa elitã. Orice societate are o asemenea pseudo-elitã, pentru simplul motiv cã nici o societate nu detine si nu poate detine sisteme perfecte de selectie si promovare. Diferã, însã, gradul în care este dezvoltatã aceastã pseudo-elitã si, mai ales, pârghiile si instrumentele pe care le are la dispozitie. Pseudo-elita are si câteva calitãti, din care se detaseazã abilitatea, viclenia, o perseverentã agresivã si o statornicã solidaritate. Reprezentantii acestei pseudo-elite pot fi adversari aparenti, se pot chiar bãlãcãri unii pe altii în diverse împrejurãri dar devin brusc solidari când interesele lor bugetivore sunt amenintate. Ei sunt, iatã, uniti si, în consecintã, eficienti politic din punctul de vedere al propriilor lor interese.
Poate si unele metehne mai vechi, ale noastre, ale românilor (un soi de încãpãtânare orgolioasã, neîncrederea în celãlalt, dar si graba cu care acceptãm, uneori, solutii improvizate, un scepticism uneori prea pronuntat si o scãdere a generozitãtii care, de altfel, îl caracterizeazã mai cu seamã pe omul simplu), pe de o parte, precum si ignorarea sau desconsiderarea unor instrumente ale democratiei moderne, pe de altã parte, au împiedicat o coagulare, o articulare organizatã si, în consecintã, mai eficientã a diverselor si numeroaselor personalitãti si valori ce compun adevãrata elitã nationalã din toate domeniile de activitate.
Aceastea toate, în contextul special creat în decembrie 1989, au permis pseudo-elitei sã devinã, rapid, activã. Reprezentantii cei mai abili si insistenti ai pseudo-elitei si-au putut însusi unele instrumente decisive ale logisticii politice si comunicationale în societatea româneascã, atribuindu-si, cu de la ei putere, prerogative si competente superioare.
(…)
Dar, atunci, cine e de vinã pentru esecurile tranzitiei, pentru scãderea nivelului de viatã al populatiei României? (…) Pseudo-elita ne va oferi, rapid, rãspunsul: poporul, fireste. Poporul cel “prost”, cel “nepregãtit pentru democratie”, poporul “lenes” si “nerecunoscãtor”. E trist cã sunt si oameni cinstiti dar care, descurajati si dezamãgiti de situatia existentã, mai pot asculta si aproba o asemenea propagandã. Poporul a votat si a oferit toate instrumentele necesare pentru ca liderii politici sã-si aplice planurile si strategiile. A votat si cu FSN, si cu PDSR, si cu CDR, si cu Ion Iliescu, si cu Emil Constantinescu. A rãbdat si a asteptat ca genialele idei ale clasei politice, “planurile” si “strategiile” sã fie puse în aplicare. (…) De ce ar fi ei, oamenii simpli, fãrã studii si fãrã o pregãtire specialã, vinovati cã pseudo-elita a reusit sã se organizeze si sã fie prezentã activ si determinant în actele majore de decizie politicã iar elita realã nu a reusit, încã, sã determine un alt curs si o altã performantã managerialã în politica româneascã?
Sirul de guvernãri începute în decembrie 89, în loc sã porneascã un proces constructiv, de reorganizare a resurselor, a avut ca singur obiectiv redistribuirea avutiei nationale si a surselor de beneficii si privilegii. La marea împãrtealã au participat reprezentantii “revolutiei”, “conspiratiei” si “disidentei”. Atât. (…)
Privatizarea a avut un singur absent: poporul român, cãruia i-a fost confiscat dreptul sacru de proprietar al acestei avutii. Au putut fi prezenti, însã, numai acei, putini, ce au acceptat statutul de clienti politici sau “investitorii strategici” veniti cu câteva sute de dolari în buzunar si împroprietãriti peste noapte de generozitatea vinovatã (si interesatã) a unor functionari ai statului român. Marii investitori, reprezentantii majori ai capitalului international, au pãtruns cu greu si nesemnificativ, fiind blocati de haosul administrativ si legislativ orchestrat de elita conducãtoare. (…) Regimul de organizare a economiei a restrâns dramatic posibilitatea cetãteanului obisnuit de a organiza vreo activitate economicã privatã, fiindu-i refuzat accesul la credite si fiind împovãrat de impozite sufocante.
Au fost complet ignorate atât corpurile profesionale cât si institutiile fundamentale ale tãrii. Politicienii au refuzat sistematic sã sprijine constituirea si articularea corporatiilor inteligentei si ale muncii nationale, au evitat sã tinã cont de semnalele si solutiile provenite din aceastã zonã. Organismele reprezentative ale marilor grupari socio-profesionale, sindicatele si patronatele, nu au fost ascultate de nimeni. Interesul pseudo-elitei politice s-a limitat la utilizarea electoralã a acestor structuri si, eventual, la controlul lor prin amestecuri brutale sau presiuni de tot felul. Institutiile de mentinere a ordinii interne si de justitie au fost permanent agresate, destructurate si lipsite de orice protectie sau control. Armata a ajuns sã fie umilitã pe toate cãile, urmãrindu-se practic anularea functiilor sale fundamentale; onoarea militarã nu înseamnã nimic pentru politicieni, iar apãrarea tãrii nu numai cã nu intereseazã, dar chiar deranjeazã oligarhiile ce stau în spatele grupurilor politice. Comunitatea serviciilor de informatii a fost, de asemenea, redusã la statutul de instrument, rezultatele muncii acestora fiind ignorate, ascunse în sertare de cei aflati la putere sau, eventual, folosite ca arme de santaj. Învãtãmântul, educatia nationalã, au rãmas amintiri; valorile noastre culturale sunt rând pe rând izgonite din manuale si din viata cetãtii, tinerilor acestei tãri oferindu-li-se avalansa degradantã a subculturii si distrugerii morale. Biserica, singurã, rezistã încã în fata atacurilor cu care este înconjuratã din toate pãrtile, fiind însã grav afectatã de refuzul conducerii politice de a acorda sprijinul firesc acelor forme de viatã crestine, singurele prin care s-ar putea afla calea de iesire din criza moralã care amenintã însãsi fiinta nationalã.
(…)
Aceastã atitutine a fost însotitã de neîntelegerea si pervertirea inclusiv a experientei civilizatiei occidentale, la care propagandistii pseudo-elitei se referã zilnic, dar despre care nu stiu nimic si nu înteleg nimic. Asa se face cã reprezentanti de marcã ai performantei autentice românesti, oameni integrati în spatiul occidental, recunoscuti si respectati în tãri democratice avansate, sunt respinsi de pseudo-elita instalatã la comanda societãtii noastre. (…)

(…) Se poate usor urmãri si observa cã mai toate deciziile cât de cât pozitive au fost precedate de actiuni sindicale sau civice. Câtã energie a trebuit consumatã pentru a determina grupurile de decizie la nivel înalt sã tinã cont si de pãrerea societãtii si sã-si aminteascã promisiunile din diversele campanii electorale. (…)
Aceastã pseudo-elitã de care am vorbit, acest “partid” fãrã personalitate juridicã al incompetentei agresive reprezintã piatra de moarã agãtatã de gâtlejul din ce în ce mai sugrumat al societãtii noastre. Vor reusi profesionistii autentici si oamenii cinstiti, prezenti în sindicate, în corpurile socio-profesionale ale tãrii, în partidele politice, în institutiile statului sã determine o transformare radicalã, din interior, a clasei politice? Va fi capabilã elita autenticã sã desfacã acest lanț malefic al incompetentei si necinstei si sã elibereze energiile românesti sau va fi, din nou, nevoie ca poporul însusi sã-l reteze printr-o nouã încordare nãprasnică?

(sursa: munteanu.ro)


Read more...

duminică, 17 aprilie 2016

Seară duhovnicească despre pr. Gh. Calciu

0 comentarii
Ultima seara duhovniceasca din acest post, de la Biserica Acoperământul Maicii Domnului (Drumul Taberei 28A), ii este dedicata parintelui Gheorghe Calciu. Vom viziona impreuna documentarul "7 Cuvinte - Povestea unui biruitor". Invitatul din 18 aprilie, ora 18, este istoricul Claudiu Gania.
Read more...

vineri, 15 aprilie 2016

Cazul Bodnariu: Protest global pe 16 aprilie

0 comentarii

Sambata, 16 Aprilie, ora 11:00, are loc un protest in Piata Victoriei, urmat de un Mars catre Palatul Parlamentului

Asociatia "Alianta Familiilor din Romania", in colaborare cu Daniel Bodnariu, organizeaza un protest si un mars de sustinere pentru familia Bodnariu, in solidaritate cu zecile de familii care sunt victimie ale Sistemului de Protectie a Copilului din Norvegia (Barnevernet).

Incurajati de sprijinul oferit de comunitatile de romani si straini din Romania, Europa, America de Nord, Australia si Noua Zeelanda, am decis sa organizam un PROTEST GLOBAL in data de 16 Aprilie 2016, protest ce va insuma peste 40 de orase.

Demersurile comune, sustinerea si implicarea dvs, a celor 70.000 de protestatari in 56 de orase, 24 de tari si 3 continente pe parcursul ultimilor luni, au demonstrat ca suntem o forta in a sustine si a apara familia Bodnariu, atragand atentia opiniei publice internaționale asupra abuzurilor comise de Barnevernet. Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin presiunea protestelor globale, unul din cei 5 copii ai familiei Bodnariu, bebelusul Ezekiel, a fost redat familiei. Aceasta binecuvantare ne determina sa nu abandonam, ci sa continuam lupta pentru toti copiii familiei Bodnariu. 

In acelasi timp, sustinerea si gandurile noastre se indreapta catre familia Nan, catre familia Avramanescu si catre toate familiile cehe, ruse, poloneze, lituaniene, norvegiene care astazi sufera. 

Indiferent de varsta sau confesiune, va invitam sa va alaturati acestui demers pasnic, prin care sa reiteram principiile crestine ale familiei, prin care sa denuntam abuzurile Barnevernet impotriva familiei Bodnariu, cerand la unison reintregirea sa. Dumnezeu sa va binecuvinteze!

Pentru informatii suplimentare, intrebari, puteți scrie la adresa de e-mail bodnariu.protest@gmail.com
Read more...

miercuri, 13 aprilie 2016

Alex Ștefănescu despre Marian Munteanu

0 comentarii

Reproduc o postare interesantă a scriitorului Alex Ștefănescu pe facebook:


””A intrat în funcțiune malaxorul (de multă vreme pregătit) de sfărâmare a reputației lui Marian Munteanu. Sunt reciclate afirmațiile bolșevice ale lui Ion Iliescu din 1990, conform cărora în Piața Universității s-ar fi aflat legionari.

Vom asista la o luptă înverșunată, pentru că patriotismul și anticomunismul lui Marian Munteanu stârnesc furia și spaima celor care se simt vinovați de distrugerea civilizației românești. Vom avea acum prilejul să-i identificăm pe cei care, de douăzeci și șase de ani, ne tot injectează transchilizante, ca să nu putem urma îndemnul din imnul național. „Deșteaptă-te, române!” 

Marian Muntean este un democrat (ceea ce înseamnă automat un anticomunist) și un patriot (ceea ce înseamnă automat un om interesat de soarta tuturor cetățenilor României, indiferent de naționalitate). Este un lider cu vocație de lider, nu unul distribuit de forțe obscure în acest rol, un simbol al curajului, libertății și eroismului, un cărturar angajat în scrierea unor lucrări cu caracter enciclopedic despre civilizația românească.

Tare mi-e teamă că malaxorul pus în funcțiune pentru sfârâmarea reputației lui Marian Munteanu nu va reuși decât să se sfărâme el însuși.”„
Read more...

Narcisa Iorga despre ipocrizie

0 comentarii

Reproduc un comentariu interesant al Narcisei Iorga, postat pe facebook:


”În luna iunie 2001, Partidul Democrat condus de Traian Băsescu a fuzionat cu Alianța Națională condusă de Virgil Măgureanu și formată din PNR și PUNR. PD a preluat inclusiv sediul acestei formațiuni, din Piața Walter Mărăcineanu.

La vremea aceea, au fost oarece reacții negative, dar nu de virulența celor pe care le văd astăzi cu privire la apropierea lui Marian Munteanu de Virgil Măgureanu. Mă rog, poate pentru că atunci nu era Facebook. Mă miră faptul că unii dintre susținătorii lui Traian Băsescu se prefac că uită acest detaliu, strâmbând din nas în fața PUNR. Mai amintesc că Valeriu Tabără, fost președinte PUNR, a fost și ministru al Agriculturii în perioada septembrie 2010-februarie 2012, adică în guvernul Boc 2. Era chiar un ministru apreciat pentru corectitudinea și modestia lui. Acum văd că e și el pus la zid.


Mai departe, pentru fanii vechiului PNL cărora li se strepezesc azi dinții: în septembrie 2003, PNL și PD au format Alianța D.A. Își țineau ședințele în sediul din Walter Mărăcineanu, da, al lui Virgil Măgureanu. În 2004, au câștigat alegerile, având alături inclusiv membrii fostelor PNR al lui Măgureanu și UNPR al lui Tabără. Puțini, e adevărat, dar erau. Atunci erau buni.”


Read more...

marți, 12 aprilie 2016

Despre istoria românilor în Arhivele ruse

0 comentarii

Read more...

luni, 11 aprilie 2016

Ce ascultare face ieromonahul Savatie Baștovoi

0 comentarii

Ieromonahul Savatie Baștovoi, poet, prozator și eseist de mare succes și meșteșugar talentat, a avut în ultimele zile două poziții publice împotriva construirii Catedralei Naționale, care, citite alăturat, se dovedesc două atitudini împotriva Bisericii Române.

Postarea de pe
atitudini.com este preluată de pe Facebook. Citez ce mi se pare semnificativ (subl. îmi aparțin): ”Eu cred ca tocmai ambitia unei catedrale imense a dat prilej autoritatilor ateiste sa trinteasca o moscheie la fel de imensa. Daca e sa ne batem in bani cu lumea musulmana, vom pierde. Cred ca moscheia e o replica la Catedrala Neamului si vor fi construite ambele. Cu cit mai multa rivna se arata la construirea Catedralei Neamului, cu atit mai multe pietre seculare se pun la temelia moscheii. Ortodocsilor li s-a intins capcana: sau renunta la catedrala si isi pastreaza dreptul (cetatenesc) de a pretinde oprirea construirii moscheii, sau construiesc catedrala si accepta si moscheia.” 
Are vreo răspundere Patriarhia pentru construirea vreunei moschei în România? Nu există nici o legătură între proiectul Catedralei Naționale și ridicarea lăcașelor de cult ale altor comunități religioase.

Articolul
Catedrala Mântuirii Neamului? Sau ”neamurilor”? poate fi citit aici. Citez un fragment esențial: ”Atunci cînd denumești cea mai mare catedrală a unei Biserici Autocefale ”Catedrala Mîntuirii neamului”, iar asta se întîmplă la două mii de ani de creștinism, trebuie să te întrebi cui o închini? Dintotdeauna și peste tot în lume bisericile se închină lui Dumnezeu și au hramuri fie în cinstea Sfintei Treimi (legate de obicei de sărbătorile mari), fie în cinstea Maicii Domnului sau a altor sfinți. Nu poți invoca vechimea unei idei lansate în secolul al 19-lea, în plină beție a teoriei politice despre națiuni-neamuri, idee străină de spiritul universalist al creștinismului, ca să zidești o catedrală cu teză politică și identitară. (subl. mele)”


Numele de Catedrala Mântuirii Neamului, de fapt o catedrală națională, a fost sugerat după Războiul de Independenţă (1877). Sacrificiul românilor în Primului Război Mondial, când 10% din populație a pierit pentru Unirea din 1918, au făcut ca acest nume să devină o manifestare de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc și de asuprire şi de înstrăinare. Mântuirea în expresia „Catedrala Mântuirii Neamului” nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă sau de arhitectura ei. Catedrala Mântuirii Neamului nu va fi singurul loc în care se mântuiesc românii, și doar ei, ci un simbol al recunoştinţei pentru eliberarea întregului popor de necazuri.

Când vorbim despre Mântuirea Neamului, ne gândim la izbăvirea poporului de dominaţie străină şi la dobândirea libertăţii de-a trăi în comuniune în Hristos pe teritoriul naţional.

Un alt citat din articolul lui Savatie Baștovoi este: ”Mă gîndesc cum ar fie reacționat lumea dacă cea mai mare catedrală din Moscova s-ar fi chemat nu ”Hristos Mîntuitorul”, ci ”Catedrala mîntuirii neamului” (”Храм спасения нации”). Sau dacă o catedrală cu același nume ar apărea în Grecia, sau, de ce nu, în SUA.”

Lumea a reacționat bine. Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova are o existenţă care se poate identifica cu istoria zbuciumată a Rusiei: de la gloria ţaristă din secolul XIX la istoria sovietică a secolului al XX-lea şi societatea postcomunistă, descreștinată. Catedrala a fost construită în secolul XIX, demolată de Stalin în anii 1930 şi refăcută în anii 1990 în timpul regimului post-sovietic de la Kremlin. Inițial Catedrala fusese construită în amintirea victoriei pe care Rusia Ţaristă a repurtat-o cu ajutorul „generalului iarnă” asupra trupelor împăratului Napoleon Bonaparte în anul 1812 şi ca o mângâiere pentru populaţia moscovită, care şi-a văzut oraşul distrus prin incendiere în faţa ocupanţilor francezi. Deși capitala imperiului ţarist se afla la Sankt-Petersburg, iar în Rusia, de la începutul secolului al XVIII-lea, Biserica Ortodoxă nu mai era organizată sub formă de Patriarhie, Catedrala a fost construită la Moscova. Restaurarea Patriarhiei Ruse va avea loc după anul 1917.
National Cathedral din Washington nu se află în cel mai mare oraş al Statelor Unite și este numită Catedrala Naţională întrucât aici au loc ceremonii cu valoare de simbol naţional.


Ce mai spune călugărul Savatie:
”Românilor ortodocși le va fi greu să citească acest text, deoarece ei sînt obișnuiți să audă de mici la ectenia mare și cea întreită cereri pentru mîntuirea ”poporului ortodox român”, deși în biserică se pot afla și bulgari, sîrbi, unguri, sau evrei. Această pecete identitară pe criteriu de neam este o inovație nemaiîntîlnită în alte Biserici și înlocuiește vechea formulare din liturghierile românești care suna așa: ”Încă ne rugăm pentru de Dumnezeu păzită țara noastră, stăpînirea și oastea ei”, o formulare conformă cu prevederile apostolului Pavel cu referire la rugăciunea pentru autorități.”
Iată cum sună, de fapt, formulările din ectenii:
- ectenia mare: ”pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii țării noastre, pentru mai marii orașelor și ai satelor și pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului să ne rugăm.”
- ectenia întreită: ”încă ne rugăm pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii (...), pentru sănătatea și mântuirea lor.”
- la vohodul mare cu sfintele daruri: ”pe binecredinciosul popor român de pretutindeni, pe cârmuitorii țării noastre (...) să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa.”
Așteptam mai multă rigoare de la un călugăr cu pregătire, care în 2005 a făcut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe lângă Sfântul Sinod al BOR.

Mănăstirea Noul Neamț (Chițcani), unde face ascultare pr. Savatie, se află în Transnistria și este supusă Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove (BOM) - denumire ce amintește de proiectul ”Moldova Mare”. Manipulările și dezinformarea din articolele citate își găsesc explicația: călugărul Savatie slujește interesul imperialist al Moscovei.


Mitropolia Basarabiei se află în conflict cu Mitropolia Moldovei. 
Mitropolia Basarabiei a fost creată după Marea Unire de la 1918 prin ridicarea Arhiepiscopiei de Chişinău la rangul de mitropolie. Decizia înfiinţării a fost luată în Sinodul BOR în 1923, iar organizarea propriu-zisă s-a făcut prin legea din 1925, când BOR se declară autocefală. Arhiepiscopul de Chişinău a fost ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei în 1928.
Modul de al organizare al Bisericii pe teritoriul Basarabiei fusese schimbat după invadarea lui de către Imperiul Țarist în 1812, în decursul a peste o sută de ani, astfel încât la începutul sec. XX acesta devenise rusesc. BOM se supune astăzi Patriarhiei Ruse.
Mitropolia Basarabiei a fost reactivată în 1992, la cererea adunării eparhiale. Mitropolia Basarabiei este recunoscută oficial drept succesoare spirituală, canonică și istorică a Mitropoliei Basarabiei, care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv. Prin statut, teritoriul Mitropoliei Basarabiei este cel al Republicii Moldova. Guvernul de la Chișinău a recunoscut dreptul Mitropoliei de a exista abia în 2010, prin decizie CEDO. Când Patriarhia Română a înființat trei eparhii, conform principiului naționalității, Patriarhia Rusă a acuzat-o de încălcarea teritoriului canonic. Dat fiind contextul istoric, Mitropolia Basarabiei ea este acum autonomă şi urmează stilul vechi.

În timpul ocupaţiei sovietice din 1940-1941, şi mai apoi sub regim sovietic, din 1944 până în 1992, Mitropolia Basarabiei şi-a încetat activitatea, fiind înlocuită de Eparhia Chişinăului, sub autoritatea Patriarhiei Moscovei şi a întregii Rusii. Biserica Ortodoxă Română nu a recunoscut niciodată trecerea Basarabiei sub autoritatea canonică a Patriarhiei Ruse.

Pe 23 mai 1918, după izbucnirea Revoluţiei Socialiste din Octombrie, patriarhul Tihon al Moscovei a dat deplină libertate Bisericii Basarabene să-şi hotărască soarta şi să aleagă cu ce biserică autocefală şi în ce legături vrea sa fie. La 26 ianuarie 1918 arhiepiscopul Anastasie al Chişinăului a format o comisie pentru convocarea unui Sinod Local bisericesc al Republicii Moldoveneşti, spre realizarea unei vieţi bisericeşti autonome, ca urmare a independenţei politice (efemere) faţă de Imperiul Rus. În cadrul acestei comisii s-a discutat problema raportului bisericii basarabene faţă de cea română. Arhiepiscopul Gribanovski şi cei doi episcopi vicari ai săi decid să se refugieze la Belgrad. Plecarea lui Anastasie, arhiepiscop legitim al Chişinăului, a declanşat contenciosul bisericesc româno-rus, care durează până în prezent.

Actuala Mitropolie a Moldovei a fost creată politic prin ocupaţie şi genocid. 

Mântuirea înseamnă izbăvire sau eliberare. Catedrala Mântuirii Neamului trebuia să fie gata în 2011. Fiindcă mai există încă popor neizbăvit de ocupație, nu cred că va fi gata prea curând. 





Read more...

duminică, 10 aprilie 2016

Seară George Manu

0 comentarii

Read more...

Am semnat pentru Ciprian Ciucu

0 comentarii
Puteți citi mai jos de ce.

http://www.rostonline.ro/2016/04/ciprian-ciucu-discurs-bun-la-intalnirea-conservatorilor-romani/

Read more...

sâmbătă, 9 aprilie 2016

Conferință despre perspectiva creștină în Europa

0 comentarii

Read more...

Lucian Leca despre culisele reconfirmării conducerii DNA

0 comentarii
Semnalez un articol interesant scris de Lucian Leca.

”Scandalul de spionaj care o are în prim plan pe Laura Codruţa Kovesi reprezintă un ecou al conflictului dintre grupurile influente de interese din subteranele mediului politico-economic autohton. Cum a ajuns şefa celei mai importante instituţii anticorupţie să fie spionată de o companie privată în care activează foşti agenţi ai principalelor servicii de informaţii israeliene, cine a contractat celebra firmă Black Cube şi cu ce scop sau cum se explică stângăciile unor agenţi cu pregătire solidă şi dispoziţia acestora de a colabora cu autorităţile româneşti sunt întrebările momentului.”

”Detaliile apărute în presă permit, totuşi, avansarea unor ipoteze cu privire la implicaţiile unui scandal care pare să reprezinte un nou episod din competiţia de notorietate a celor două principale servicii româneşti de informaţii, SRI şi SIE, de această dată cu miza controlului direcţiei anticorupţie. Scandalul trebuie plasat în continuarea eforturilor de desprindere a parchetelor, şi în special DNA, de sub influenţa pe care SRI o exercită prin implicarea în dosarele penale. Efectuarea supravegherii tehnice oferea serviciului posibilitatea de a determina cursul anchetelor şi de a controla fluxul de informaţii spre procurori sau, de ce nu, persoane anchetate.”

”Ajungem astfel la reconfirmarea Laurei Codruţa Kovesi la conducerea principalei instituţii anticorupţie. Declaraţiile publice ale decidenţilor implicaţi în procedura de numire arată că acordarea încă unui mandat actualului procuror şef al DNA este departe de a fi reprezentat o certitudine. Ezitările iniţiale ale preşedintelui Iohannis contrastează cu reconfirmarea prematură a conducerii direcţiei anticorupţie cu câteva luni înainte de expirarea mandatului. Cu atât mai sugestivă este schimbarea de atitudine a ministrului justiţiei, care şi-a abandonat în cazul DNA promisiunile din debutul mandatului privind respectarea procedurilor de numire a şefilor de parchete.”

Citiți articolul pe lucianleca.ro.
Read more...

vineri, 8 aprilie 2016

Patriarhia Română: Precizări privind alegerile locale și generale

0 comentarii
Din dorinţa de a face cât mai clară atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de viaţa politică şi campaniile electorale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adus astăzi următoarele precizări:
  1. În calitate de cetăţean şi de părinte duhovnicesc al tuturor enoriaşilor săi, indiferent de orientarea lor politică, preotul are libertatea, binecuvântarea şi îndatorirea de a participa la viaţa cetăţii, sprijinind activităţile menite să promoveze binele comun. În vederea respectării opţiunilor politice ale credincioşilor săi, preotul are obligaţia de a păstra neutralitatea în timpul campaniilor electorale, atât în declaraţiile publice, cât şi în activitatea practică faţă de problemele cu caracter politic. Opţiunea politică a preotului va fi exprimată doar prin votul personal secret.
  2. În conformitate cu Sfintele Canoane, arhiereului, preotului, diaconului, monahului şi monahiei din Biserica Ortodoxă Română le este interzis să facă politică partinică, să fie membri ai unui partid politic, să candideze la alegerile parlamentare sau locale,  să participe la campanii electorale şi să ocupe funcţii de demnitar/înalt funcţionar public la nivel central sau local.
  3. Clericul sau monahul care se implică în politică în calitate de membru sau de candidat al unui partid încalcă legământul depus la hirotonie, hotărârile Sfântului Sinod şi regulamentele bisericeşti, caz în care va trebui să aleagă între cariera politică şi misiunea clericală/viaţa monahală. Abaterile de acest fel vor fi judecate în Consistoriile eparhiale.
  4. Totuşi, Sfântul Sinod, aplicând principiul iconomiei (dispensă),  în vederea împlinirii misiunii sociale la care sunt chemaţi clericii în viaţa comunităţilor pe care le păstoresc, a aprobat ca, în situaţii excepţionale, preoţii şi diaconii să candideze, însă doar ca independenţi şi doar pentru calitatea de consilier local şi consilier judeţean în România cu aprobarea scrisă a ierarhilor lor.
  5. În acest caz, preoţii şi diaconii care au obţinut, în mod excepţional, aprobarea bisericească de a candida pentru a deveni membri în consiliul local sau consiliul judeţean vor fi suspendaţi de la slujirea liturgică pe întreaga perioadă a campaniei electorale (pentru evitarea oricăror suspiciuni referitoare la folosirea de mijloace pastorale în campania electorală), vor adopta în timpul campaniei electorale un comportament adecvat demnităţii preoţeşti, vor respecta legislaţia în vigoare privind campaniile electorale şi  alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi nu vor folosi în scopuri electorale lăcaşurile de cul
  6. Sfântul Sinod reînnoieşte apelul său către liderii partidelor politice din România de a nu permite recrutarea de membri din rândurile clerului şi nici folosirea în scopuri politice a persoanelor, spaţiilor, slujbelor şi însemnelor bisericeşti.
  7. Sfântul Sinod reaminteşte faptul că Biserica Ortodoxă Română nu susţine vreun partid politic sau vreo ideologie politică, însă îndeamnă pe toţi cetăţenii să-i aleagă pe acei candidaţi care arată credinţă în Dumnezeu şi responsabilitate faţă de comunitate, apără şi susţin demnitatea vieţii umane, a familiei tradiţionale şi promovează educaţia şcolară integrală care îmbină cunoaşterea intelectuală cu formarea morală şi spirituală.
(sursa: basilica.ro)
Read more...

joi, 7 aprilie 2016

Susțin: Adrian Borugă candidează la Primăria Timișoarei

0 comentarii

Adrian Borugă, pe care îl cunosc de doi ani, de când eram amândoi membri ai Partidului Noua Republică, candidează ca primar la Timișoara din partea partidului M10, condus de Monica Macovei.

Îl recomand pe Adrian ca pe un om serios, cu orientare conservatoare, competent și integru, ce merită să fie votat.

Adrian Borugă este de profesie ofiţer financiar, s-a născut în ianuarie 1977 în Timişoara, este căsătorit și are doi copii. Este absolvent al Academiei Trupelor de Uscat “Nicolae Bălcescu” din Sibiu, promoţia 1999, specialitatea Financiar și a ocupat timp de 12 ani funcţii de ofiţer specialist, şef de birou şi contabil şef în cadrul mai multor instituţii ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.

În 2011, în urma restructurărilor, şi-a dat demisia din MAI. În prezent ocupă funcţia de contabil şef la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara.

În perioada următoare partidul M10 va face publice listele candidaţilor la Consiliul Local Timişoara, respectiv Consiliul Judeţean Timiş.



sursa: tion.ro
Read more...

miercuri, 6 aprilie 2016

Întâlnire a conservatorilor români

0 comentarii

Read more...

sâmbătă, 2 aprilie 2016

Pe 8 aprilie: Colocviu cu Dumitru Prunariu și Iuri Baturin

0 comentarii


Întâlnirea va avea loc la Centrul Rus (bd Lascăr Catargiu nr 50).
Read more...

vineri, 1 aprilie 2016

Film documentar: Un an pe orbită

0 comentarii


Proiecția are loc la Centrul Rus (bd. Lascăr Catargiu nr. 50, București).
Read more...