Restaurarea Monarhiei – un punct final comunismului, o șansă imensă pentru stânga românească

Restaurarea Monarhiei – un punct final comunismului, o șansă imensă pentru stânga românească

În perioada interbelică România nu a avut practic o stângă. Comuniştii, identificându-se cu Kremlinul și conduși de neromâni, erau respinşi de imensa majoritate a românilor. Mai ales că în programul lor figura dezmembrarea României Mari! Apoi, Monarhiei și partidelor istorice le reveneau merite uriaşe în făurirea statului naţional-unitar. Regele şi partidele istorice conduseseră ţara spre victoria din primul război mondial, între 1919-1920, spre victoria din războiul dus pe două fronturi contra Rusiei bolşevice, la Nistru, și contra Ungariei comuniste a lui Bela Kuhn, la capătul căreia Armata Română intra în Budapesta, în ciuda avertismentelor Congresului de la Versailles. Apoi, tot regele şi partidele istorice realizau cea mai mare împroprietărire a ţăranilor din istoria ţării, introducerea votului universal și avansata Constituţie de la 1923.

Spre deosebire de Ungaria, Bulgaria sau Rusia sovietică, unde vechile regimuri erau compromise de înfrângerea din primul război mondial și nenorocirile ce urmaseră, regimul ”burghezo-moșieresc” de la noi era aureolat de istorice victorii și epocale înfăptuiri. Ce mai putea oferi stânga la noi, în afară de programe nerealiste, demagogice, în afara unor riscuri imense pentru proaspăt închegata Românie Mare?

Nu e de mirare că social-democrația era foarte slabă şi n-a avut niciodată mai mult de şapte deputați în Parlament. În perioada interbelică cel mai de „stânga" partid din Parlament erau... ţărăniştii!

Nu-i de mirare că ura comuniştilor se concentra asupra monarhiei ca principal depozitar al unor succese istorice ce barau prin ele însele calea spre sufletul electoratului român, confiscat astfel la centru şi la dreapta. Această înclinare obiectivă spre dreapta a societății românești a făcut ca, în conjunctura din 1944-45 – net favorabilă instaurării comunismului – procesul luării puterii de către P.C.R. să dureze mai mult ca la vecini. În acei ani, trei sferturi din societatea românească se adunase în jurul regelui şi al partidelor istorice. Iar dacă ei au pierdut, este pentru că așa o impuneau Yalta şi Armata Roșie, stăpînă de acum în ţara noastră!

Dacă Regatul României nu a avut practic o stîngă, întreaga experiență republicană s-a făcut sub comunişti. Rea bază de pornire pentru stânga românească de azi!

Azi, cînd în Europa victoria democraţiilor de tip occidental este totală, toți cei care-şi zic „de stînga” la noi trebuie să nu piardă din vedere cele de mai sus!

Din păcate cei ”de stînga” - Iliescu, „fronturile", PSM, PDAR, Partidul Socialist Democratic etc. - păstrează încă reflexe comuniste: gustul monopolului puterii, pretenţia de a reprezenta „de fapt" poporul, ura oarbă faţă de partidele istorice şi faţă de rege. De unde toate acestea? Din faptul că unica experiență de stânga a fost cea comunistă. Care, după 45 de ani de dominație exclusivă, a lăsat în urma sa o mentalitate de tip comunist care, cu excepția naționalismului, a şters mai tot ceea ce caracteriza românul pe la 1945.

Or, ce ar însemna restaurarea monarhiei, sub acest raport?

Evident, un punct final comunismului. O garanţie că procesul democratic nu e vorbă goală; că el este ireversibil. O garanţie pentru reconciliere națională, pentru echilibru intern, pentru o optimă reprezentare a țării în afară. Contrazice cu ceva această garanție regală interesele țării? Sau ale unei stîngi care încă întîrzie să se coaguleze într-un mare Partid Socialist de tip occidental? Cu un Iliescu la cîrmă, suspiciunile și teama în faţa unui atare partid vor fi generatoare de permanentă tensiune internă. Vrea stînga aşa ceva? Ar bine pentru ţară? Oricum, cu o atare formulă ţara va fi izolată pe plan extern, tocmai acum cînd Europa se află în plin sezon al schimbărilor de frontiere!

Invers, odată instalată monarhia, interesul acesteia și propria-i natură ar fi de a înfăptui promisa de pe-acum reconciliere internă. Singurul model pentru Mihai I va fi modelul spaniol. Chiar şi reales cu 99 la sută, dl. Iliescu nu va avea curajul să stopeze şirul inutil și nefast politiceşte al „proceselor comunismului". Și nici curajul să-i amnistieze pe foştii membri din CEPEX. Regele ar avea interesul să o facă. Şi, credem noi, e singurul cu statura morală s-o impună! S-ar rebela la aceasta un Ticu Dumitrescu?!

Priviți la Spania de azi! Este prosperă, integrata Europei: „o a doua Germanie”! Şi are în frunte pe Regele Juan Carlos şi un guvern socialist.

Dacă azi alegerile ar fi cîştigate de dl. Verdeţ şi de tichetul Iliescu-FSN 22 decembrie, aceasta ar fi un dezastru pentru ţară! Care s-ar trezi izolată ca acum 3-4 ani. Dacă am reveni la regat, ceea ce ar presupune un consens al principalelor partide și un masiv vot popular - stînga s-ar putea concentra asupra reunirii sale pe baze nemarxiste. Iar victoria ei la urne, cu un Rege garant, nu ar mai speria pe nimeni! Nici în ţară, nici în Europa!

Credem cu putere - cu puterea argumentelor! - că monarhia ar pune un punct final şi comunismului şi marasmului actual. Tot aşa cum Juan Carlos - în numai doi ani - a lichidat franchismul. Dar abia închiderea definitivă a actualului capitol ar deschide şanse reale şi ţării, dar și stîngii româneşti!

Celor care vor citi ”de la dreapta” aceste rînduri şi le vor suna inacceptabile le vom reaminti că o viaţă politică echilibrată, dinamică, funcţională şi eficientă cere în mod imperios un eşichier simplificat, armonios. Iată parlamentul de la 20 mai: obez şi cu burta-i imensă la stânga - adică acolo unde erau şi sînt toate confuziile acum! - termină compromis, pulverizat şi impotent un mandat de doar doi ani. A preluat o ţară fals-de-optimist-unită și o lasă cum o știm că e acum. Ţara are nevoie de un parlament echilibrat, în care stînga să fie unită, coerentă, curăţată de demagogie egalitaristă şi temeri. Acomodată deplin cu fundamentul pluralist. Pentru asta pledăm. Deşi suntem de dreapta!

La urma urmelor, dacă România Mare a eşuat în dictatură încă din 1938 - cînd nu prea era vorba de comunism și comunişti - de vină a fost nu numai temperamentul lui Carol al II-lea sau amenințarea legionară. Ci, în primul rînd, eşichierul politic total la dreapta de atunci.

Dacă pe atunci dezechilibrul la dreapta era determinat obiectiv de evenimentele dintre 1914-1923 – fericite finalmente pentru țară – azi a nu vedea necesitatea unei reechilibrări – și în care regele ar avea un rol capital - ar însemna să ignorăm o mare şansă.

De dreapta sau de stînga, a rămîne 1a vechile scheme, la vechile ,,iubiri", la vechile resentimente", a nu pricepe că binele ţării trece prin reconciliere naţională - pe care tichetul Iliescu-FSN nu a realizat-o - înseamnă a pregăti inconştienţi dezastrul țării! Priviţi Iugoslavia! Ampriza cvasi-exclusiv de stînga la Belgrad şi cea de dreapta la Zagreb a dus la dezmembrare şi război! Avem nevoie de aşa ceva la noi? Ca să gîndim – abia apoi - lucid şi româneşte?

Din păcate, ura şi teama de sorginte comunistă cu care reacţionează oameni inteligenţi, ce-şi zic de stînga, nu ajută cu nimic nici naşterii stîngii unite de mîine şi nici ţării în gravele momente de azi! Ba dimpotrivă!

„Monarhia e nedemocratică !" zice dl. Iliescu. Ca și cum Suedia – al cărui model îi plăcea d-lui Iliescu mai an - ar avea un rege de-a dreapta căruia e călăul cu securea, iar de-a stînga măscăriciul, ca în filmele cu feţi-frumoşi.

„Măi, Mișulică, măi!" ca şi cum istoria naţională - să fiu iertat - ar fi populată cu alde ,,Fănică" al Muşatei, „Sandu” ăl Bătrîn sau ”Tică” Brâncoveanu! Ne place, nu ne place, regele Mihai a condus întoarcerea armelor la 23 august. Care a evitat distrugerea ţării într-o inevitabilă înfruntare sovieto-germană de la Vaslui la Timişoara. Întoarcere de arme pe care nimeni din cei ce-şi zic astăzi de stînga nu au deplîns-o vreodată. Ba dimpotrivă - de la dl. Iliescu la Vadim Tudori şi Eugen Barbu - cu toţii au glorificat un act iniţiat şi condus de regele Mihai I, în fapt, chit că atribuit „partinic" PCR-ului...

„Călăul lui Antonescu!" - de ce nu l-au plîns pe Antonescu şi pînă în 1989? Sau cumva aveam nevoie – totuşi! - de „dezmăţul de presă" de azi pentru a putea scrie - în fine - ce gîndeam de pe atunci?! Iar cei care deplîng azi asasinarea lui Ceauşescu (căci asasinat a fost!) şi îi impută „curajoşi" regelui Mihai „asasinarea" lui Antonescu (care a avut totuşi parte de proces cît de cît ca lumea pe atunci) să se întrebe: cui ar trebui să-i impute, anume, execuţia sumară, după un „proces" de rîsul lumii, a ultimului şef de stat al României comuniste? Dar nu! Ura comună și părul de sub blana de miel sunt mult mai importante decît dorul pentru un dram de adevăr!

Mă intreb, cui se adressează stînga de azi cu atari atacuri și lături - „formule"? Omului simplu, speriat de ziua de mîine, sau părţii rele din om? Românului cumsecade și dornic să muncească, să cîştige, să trăiască, sau instinctelor şi reflexelor pavloviene care mai an au transformat oameni cu neveste și copii în rîndul lumii în fiare ucigind la drumul mare cu ciomege, lanţuri şi bastoane?

La toate acestea dreapta monarhică a răspuns de Paşti uluitor - să recunoaştem! – cînd mulțimi de sute de mii de oameni s-au manifestat civilizat, fără să spargă un geam, fără incidente, fără invective! E vina lor că s-au identificat cu partea bună a acestui popor (care, desigur, e cu mult mai vastă)? E vina regelui? Sau a partidelor istorice? Sau a Americii?

Din păcate, stînga românească - aşa cum e ea acum: speriată, revoltată de propriu-i fiasco, debusolată - nu pricepe că istoria i-a impus pînă mai an o tristă ursită: să se autoclădească şi să clădească pe ură! Pe ura de clasă! Cînd ai fost „preotul” acestei triste „religii" vreme de decenii — cum să califici ”mirarea” dl. Iliescu că America aşa şi pe dincolo, că „ne refuză” bref?!

Oameni buni de la stînga, mai înainte de a dori să schimbaţi o lume şi o ţară, schimbaţi-vă pe voi!

Oameni buni, de la stînga, de dreapta; sau voi, cei mulţi care priviţi speriaţi, debusolaţi la ei, pe ură nu se poate construi decît rău şi efemer.

Pentru a clădi o Românie Mare, pentru oameni liberi și prosperi e nevoie de multă raţiune; nu de ură, nu de teamă, nu de vrajbă internă.

Noi nu suntem „monarhişti cu orice preţ". Pentru noi monarhia este o şansă. O soluţie limită, pentru o situaţie ajunsă la limită. Și pe care speranțele majoritar investite în republicani ireductibili sunt departe de a o fi schimbat în bine. Mai rău, aceste speranțe au fost grav și, adesea, fraudulos înșelate. Dovadă comițiile și comitetele care nu mai prididesc să spele rufele murdare...

După vizita regală, dl. Iliescu declara la Iaşi: ”Ar fi comod să mă retrag din competiţie. Dar nu ştiu dacă sunt alţii mai credibili.” Rămîne in cursă pentru că e „singurul credibil"! Adică cum?! Credibil a fost la 20 mai. Azi, în ccea ce-l priveşte, problema se pune astfel: a fost dînsul eficient? Dacă propriu-i partid s-a dezbinat în jurul persoanei sale, ce se va întîmpla cu ţara în următorii patru ani, rămînînd tot dînsul la palatul Cotroceni?

Dacă dînsul - „singurul credibil" - a fost ineficient, iar alții credibili nu există, atunci declaraţia sa este primul compliment pe care republica face monarhiei!

Problema monarhiei există. Ea are la bază trecutul ultimelor decenii și eliberarea ţării de sub ampriza sovieto-bolșevică. Dar are la bază şi eşecul formulei actuale. Iar curentul monarhic, pînă mai ieri o ”extravaganţă” pentru cei mai mulţi, astăzi e real. Palpabil. Problemele nu se rezolvă negîndu-le. Și nici cu un ”aşa vrem noi". Dilema monarhie-republică se rezolvă numai printr-un referendum popular. Simpla afirmaţie ”republicanii sunt mai mulţi” nu e suficientă. Au fost mai multi, dar azi sunt în scădere - li se poate replica. Ceauşescu a avut votul unanim al membrilor de partid la 25 noiembrie 1989. Ceea ce nu i-a impiedicat pe comunişti să-l împuşte la zid o lună mai tîrziu! Unde să mai pui că şi dl. Iliescu, și dl. Roman îi dăduseră votul „partinic" la ultimul Congres!

Un referendum, încă anul acesta, ar închide această problemă. Iar stînga, indiferent de verdictul popular, ar avea cîştig politic cert. Dacă se aprobă republica, atunci totul rămîne cum şi-o doreşte. Dacă se aprobă regat, se va păşi ferm pe calea reconcilierii naţionale. Ceea ce ar însemna începutul unei noi stîngi, cu adevărat democrate, unite și unanim respectate. Ar pierde stînga? Ar pierde țara din aşa ceva?

Continuîndu-se pe calea de azi şi recurgîndu-se la mai vechile reflexe - de presă, de stradă - s-ar putea să nu ajungem departe. Sau, ceea ce ar fi mai grav, la mintea de pe urmă a românului...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 79, 8-9 mai 1992)