Mini criza din Golf : deocamadată, avantaj Saddam!

La doi ani de la războiul din Golf, America nu știe să câștige

Recenta mici-criză din Golf este rezultatul direct al provocărilor deliberate ale regimului de la Bagdad. Ce va fi urmărit Saddam Hussein? Testarea voinţei americane la vreme de tranziţie? Va fi mizat el pe incapacitatea decizională a unui preşedinte „terminat"? Poate. Esenţiale ni se par, însă, următoarele:

1. Occidentul - S.U.A., Franţa, Anglia - au acţionat previzibil. Adică, lovind militar Irakul. Ceea ce a fost o greşeală. Acţionînd stereotip, pe modelul de acum doi ani, când contextul mondial era cu totul altul, Occidentul nu a obţinut nimic. Ba, dimpotrivă, a pierdut! În ciuda celor ”110 pumni” număraţi cu satisfacţie de comentatori de vază, precum dl. Cristoiu, Saddam Hussein este deocamdată unicul câştigător politic al acestui mini-rund. De ce?! Pentru că de data asta lovitura militară a aviaţiei aliate poartă altă semnătură decât purta în urmă cu doi ani! În vremea războiului din Golf, bombele aviaţiei aliate purtau semnătura unei vaste coaliţii sub egida ONU, în care erau parte directă - cu trupe pe teren - și opt state arabe. Azi, lovitura militară de acolo poartă altă semnătură - cea a guvernelor aliate. Nimic în plus! În schimb, o groază de lucruri în minus: lipsa acordului direct şi explicit al ONU, lipsa unei componente arabe, lipsa suportului opiniei publice, azi apatică chiar şi în occident...

2. Nu-i nici o mirare că reacţia lumii arabe a fost sensibil diferită azi de ceea ce fusese în urmă cu doi ani. Rezervele sau reacţiile negative explicite faţă de recenta lovitură sînt regulă azi în lumea arabă. Că e vorba de regimuri, de lideri, de presă, de omul de rând.

3. În lumea arabă, dar numai acolo, se vorbeşte cu vădită nemulţumire de „standardul dublu” cu care procedează occidentul. Cînd este vorba de pedepsit Irakul, aceasta se face cu promptitudine și maximă duritate. Desigur, ambele cerute de Carta ONU și de Drepturile Omului! Perfect. Cînd însă este vorba de protejat musulmanii bosnieci, treaba se schimbă: apar reticenţe și se „amînă" aplicarea propriilor standarde - Carta ONU, Drepturile Omului etc. Aceeaşi reticență li se reproșează din lumea arabă și cînd este vorba de expulzările masive de palestinieni din Israel.

Dacă Saddam Hussein a avut în vedere aceste aspecte, el nu a greşit provocind actuala mini-criză. Ba, dimpotrivă - calculele sale vor fi conţinut multe lucruri reale, importante...

Atu-ul lui Saddam este că ar fi cu mult mai rău fără el la Bagdad pentru înseşi interesele occidentului în zonă! Lucrul acesta a devenit evident imediat după primele succese militare din ‘91, în cursul războiului din Golf. De unde victoria în coadă de peşte de atunci: dezastru militar irakian, dar cu Saddam în frunte, mai departe!...

Dispariţia lui Saddam ar însemna destrămarea teritorială a Irakului. În nord ar apare un Kurdistan independent. Cum în Turcia vecină trăiesc zece milioane de kurzi, destabilizarea Turciei, care este pivotul NATO la sud-est, ar fi un dezastru pentru occident. În ce culori s-ar reîmbrăca o Turcie destabilizată, dacă nu în culorile islamice? Căci să nu uităm că şi Iranul occidentalizat al Şahului părea, cândva, la fel de solid şi prosper ca şi Turcia de azi. În sud, masele de şiiţi irakieni ar deveni o pradă uşoară pentru fundamentaliştii iranieni. Un Iran fundamentalist în ascensiune şi o Turcie reislamizată politic ar fi un tandem extrem de periculos pentru interesele occidentului în zonă. Azi, în Asia Centrală ex-sovietică, Turcia occidentalizată concurează (profitabil pentru occident) un Iran fundamentalist. O Turcie reislamizată politic ar atrage în blocul islamic o zonă uriaşă - Asia Centrală - astăzi încă ezitantă. Încît, pe fondul unor atari succese fundamentaliste este de presupus că și alte regimuri, azi pro-occidentale, ar putea să se prăbuşească pe dinăuntru: în Egipt, în Iordania etc.

Devine clar: actuala politică americană în Golf este epuizată tactic. A o continua ar însemna periclitarea pe termen lung a intereselor strategice în zonă. Schimbarea — de tactică, măcar — se impune evident. Cum America are deja un nou preşedinte, schimbarea se poate face cu mult mai uşor. Să fi urmărit tocmai acest lucru — stimularea schimbării — Saddam Hussein, atunci când a declanşat actuala mini-criză?

Vom vedea curând, căci America trebuie să se decidă. Dacă – paradoxal – ea nu se poate încă dispensa de Saddam Hussein la cârma Irakului, atunci preşedintele Clinton va trebui să găsească un modus vivendi cu acesta. Ceea ce ar însemna - minimal - un dialog cu el (prin interpuşi?!). Deci o victorie politică uriaşă pentru Saddam! Dacă însă - cum ar fi normal - Clinton nu poate accepta un atare preț, atunci el trebuie să-și asume riscul – pe care Bush nu a avut curajul să şi-l asume în '91 -  şi să pună capăt dictaturii lui Saddam. Căci altfel – timpul joacă în favoarea lui Saddam...

Corneliu Dida, 17 ianuarie 1993 (articol apărut în ziarul Telegraf, anul II, nr. 10 (254), 19 ian. 1993)