Judecați și singuri

În [ziarul] „Adevărul" din 23. 05. '92, dl. Niţelea, abordând cîteva neclarităţi ce mai persistă în jurul noţiunilor de stînga și dreapta, comite o eroare gravă. Îl citez: „De ceea este nesemnificativ dacă într-o societate s-a trecut la totalitarism prin stînga sau prin dreapta; un actor care a ieşit din scenă se regăseşte tot în culise indiferent dacă a ieşit prin stînga sau prin dreapta"...

Nesemnificativ?! Din contră! Natura totalitarismului - de dreapta sau de stînga - are o importanţă capitală tocmai pentru greutăţile tranziţiei. Şi iată de ce: mai întîi că ceea ce interesează într-o asemenea ”ieşire” este ce anume rămîne în scenă și mult mai puţin unde ajunge şi ce se întîmplă cu „actorul" în culise...

Apoi, istoria arată că tranziţia la democrație s-a făcut rapid şi cu succes după dictaturile de dreapta. Deşi Italia și Germania reveneau la democraţie după un război devastator, încă de la începutul anilor '50 ele realizau un miracol economic. În primii patru ani R.F.G. construia peste două milioane de locuinţe. Noi ”făceam canalul pe atunci”.

Spania, la numai 3 ani după moartea Franco, bătea la uşile Comunitaţii Europene, iar în anii 1980 cunoştea o prosperitate la care nici nu putem visa. De ce în ţările ieşite din dictaturile de dreapta tranziţia a fost atît de rapidă? Pentru că dictaturile de dreapta nu au distrus proprietatea privată. Ele apăruseră ca o reacţie extremă la pericolul comunist, iar clasa politică din aceste ţări a acceptat  dictatura de dreapta. A fost o concesie, un risc calculat, foarte greu de plătit de altfel. Dar pe această cale, proprietatea privată a fost menținută. Lucru firesc, dacă ar fi să ținem cont de scopul şi natura dreptei în ansamblul ei. Tot ce era legat de proprietate - savoir fair-u1 economic, financiar şi profesiile legate de ea - au dăinuit.

Acolo statul a confiscat libertăţile politice, dar a păstrat rădăcina vitală a unei întregi evoluţii istorice - proprietatea privată şi libertatea de a semna contracte. Cu aceasta, o întreagă „cutumă" capitalistă și competenţele ce o incarnau erau cruţate. În Italia, Germania sau Spania nu au fost confiscate pămînturile, magazinele, fabricile sau băncile (cu excepțila celor evreieşti în Germania). Încât, odată trecută urgia dictaturii, premisele revenirii la normalitate erau intacte. Economia de piaţă poate subzista sub o dictatură de dreapta. Dar democraţia fără proprietatea privată e vorbă goală...

Cum va fi la noi? Cu mult mai greu! De ce? Tocmai pentru că la ieşirea sa din scenă comunismul o lăsa devastată. De ce? Pentru că el a confiscat şi libertăţile politice, dar şi pe cele economice. El a distrus proprietatea privată. Iar în primii ani şi pe oamenii de afaceri, financiarii, comercianţii și ţăranii înstăriţi. Aşa o cerea construirea socialismului, iar în loc s-a pus proprietatea socialistă. Adică proprietatea nimănui. După care s-a pornit la o industrialiare extensivă bazată pe cantitate în detrimentul calității: de preeminenţa producătorului în dauna consumatorului. Ce conta că omul produce numai 8 ore din 24 si consumă 24 de ore din 24? Ce conta că dispăreau inițiativa, cointeresarea, creativitatea individului și concurenţa? Că numai ele îţi formează oameni serioşi şi responsabili? Ce conta - supremă inconştienţă! - că toate acestea se făceau programatic în timp ce proclamam ”întrecerea paşnică cu lumea capitalului”.

Comunismul a dat totuşi şi avantaje omului de rînd: iluzia unei societăţi pentru toţi. În care statul are grijă de toţi. Inclusiv de proşti, de leneşi, carierişti și hoţi. Şi, Doamne, cum s-au mai înmulțit aceştia în acestă ţară.

Lumea de azi este o lume concurenţială. Mai ales în relaţiile dintre state şi firme. Ce vor fi gîndit șefii comunişti cînd în casele aveau numai excelente produse din vest?... Cehoslovacia, un lider mondial în '38, este azi surclasată de țări ca Taiwan și Coreea de Sud, care prin anii '50 nu aveau universităţi ca lumea! Unde ar fi fost azi întreaga Europă, dacă comunizarea ei i-ar fi reuşit încă de prin '36 lui Stalin, cînd finanţa războiul spaniol sau Frontul Popular de la Paris?

Cum va fi tranziţia la noi? După chipul și asemănarea fostei dictaturi. De stînga, adică. Respectiv „pe măsura”  dorului de manglă, de chiul, de ciubuc și far niente, „dor" lăsat aici de comunism. Îmi cer scuze, dar aş fi fericit să n-am dreptate...

După ce veţi fi citit toate acestea, stimaţi tovarăşi, mai credeţi, ca dl. Niţelea, că nu e semnificativ pe unde anume - stînga sau dreapta - se va fi intrat în dictatură? Liberi s-o faceţi; realităţile rămîn oricum. Noi românii am avut şi dictatori de dreapta și de stînga. Nu au fost o „fericire”. Dimpotrivă! Dar aflaţi azi la sfîrşitul lungii dictaturi comuniste nu putem ignora sau eluda esenţele!

Iar marele nostru handicap de azi are un nume: proprietatea nimănui! Și un prenume: zidul de savoir fair-economic, financiar, tehnologic, managerial și politic pe care ni 1-a lăsat un sistem care și-a permis să asasineze, să intemniţeze, să interzică şi să exileze valorile acestei ţări. Iar cei ce fac azi pe nisnaiul cînd aud de genocid la toate acestea să-și ducă gîndul. Dar şi la anii '45 - '63...

Azi, stimaţi tovarăşi, reclamîndu-vă pudic a fi de stînga, ar fi bine să fiţi mai retraşi și mai smeriți. Dar nu! Judecînd după modul în care vă adunaţi în F.D.S.N., strîns în jurul „d-lui" Iliescu vă băgaţi din nou în faţă aspirînd la vechiul monopol.

Priviţi Iugoslavia şi URSS! Să fie o simplă întîmplare dezmembrarea acestor foste ţări și calvarul războiului civil de acolo? Credem că nu! De fapt, nenorocirile din acele ţări ilustrează irefutabil faptul că tranziţia post-comunistă este de departe cea mai grea ieşire din totalitarism.

În rest, judecaţi şi singuri, tovarăşi!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 95, 1 iunie 1992)