Întrebarea a fost pusă de un
băieţel de şase ani a doua zi după ce s-a întors de la mănăstire. Vorbeşte
româneşte, dar se vede că de multe ori traduce din flamandă, limba ţării în
care trăieşte. La televizor erau imagini cu un preot slujind şi băieţelul îşi
amintea şi că se jucase în altar la mănăstirea la care merge mereu când vine în
România, şi de alte lucruri.
Copilul locuieşte în Olanda,
într-un oraş cu mulţi imigranţi musulmani, unii la a treia generaţie. Antipatia
populaţiei indigene faţă de ei nu se exprimă în cuvinte, dar este repede
percepută de nou veniţi, care simt nevoia să se diferenţieze şi îşi amintesc de
lucruri care înainte le păreau fără importanţă. Mama băiatului a început prin a
pune o icoană în sufragerie, care să se vadă şi din stradă, pentru că acolo există
obiceiul ca perdelele să nu acopere complet fereastra, cît un perete în ţara cu soare foarte puţin.
Necazurile şi dorul de ţară au
făcut ca “jumătatea românească” a familiei să se gândească mai des la Dumnezeu.
Singura biserică ortodoxă din Olanda se află la Marea Nordului, la 300 km de
casa lor. E foarte greu să ajungi acolo când lucrezi în cinci schimburi; în
plus, preotul are un program strict pentru că aici e doar voluntar şi are şi un
serviciu “adevărat” pentru a se întreţine. Mama nu reuşeşte să ajungă la
biserica de aici decât o dată pe an, dar în concediul din România de fiecare
dată se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Băieţelul merge cu ea atât în turneul
pe la rude, cît şi la biserica cu moaşte şi librăria cu cărţi religioase.
Pe strada lui băiatul e singurul dintre
creştini care are un nume de botez “normal”, corespondentul lui “Gheorghe” în
româneşte. Acum părinţii au obiceiul să formeze un cuvânt din cîteva silabe, ca
dadaiştii, astfel încât fiecare copil să aibă un “nume unic”; singura grijă e
să nu aibă conotaţie musulmană.
În Olanda copiii încep şcoala,
obligatorie şi gratuită, la vârsta de patru ani. Nou veniţii află cu
surprindere că la şcoala elementară catolică nu se mai predau ore de religie de
peste treizeci de ani, pentru că nu permite legea. Copiii nu pot afla despre
credinţa creştină decât în familie, dacă e una credincioasă. Nu ştiu ce credinţă a avut bunicul meu, dar
ştiu că a avut una, mi-a spus un olandez de 30 de ani cu părinţi atei, ca
şi el.
La casele mai vechi se mai poate
observa lângă uşă
un medalion în piatră, ce reprezintă o Madonă, netezită de prea multe ploi.
Puţini olandezi mai au în casă un crucifix. Bunicii băiatului au moştenit un
Crist de lemn, pe care la un moment dat l-au abandonat în grădină; în umărul
lui şi-au făcut cuib nişte păsărele. Bătrânul îşi aminteşte că în copilăria lui
şi ei, catolicii, ciocneau ouă de Paşti, dar acum “nimeni nu mai face asta”. Bisericile
sunt deschise în medie câte două ore pe zi, ceea ce îi ia prin surprindere pe
turişti; în localităţile mici lumea se mai întâlneşte duminica la mesă , dar e greu să vizitezi catedralele
din oraşul industrial. Unele au fost odinioară mănăstiri, înghiţite cu timpul de
oraş. Doar denumirile de străzi şi parcurile provenite din livezi mai amintesc
că pe aici au locuit creştini practicanţi.
Procentul celor care declară că
frecventează biserica este asemănător în Olanda şi România, sub 20%.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul dvs. așteaptă moderarea.