Hristos vine cetinel

Ziua liturgică începe la asfinţitul celei precedente. Pelerinajul de Florii a devenit posibil după Edictul de la Milan al împăratului Constantin cel Mare şi a devenit o tradiţie, întreruptă vremelnic de vicisitudinile istoriei şi reluată în România după 1989. De la an la an Pelerinajul este organizat în tot mai multe localităţi.

În Bucureşti, Pelerinajul de Florii a început la Mănăstirea Radu Vodă şi s-a încheiat la Catedrala Patriarhală. (După 1990 în capitală au fost reactivate sau au primit binecuvântare să se organizeze ca obşti monahale o serie de lăcaşuri de cult, astfel încât denumirea de mănăstire nu are doar valenţă istorică.) La procesiune au participat câteva sute de preoţi de mir şi circa zece mii de credincioşi, care au străbătut câţiva kilometri, pe traseul bd. Mărăşeşti, Calea Şerban Vodă, str. Sf. Ecaterina, Bibescu Vodă şi Aleea Mitropoliei. Au fost două opriri, la Catedrala Sf. Spiridon Nou şi Biserica Sf. Ecaterina, la care preoţii au citit Evanghelia zilei – mărturisire a faptului că Domnul Iisus a intrat în Ierusalim. S-a cântat imnul Cu noi este Dumnezeu şi s-au spus rugăciuni de binecuvântare a cetăţii şi locuitorilor. Credincioşii au purtat ramuri de salcie şi flori. Salcia simbolizează smerenia omului care şi-a mărturisit păcatele în Post, iar florile sunt faptele bune spre care trebuie să fim mai înclinaţi în această perioadă. Pelerinajul a început şi s-a terminat într-o biserică, prefigurare a Ierusalimului ceresc.

Hristos vine cetinel, La patimă ca un miel, O, minune! O, minune! Cântări bisericeşti pe care nu toţi le-au putut auzi în copilărie, timpul curat în care suntem cel mai aproape de Dumnezeu, iar alţii nici măcar în tinereţe.

Pelerinajul de Florii este şi o prefigurarea a Învierii, care nu este un fenomen natural, ci o Persoană; toţi vom învia, dar nu toţi vom fi în Hristos.

Doamne al Puterilor, fii cu noi, că în afară de Tine nu avem alt ajutor la necaz – spune o rugăciune. În cetatea trecătoare nu putem face nimic fără El, iar pe Maica Domnului o rugăm să nu ne lase în seama ajutorului omenesc. După 45 de ani de interdicţie a educaţiei religioase şi de prigoană a creştinilor Biserica trăieşte vremuri apostolice, iar mişcarea de renaştere naţională nu ar fi fost posibilă fără ea.