Sistemul sanitar, diagnosticat de un legist

Conferinţa Sistemul de sănătate – o prioritate pentru România?, organizată de Medien, a fost dominată de preşedintele Colegiului Medicilor din România, prof. dr. Vasile Astărăstoae, altfel tema anunţată - problemele sistemului de sănătate care impun reforma – ar fi fost uitată în dezbaterea despre dificultăţile industriei farma şi avantajele asigurărilor de sănătate private.

Din partea Secretariatului General al Guvernului a vorbit Alexandru Păcurar, consilier expert în legislaţie. Legea parteneriatului public-privat (PPP) reprezintă o şansă pentru bugetul insuficient al sistemului sanitar. Finanţarea unui proiect se face integral de către firma privată, iar partenerul public contribuie cu activele (clădiri, terenuri etc.).  Legea nu e un panaceu şi nu va înlocui achiziţiile publice, ci va lucra după alte reguli. Partenerul public va administra obiectivul după ce investitorul privat îşi va fi recuperat investiţia. Iniţierea unui proiect îi aparţine partenerului public (consiliu local sau judeţean, minister sau guvern).

Reprezentantul unei firme private a cerut ca în noua lege a sănătăţii să se prevadă cum se va face evaluarea activelor cu care vine partenerul public, în condiţiile în care valoarea lor contabilă e foarte ridicată şi nu e egală cu valoarea de piaţă. El a dat exemplul unei aripi de spital, care are o valoare contabilă mare şi face dificilă evaluarea participaţiei.

Dr. Astărăstoae a spus că asta nu are nici o legătură cu legea sănătăţii. În OECD, din investiţiile care se fac în sistemul de sănătate, cele private reprezintă mai puţin de 20%; legea PPP nu reprezintă un progres semnificativ pentru că nu atrage fonduri masive. Dânsul a dat ca exemplu judeţul Iaşi, în care Universitatea a investit cu 40%  mai mult decât Ministerul Sănătăţii. Legea sănătăţii trebuie să aibă ca scop scăderea morbidităţii şi a mortalităţii evitabile. Sistemul privat nu va salva sănătatea din România pentru că este reglat de interesul comercial, care nu ţine cont de responsabilitatea socială.

Din partea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate a vorbit dr. Marius Filip, medic şef la direcţia generală de evaluare. Casa nu este un organizator de sănătate, iar politica sanitară este staţionară. În prezent proiectele Casei sunt reţeta electronică, cardul de sănătate şi dosarul electronic al pacientului, ce prezintă elemente inovative pentru mentalitatea corpului medical. Reţeta electronică este un instrument de prescriere a medicamentului cel mai optim pentru pacient. Cardul electronic va fi lansat în august, întâi într-un judeţ, şi până în 2014 în toată ţara. Dosarul electronic se află încă în dezbatere; el ajută la administrarea tratamentului cel mai optim şi din punctul de vedere al Casei, adică financiar. Eficienţa sistemului va creşte cu cel puţin 20%. Instrumentele electronice nu „economisesc propriu-zis bani” pentru că aceştia se întorc tot în sistem. Sistemul public asigură stabilitate la plata furnizorilor de servicii medicale. Concurenţa cu asiguratorii privaţi este motorul dezvoltării societăţii, dar aceştia nu sunt suficienţi de activi pentru a creşte calitatea serviciilor medicale.

Dr. Astărăstoae a vorbit despre tentativa de încălcare a libertăţii profesionale a corpului medical prin faptul că pentru soft-ul propus penru reţete electronice se folosesc prospecte de medicamente şi nu indicaţiile din tratatele medicale. La indicatorii economici sistemul de sănătate românesc stă foarte bine. Spre deosebire de alte ţări, care au deficite de miliarde de euro, România are deficit zero pentru că un manager de spital nu poate depăşi bugetul; pacientul îşi cumpără singur medicamentele. Problema sunt investiţiile, care au ca medie pentru UE 6% din PIB, iar pentru OECD 12% din PIB. Faptul că sistemul nu e finanţat şi banii sunt prost gestionaţi e acoperit cu perdele de fum despre plăţile informale (care există şi la Viena!) şi acuze de malpraxis în presă. (Presa mai bine şi-ar rezolva problemele ei de malpraxis, a spus dr. Astărăstoae.) Cei 5200 de medici români din Franţa şi cei 3500 din Marea Britanie nu trec prin acuzaţii de malpraxis.

O societate privată de asigurări de sănătate va rezolva problemele mari de sănătate ale unui asigurat în acelaşi spital de stat, cu aceiaşi medici. Din 2007 au plecat peste 11.000 medici pentru că în UE un rezident e plătit cu 1100 euro, în timp ce la noi un specialist are 500 euro. Faptul că medicii nu au „migrat” în medicina privată arată că nici acolo nu sunt salarii sau condiţii de muncă mulţumitoare. Avem cel mai mic număr de medici la 1000 locuitori, care sunt şi distribuiţi neomogen în teritoriu. În ceea ce priveşte managerii din sănătate, specialitate medicală distinctă, ei au avut de suferit prin decredibilizarea instituţiei concursului şi a numirilor pe criterii politice; „ignorarea” lor a fost păguboasă pentru sistemul de sănătate.

Asiguratorii publici sau privaţi trebuie să respecte aceleaşi reguli, iar asiguratul are dreptul la informare corectă şi dreptul să se înscrie unde vrea. Între serviciile medicale oferite nu trebuie să existe diferenţe semnificative pentru că pe pacient nu îl interesează cine e proprietarul. Serviciile medicale sunt o formă complementară, ce va scădea presiunea pe sistemul public; ele se vor orienta spre domeniile eficiente (stomatologia, ginecologia, chirurgia estetică) şi pe un anumit segment al populaţiei, care poate plăti. Sistemul public se va găsi astfel degrevat şi se va putea axa spre politici de sănătate publică.

Alte ţări au crescut alocaţia pentru sănătate de la bugetul de stat pe un principiu economic: oamenii sănătoşi sunt productivi, cresc PIB-ul şi sunt un avantaj pentru investiţiile directe. La noi ministerul industriei are un buget de patru ori mai mare decât cel al sănătăţii.

Pentru firmele de asigurări de sănătate, reprezentate la dezbatere, obiectivele reformei sunt restructurarea administrativă şi juridică a sistemului public de sănătate, reaşezarea medicului de familie în centrul serviciilor medicale, realizarea unui cadru de competiţie şi identificarea unor surse de finanţare suplimentare. Asiguratorii vor avea un cuvânt de spus în dezvoltarea furnizorilor de servicii medicale. Pentru asiguraţii care nu contribuie, dar care beneficiază de servicii gratuite, cineva trebuie să plătească.

Dr. Astărăstoae a vorbit despre potenţialul populaţiei de a apela la clinicile private, foarte redus când 20% din populaţie trăieste sub pragul sărăciei. Clinicile private abia îşi trag sufletul. 70% sunt concentrate în Bucureşti; puţine sunt în Timiş, Iaşi, Cluj. Majoritatea sunt furnizori şi pentru Case, deci încasează bani din asigurările obligatorii de stat (pentru serviciile medicale asigurate). Cât despre asigurările de malpraxis, societăţile au ştiut să se impună în legislaţie şi ia bani de la toţi medicii, pe care i-au obligat să plătească poliţe. Valoarea lor se va vedea atunci când vom avea legislaţie de înţelegere amiabilă; în noua lege a sănătăţii există un articol pe tema asta.

Calitatea actului medical e supravegheată de Colegiul Medicilor, iar calitatea serviciului medical este responsabilitatea celui care face politica de sănătate. O societate de asigurări supraveghează clauzele contractuale dintre unitatea medicală şi pacient; ea nu are cum să verifice calitatea serviciului medical. Iar ca medic legist cu experienţă dr. Astărăstoae nu are încredere în expertizele societăţilor de asigurări.