Eminescu printre noi

15 ianuarie marchează, de doi ani, şi Ziua Culturii Naţionale, alături de sărbătorirea lui Eminescu. Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, acum nonagenar, este cel care a finalizat opera începută de Perpessicius: publicarea integralei eminesciene. Ediţia definitivă Mihai Eminescu a apărut în 11 volume. Cu acest prilej domnia sa a susţinut conferinţa Eminescu printre noi la Teatrul Naţional din Bucureşti, despre mărturiile contemporanilor poetului şi problematica operei sale, care-l face să rămână actual.

Despre poet au rămas puţine mărturii din epocă, cu excepţia celor lăsate de Titu Maiorescu. Acad. Vatamaniuc a vorbit pe larg despre temperamentul şi orgoliul lui Maiorescu, care l-au făcut să aibă o anumită atitudine faţă de scriitori. Maiorescu a pornit de la ideea că „o statuie se vede mai bine dacă are în jur alte statui”, de aceea i-a cultivat şi încurajat în presă pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi alţii. Fără aceste personalităţi în jurul lui, Maiorescu ar fi rămas un profesor universitar şi un jurist obişnuit, care oricum în secolul al XX-lea a fost depăşit de George Călinescu. Meritul lui principal este că a lăsat ceva material în legătură cu Eminescu; după îmbolnăvirea poetului, Maiorescu a  preluat de la familia Slavici manuscrisele lui, în fapt o serie de foi volante, aflate în dezordine, cu notiţe sau texte nefinalizate. Din punct de vedere juridic Maiorescu nu avea nici un drept să ia manuscrisele, pentru că Eminescu avea ca succesor un frate, Matei. Dar pentru cultura română s-a dovedit o faptă inspirată pentru că Maiorescu, deşi nu le-a studiat, a ştiut să le păstreze până în 1902, când le-a predat Academiei Române. (Manuscrisele au fost păstrate în condiţii improprii, în nişte coşuri de răchită.) Juristul din el l-a făcut să redacteze o scrisoare către Academie, în care preciza că foile i-au fost „donate de poet în diferite epoci”. Matei Eminescu revendicase manuscrisele de mai multe ori şi nu există documente care să ateste că poetul le-ar fi donat cuiva.

Titu Maiorescu este şi primul editor al poeziilor eminesciene. El a alcătuit un volum în 1883, pe care l-a tipărit în 1884. În el nu a inclus poeziile din tinereţea poetului, ci doar pe cele din Convorbiri literare. Până în 1913 volumul a fost retipărit de 11 ori şi a stat la baza traducerilor din epocă, cum ar fi cea în germană, a lui Mite Kremnitz. Ediţiile alcătuite de Matei Eminescu, Xenopol şi alţii au încercat să scoată din circulaţie ediţia lui Maiorescu, dar n-au reuşit.

Prea puţini contemporani de-ai lui Eminescu au lăsat mărturii despre el şi doar pe baza lor se poate alcătui o biografie, a continuat prof. Vatamaniuc. Caragiale a scris doar două articole în Timpul, după moartea poetului, iar corespondenţa cu Veronica Micle a devenit cunoscută în integralitatea sa abia după anul 2000.

Eminescu se afă printre noi prin opera sa. Foile volante de la Academie, legate ulterior în 10 tomuri a 300-500 pagini, alcătuiesc manuscrisele miscelanee. În afară de ele există şi 40 de caiete mici, de buzunar, pe care Eminescu îşi scria notiţele de curs, procesele-verbale ca revizor şcolar sau îşi nota diferite idei. Eminescu era de părere că ideea trebuie scrisă imediat pentru a nu o uita, ceea ce şi explică de ce avea multe foi risipite în încăpere sau prin buzunare. De multe ori scria pe întuneric sau noaptea şi era zgomotos când crea; vorbea singur şi se plimba prin încăpere, ceea ce l-a şi adus mai târziu în conflict cu soţia lui Slavici, cât a stat în gazdă la ei.

Pentru a-şi uşura munca şi a obţine o imagine de sinteză cercetătorii au ordonat foile eminesciene pe teme: poezie, proză, teatru sau lucrări ştiinţifice, unele valabile şi azi. Eminescu nu şi-a dorit să fie om de ştiinţă. El a avut o curiozitate de encicloped, care voia să înţeleagă cât de mult. Ca student la Viena Eminescu a audiat şi cursuri de ştiinţe exacte. Prof. Vatamaniuc a dat un exemplu din manuscrise, în care s-a găsit traducerea unui eseu al lui Robert Mayer, medic şi fizician care s-a prezentat la colocvii şi la reviste de specialitate cu un studiu original, dar a fost luat în râs de confraţi. El a reuşit doar să-şi publice lucrarea Observaţiuni asupra puterilor naturii nevieţuitoare în Revista de medicină şi farmacie; aici a citit-o Eminescu şi a tradus-o din germană. Eseul a fost publicat pentru prima oară în 1981, în volumul Fragmentarium elaborat de Magdalena Vatamaniuc, matematiciană şi fiica vorbitorului, ce cuprindea scrieri ştiinţifice din manuscrisele eminesciene. Mayer a confirmat mai târziu; este cel care a determinat echivalentul mecanic al căldurii şi a formulat legea conservării şi transformării energiei.

Eminescu nu şi-a terminat nici o piesă de teatru. Pentru ca materialul dramaturgic din manuscrise să poată fi tipărit au fost folosite criteriul cronologic şi criteriul personajului. Aşa au apărut piesele Decebal, Bogdan Dragoş (pentru că pe atunci încă se discuta cine a descălecat în Moldova), Alexandru cel Bun, Alexandru Lăpuşneanu (erou damnat foarte asemănător cu cel al lui Costache Negruzzi) şi Andrei Mureşanu. Eminescu a avut un cult pentru Ştefan cel Mare, dar nu s-a considerat destul de pregătit sau n-a găsit mijloacele potrivite pentru a scrie despre el. În altă dramă, Povestea, apare un personaj bătrân, ce iese din mormânt pentru a-şi spune istoria; el ar putea fi Ştefan.

Prof. Vatamaniuc şi-a exprimat regretul că nu există o şcoală care să-i continue munca. Dânsul a lucrat 20 ani la manuscrisele eminesciene şi a ajuns la ele printr-o întâmplare de ordin administrativ.

Perpessicius este cel care a început editarea manuscriselor eminesciene în 1939, pe care a întrerupt-o în 1963, când şi-a pierdut vederea. El a publicat două secţiuni, poezia şi proza. Rămăseseră de tipărit proza, dramaturgia, publicistica (partea cea mai vulnerabilă pentru un editor), opera ştiinţifică şi corespondenţa. Într-o scrisoare către editorul anului 2000 Perpessicius îşi punea întrebarea dacă este posibil ca în anul 2000 să avem o ediţie integrală a operei lui Eminescu.

La mijlocul anilor 1970 învăţământul este unificat cu cercetarea ştiinţifică. Universitatea s-a opus ca cei de la Consiliul Ştiinţific să intre în învăţământ întrucât îi considera inferior pregătiţi, iar cei care nu erau membri de partid nu mai erau acceptaţi în învăţământ pentru „a nu strica mintea tineretului”; lor li s-au găsit locuri de muncă în biblioteci şi muzee. În 1975 Vatamaniuc este trimis la Muzeul Literaturii Române (MLR), condus de Alexandru Oprea. Acesta a avut ideea constituirii unui colectiv de cercetători, epuraţi de prin alte instituţii, care să reia munca la editarea operei lui Eminescu; el a avut un grad de libertate în a-şi alege pe cine dorea. Muzeul fusese înfiinţat de Perpessicius şi edita revista Manuscriptum, fondată tot de el. Din colectiv au făcut parte Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Xenia Costaforu şi Eugenia Oprescu. Ei erau încadraţi pe post de muzeografi; după trei ore de muncă la muzeu plecau, cu rândul, la Academie pentru a cerceta manuscrisele eminesciene, ceea ce îi făcea pe colegi să-i bârfească şi să-i acuze că se bucură de privilegii. În 1977, când au terminat secţiunea de proză, s-a întrunit adunarea generală şi Al. Oprea a întrebat dacă sunt amatori să le continue munca; abia atunci au încetat acuzele colegilor de breaslă.

Termenul pentru ediţia integrală era 1989, anul comemorării, şi nu se ştia câte volume vor ieşi. Volumul de dramaturgie a trebuit sărit pentru că nu a fost acceptat criteriul ştiinţific. Volumul IX, primul din secţiunea de publicistică, în care apărea problema evreiască şi problema Basarabiei, a stârnit o critică puternică din partea rabinului Moses Rosen. Autorităţile au interzis să mai tipărească din publicistică şi colectivul a ajuns la tradueri şi subiecte de istorie. Dar volumul X apucase să fie tipărit; el conţinea două părţi, Chestiunea evreiască şi Basarabia; şi a fost expus o singură dată la Ateneu. Nu a fost distribuit. Un număr de exemplare a fost „cumpărat” de colegi din RSS Moldovenească, care au tratat creştineşte cu tipografia, i-au dat şi prof. Vatamaniuc un volum şi au dus cartea la Chişinău şi la Paris. Virgil Ierunca a făcut o emisiune la Europa Liberă despre editarea publicisticii lui Eminescu în România lui Ceauşescu. A urmat o anchetă şi lui Vatamaniuc i s-a interzis formal să se mai ocupe de publicistică. Pentru a tipări celelalte volume cercetătorii au continuat colaborarea de la om la om cu cenzura, care i-a sfătuit cum să facă note de subsol care să lase unele realităţi în secolul trecut şi să nu dea prilejul la analogii cu prezentul; şi Securitatea a avut meritele ei aici. O pagină de explicaţii care încercau să împace capra cu varza a fost redactată doar pentru propoziţia lui Eminescu „într-o dictatură cultura moare”. Volumul XI a apărut în 1984, iar volumele XII şi XIII în 1985. În 1989 a fost gata şi volumul XV, de circa 1000 pagini, ce cuprindea corespondenţa şi tot ce rămăsese nepublicat din urmă, inclusiv unele scăpări ale lui Perpessicius. În zilele Revoluţiei din 1989, temându-se că munca sa va fi pierdută, fără a putea fi recuperată, Vatamaniuc a luat manuscrisul acasă, unde l-a ţinut până în 1993, când l-a tipărit. Atunci s-a încheiat ediţia Eminescu. Ea a fost reluată apoi în 11 volume, mai subţiri fiind curăţate de balastul impus de cenzură.

Dorinţa prof. Vatamaniuc este ca, pe baza manuscriselor facsimilate de acad. Eugen Simion, să fie elaborată o ediţie Eminescu ne varietur.

Pentru actul de deces al lui Eminescu nu s-a găsit un om care să ştie carte şi să semneze; s-a pus degetul. Creierul lui, scos la autopsie cu intenţia nobilă de a fi studiat, a fost uitat pe un pervaz şi s-a degradat. Corespondenţa lui din perioada de aşa-zisă nebunie, când de fapt a suferit un episod depresiv, este a unui om normal; în acelaşi interval a tradus Gramatica sanscrită - preocupare a unui om care numai pragmatic nu e. Dacă notiţele lui Eminescu le-au produs frică autorităţilor şi probleme de conştiinţă cenzurii, ce s-ar fi întâmplat dacă Eminescu ar fi apucat să dea forma finală textelor? Cât de puternic ar fi fost cuvântul celui care a scris despre românii din toate provinciile istorice şi din întreaga arie de spiritualitate românească şi care a folosit pentru prima oară formula România Mare?