Tranziţia spre statul neofeudal

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a publicat la mijlocul lunii ianuarie raportul Ce fel de tranziţie vrem? Analiza critică a tranziţiei II . Raportul echipei conduse de Cătălin Zamfir este al cincilea din ultimii doi ani, cercetări menite să ne facă să înţelegem criza prin care trece societatea românească, de ce ceea ce numim tranziţie ne-a dus la o construcţie socială dezastruoasă, contestată acum şi în „Piaţă”, şi să ne ajute să ne evaluăm opţiunile politice.

Raportul oferă un răspuns la întrebările:

-      Ce schimbări s-au produs în societate în ultimii 22 ani, numiţi iniţial tranziţie, iar acum reformă a statului?

-        Cine au fost beneficiarii schimbării şi cine a suportat costurile?

-        Cine susţine, cu instrumentele puterii, un curs contestat de români?

-    Ne îndreptăm spre o societate a prosperităţii de tip european sau ne   afundăm în subdezvoltare (o societate a inechităţii guvernată prin metode care alunecă spre dictatură)?

După o perioadă de câţiva ani, în care părea că lucrurile se aşază în societatea românească, criza declanşată în 2008 ne-a întors la întrebarea ce va fi după? În 2011 86% dintre români apreciau că ne îndreptăm într-o direcţie greşită.

Pentru a şti dacă procesul de transformare a societăţii româneşti s-a încheiat să studiem obiectivele tranziţiei. Nu ştim cine le-a stabilit, dar ele au fost prezente pe agenda politică internă din anii 1990: privatizarea completă a economiei şi reforma instituţională.

Este discutabil dacă pentru funcţionarea bună a unei societăţi este necesară privatizarea completă. În ţările dezvoltate există o dinamică între public şi privat. Obiectivul tranziţiei ar fi putut fi nu o economie complet privatizată, ci o economie privată cu sectoare publice cu o dimensiune stabilită contextual. Dar privatizarea completă a devenit marea dogmă  a tranziţiei, interpretată de sociologii de la ICCV ca o iluzie care ne absolvă de orice răspundere: justificăm ineficienţa din economie prin faptul că mai există sectoare publice. Iluzia rezonează cu ceea ce ne tot repetă reprezentantul FMI în România: sectorul economic public atârnă ca o piatră de moară de economia românească; privatizaţi tot şi vă va fi mai bine.

Iniţial privatizarea ţintea întreprinderile existente. Acum se prefigurează o „extindere”: privatizarea resurselor naturale, a sistemului sanitar, de fapt a tuturor sistemelor publice. Preşedintele a declarat că anul 2012 este anul marii privatizări; oare în 2013 vom putea spune că tranziţia s-a terminat şi că ne este bine? Deocamdată suntem o societate capitalistă subdezvoltată, cu un segment important de populaţie săracă. (O serie de indicatori din raportul ICCV vorbesc de riscul de sărăcie al românilor care muncesc, rezultat al politicilor salariale.)

Instituţiile statului, transformate după model occidental, lasă impresia că alunecăm spre dictatură. Mulţi parlamentari nu mai exprimă voinţa poporului, ci sunt aleşi de către deţinătorii de dosare sau contracte cu statul. Reforma constă în realitate în privatizarea totală a sistemului public. Ea se face deseori prin asumarea răspunderii de către guvern a unor legi ce vor schimba complet sistemul de asistenţă socială, de sănătate şi de învăţământ. Proiectele de reformă sunt făcute de multe ori în secret, sunt contestate de către public, şi, mai important, sunt adoptate prin mecanisme nedemocratice.

Ce a rezultat în urma acestei politici, ca viziune şi mod de lucru, este o ţară sărăcită, cu o economie distrusă şi un sistem politic ineficient şi corupt, care nu mai are autoritate morală în faţa poporului. Tranziţia a fost prost concepută; întrebarea este dacă vrem să o terminăm sau să schimbăm cursul lucrurilor.

A termina tranziţia aşa cum am început-o presupune privatizarea monopolurilor de interes public (resursele naturale), a serviciilor sociale fundamentale (sănătatea, educaţia, securitatea individuală) şi a viitorului ţării prin împrumuturi iresponsabile.

Spre finalul tranziţiei înţelegem că privatizarea făcută oricum nu duce la o economie prosperă; ea aduce beneficii celor ce vor să exploateze resursele în interesul lor, nu al comunităţii (obiectivul băieţilor deştepţi). Simptomatic a fost că tema interesului economic naţional a fost inexistentă în discursul politic în cei 22 de ani. Statul ca instituţie ce funcţionează în interesul comunităţii este un stat democrat; controlul statului de către un grup reprezintă privatizarea statului – dictatura.

A doua parte a raportului ICCV tratează despre stat şi despre reformarea lui, obiectiv al tranziţiei. Statul capitalist occidental are ca funcţii furnizarea de servicii sociale şi redistribuirea resurselor financiare pentru a realiza un anumit echilibru social. Resursele financiare produse de economie sunt preluate de către stat prin impozite şi taxe şi trebuie  folosite pentru a gestiona riscurile sociale. În ţările dezvoltate statul utilizează peste o treime din PIB sau mai mult; el redistribuie resursele economice de sus în jos, în funcţie de nevoi. Cei cu resurse economice mai mari contribuie mai mult la funcţionarea statului, iar cei cu resurse mai mici beneficiază mai mult. Structura socială a unei societăţi capitaliste este formată din deţinători de capital şi salariaţi. Puterea primară o deţin grupurile sociale angajate în sistemul economic, iar oamenii politici au o putere secundară, derivată. Mecanismele asiguratorii contra abuzului de putere sunt: separarea puterilor în stat, reglementările şi transparenţa acţiunii politice (statul de drept).

Într-o ţară aflată în tranziţie se confruntă două tendinţe de organizare a statului: una programatică (de adoptare a modelului de stat occidental) şi cealaltă subterană, produs al noii configuraţii sociale. România a preluat formele instituţionale după modelul statului occidental, dar ele au generat aici o altă realitate decât cea aşteptată. Profilul statului este determinat de structura social-economică a societăţii, care pentru tranziţia românească arată altfel decât într-un stat capitalist. Marii capitalişti nu s-au format din întreprinzători care şi-au organizat producţia şi au reinvestit profitul, ci prin transfer de proprietate (prin privatizări) şi din contracte ale băieţilor deştepţi cu statul. Oamenii politici au ca sursă de putere controlul politic şi administrativ al procesului de privatizare a patrimoniului public şi al distribuirii resurselor statului, dar accesul lor la aceste resurse este strict restricţionat; ei au doar capacitatea de a-i îmbogăţi pe alţii prin decizia politică. Sistemul politic din tranziţie nu este expresia unei structuri social-economice preconstiuite, ca în societăţile capitaliste, ci el este cel care creează structura social-politică.

Problema tranziţiei de la noi este accesul la resurse. Oamenii politici, noii capitalişti, funcţionarii publici superiori şi managerii întreprinderilor de stat au format o coaliţie social-economică şi politică ce are o poziţie priviegiată de putere, nesupusă niciunui control, întrucât lor li s-au alăturat şi persoane din sistemele de control al statului (poliţie şi justiţie). Oamenii politici au avut patru căi de a participa la distribuirea resurselor publice:

-       direct, ca beneficiari ai privatizării;

-     prin împărţirea profitului rezultat din privatizare cu noii capitalişti (corupţie);

-   prin contracte privilegiate cu instituţiile statului (de ex, prin externalizarea serviciilor din sistemul public);

-    ca membri în consiliile de administraţie ale întreprinderilor de stat.

Nu degeaba în discursul public se vorbeşte de clasa politică, ca grup social distinct. Ea se foloseşte de structurile statului pentru a exploata populaţia. Eticheta de corupţie este o formă de atribuire strict individuală a responsabilităţii tranziţiei, şi nu structurală.

Când instituţiile statului sunt folosite ca mijloace de îmbogaţire, redistribuirea resurselor are loc de jos în sus, în avantajul segmentului bogat. Este un stat întâlnit în feudalism; pentru România de azi cercetătorii ICCV descriu conceptul de stat neofeudal. În România aflată în tranziţie s-au confruntat două tendinţe structurale (modelul statului occidental şi modelul statului neofeudal), ce au ca opţiuni politice statul puternic şi statul slab (sau statul minimal). Atacul împotriva statului a permis manifestarea grupurilor de interese particulare, explozia corupţiei şi căderea întregii economii. Compresia statului social este o modalitate de eliberare a unor resurse bugetare pentru a fi utilizate în zonele uşor exploatabile în interes privat. Pe măsură ce componenta capitalistă a statului a scăzut, a crescut partea de stat neofeudal.

Sărăcit de ineficienţa economiei şi de deficitul mecanismelor controlului social, statul neofeudal se apropie de limita superioară a oportunităţilor de exploatare privată. Ultima sursă de exploatare neofeudală este populaţia însăşi. Mecanismele pentru obţinerea de resurse suplimentare de la populaţie sunt:

-         politica fiscală în defavoarea comunităţii sărace;

-         monopolurile de stat, administrate cvasi-independent (cum este Poşta);

-      monopolurile publice: prin privatizarea lor se va obţine o creştere a eficienţei mai mult prin concentrarea profitului şi creşterea tarifelor suportate de populaţie.

Statul neofeudal se află în criză prin epuizarea resurselor statului şi sărăcirea resurselor oferite de economie. Este un stat sărac al unei societăţi tot mai sărace. Statul român tinde să recurgă la ultima opţiune politică: adoptarea metodelor dictatoriale. Politizarea intituţiilor statului este forma cea mai vizibilă de deplasare a societăţii româneşti spre autoritarism.

Tranziţia a produs o economie structural deformată şi cronic ineficientă, dar şi o ţară îndatorată. Concluzia raportului ICCV este că ne aflăm în punctul crizei în care nu mai este posibilă decât o schimbare de politică. Explozia nemulţumirilor sociale va genera reversul politic fie prin alegeri fie prin revoltă populară. La întrebarea care este garanţia că viitorul guvern va renunţa la modelul feudal de dezvoltare? sociologii au ca răspuns amploarea fără precedent a crizei politice, sociale şi economice şi radicalizarea populaţiei. Întrebarea mea este dacă există riscul ca statul român să dispară cu totul în urma exploziei.