Din Jurnalul lui Mickey aflăm cum stau lucrurile cu criza

Revista Bulletin européen a publicat în numărul din ianuarie un articol de Settimio Desideri despre cultura economică aşa cum se vede dintr-o poveste pentru copii. Am tradus articolul şi vi-l recomand.

Economie şi fericire

de Settimio Desideri

Gânduri despre o coincidenţă editorială amuzantă

În timp ce Occidentul este orientat spre productivitate exacerbată şi bunăstare materială şi continuă, fără grijă, să producă „excluşi” şi „câştigători îngrijoraţi” (cine m-ar putea contrazice!), o coincidenţă editorială amuzantă ne oferă ocazia să reflectăm puţin la ceea ce se întâmplă în acest colţ de lume.

În nr. 2913 al revistei Topolino (versiunea italiană a Jurnalului lui Mickey) din 27 sept. 2011 putem citi o poveste în care afacerile unchiului Picsou, proprietarul necruţător şi cinic al supemarketurilor Mac Picsou, sunt concurate de bunica Donald care-şi vinde, cu succes şi spre bucuria tuturor, producţia de fructe şi legume stropite cu „relaţii sociale”, în piaţa din Donaldville.

Această poveste simplă conţine mesaje subliminale. Ea ne vorbeşte de agricultori, în particular de bunica Donald care, pe filieră scurtă, îşi vinde singură produsele la kilometrul 0 şi leagă relaţii dezinteresate cu clienţii şi familia sa, sporovăind despre flori, reţete de gătit şi grădinărit. Pe scurt, datorită pieţelor locale, agricultorii îşi formează relaţii de încredere reciprocă, acea fides pe care economistul napolitan Antonio Genovesi (1754) o numea „aţa care uneşte şi leagă”.

Supermarketurile Picsou, lider al distribuţiei angro, trec printr-o criză gravă, iar unchiul Picsou dă vina pe farmer markets, activitate pe care o consideră arhaică şi străină de activitatea de intermediere pentru alimente, dar foarte dificil de eliminat din cauza regulii concurenţei: doar cel mai puternic supravieţuieşte.

Unchiul Picsou are un sistem de integrare pe verticală şi sisteme de producţie antinaturale; el vinde la preţuri atât de mici încât pune în pericol afacerile relaţionale ale bunicii Donald. Dar Providenţa, sau Gaya pentru cei necredincioşi, este cea care veghează şi face dreptate. Drept pedeapsă pentru profanarea legilor naturii, ea face ca alimentele produse şi vândute de supermaketuri să n-aibă gust şi astfel vânzările scad.

Teza Băncii Centrale Europene

Cam în acelaşi timp cu revista Topolino, BCE publica în Buletinul lunar din oct. 2011 două articole care negau „morala subliminală” din povestea cu bunica Donald.

Primul articol, de la pag. 13, dezvinovăţeşte pieţele financiare. În pofida convingerii generale, nu ele sunt de vină pentru variaţiile bruşte şi frecvente ale materiilor prime (porumb, grâu, soia, bumbac cafea, petrol), neregularităţi care se repercută asupra instrumentelor folosite de bunica Donald şi a unora dintre produsele sale.

În ciuda faptului că graficele se suprapun în mod clar, BCE pretinde că legătura evidentă dintre preţurile materiilor prime şi ale acţiunilor este cauzată de „determinanţi comuni ai ciclului economic mondial, care implică în mod natural tendinţele pieţei de acţiuni”. Deci nu e vina nimănui. Este evident efectul legilor comeţului; preţul corect, încasat ca echivalent de cel care îşi asumă riscul financiar, deresponsabilizează şi face ca orice să devină bun în sine, inclusiv ceea ce nu este.

În al doilea articol, de la pag. 87, BCE, preocupată de eventuale repercusiuni inflaţioniste, analizează şi ilustrează structura distribuţiei de mărfuri din zona euro, în principal cea a produselor alimentare, printre care se află numeroşi producători locali asemănători bunicii Donald. În dorinţa ca politica aleasă de UE să fie aplicată în sectorul distribuţiei, BCE sugerează că ţările din sudul Europei ar trebui să dereglementeze puternic domeniul, astfel încât să se poată forma un nou sistem, modern şi eficace.

Analizele, consideraţiile şi dorinţele formulate de BCE sunt, dimpotrivă, nişte ameninţări potenţiale. Totul depinde, bineînţeles, de unghiul din care privim problema. Articolul analizează principalele caracteristici ale distribuţiei de mărfuri, subliniind că zona euro se distinge prin gradul mare de fragmentare (domină întreprinderile mici şi mijlocii), deşi se întrevăd şi semne ale uniformizării (distribuitorii mari ocupă tot mai mult din piaţă).

Problema în statele din sudul Europei este că legislaţia pentru comerţul cu amănuntul e mai restrictivă (concurenţa e mai mică).

În Italia distribuţia de alimente este dominată de supermarketuri şi de mici comercianţi (cei care îi rezistă unchiului Picsou!), apoi vin hipermarketurile şi reţelele cu discount (distribuitori care au cele mai mici preţuri), care sunt prezenţi în regiunile în care taxele locale nu le permit supermarketurilor şi hipermarketurilor să pătrundă.

Situaţia e complet diferită în Franţa, unde domină hipermarketurile, în Germania, unde reţelele de discount sunt în creştere, şi în Spania, unde supermarketurile domină cu excepţia pieţei de alimente, deţinută de micii comercianţi. Mărcile aparţinând distribuitorilor mari, care le fac concurenţă celor mai puţin cunoscute, câştigă teren. Pentru sectorul alimentar costurile distribuţiei prin micii comercianţi par să-i avantajeze pe micii producători, pentru că preţul de vânzare al produselor este mare (75%) raportat la celelalte sectoare ce depind de intermediari.

Cine face politica economică

În această situaţie este util să înţelegem ce îi îngrijorează sau i-ar putea îngrijora pe responsabilii cu politica economică, pe decidenţii politicii din domeniul protecţiei consumatorului, care au stabilit deja regulile jocului, reglemenatarea economică a  proprietăţii, a societăţilor comerciale şi, mai ales, a concurenţei (decretul 146/2007).

Dimpotrivă, ei nu par preocupaţi de aspectul financiar pe motiv că variaţiile preţului materiilor prime nu sunt legate de activităţile financiare ale fondurilor de investiţii/ speculative, care au o limită de eficienţă ridicată.

În ceea ce priveşte distribuţia, policy market pare interesată de cei care rămân în afară, de cei care au înţeles că a te război cu reţeaua supermarketurilor Mac Picsou e foarte dificil pentru că sistemul lor e deja puternic şi că Autoritatea din domeniul comerţului, datorită autonomiei depline căştigată prin decretul 146/2007, caută, în primul rând şi în mod constant, fericirea consumatorului şi va penaliza beneficiul producătorului ori de câte ori va constata „ineficacităţi” în detrimentul primului. Aşteptăm raportul anchetei din domeniul distribuţiei angro, căreia Autoritatea i-a dat lovitura pe 27 oct. 2010.

Cultura financiară dominantă

Pentru cultura financiară dominantă, şi probabil şi pentru policy market, termenii „distinct”, „origine” şi „subiectiv”, în general valori identitare ale persoanelor, popoarelor şi naţiunilor, reprezintă specificităţi ineficace, care nu produc mărfuri cerute pe piaţă (commodities), mai ales pe cea financiară.

Sunt considerate valori „personale non financiare” încărcături axiologice incompatibile cu valorile „echitabile”, omogene şi sterile din care este formată piaţa liberă (faimoasele fair values, ale căror artizani sunt contabilii IAS/IFRS). Specificităţile ar putea fi deci considerate ca ineficienţe ce trebuie reduse, bineînţeles dacă şi atunci când încep să deranjeze.

Fără a intra în detalii putem spune că economia este în principiu tributară şi raporturilor sociale, nu numai pieţei şi statului. Omul încearcă să-şi protejeze mai mult poziţia socială decât bunurile materiale. Aceste valori nu sunt accesibile decidenţilor politici, care ar trebui deci să conserve legăturile sociale şi să nu uite că pasiunile omeneşti moderate (valori) influenţează şi orientează şi obiectivele non-economice. Aşa cum a arătat antropologul şi economistul Karl Polanyi în cartea Marea transformare, cea mai imprtantă lucrare a sa, piaţa locală tradiţională, de unde familiile îşi procură o parte din necesităţile cotidiene şi unde cultivatorii de grâu şi legume şi meşteşugarii locali îşi vând produsele, este o constantă în societăţile omeneşti, indiferent de loc sau de epocă, ceea ce ne surprinde. Niciunul dintre cei enumeraţi mai sus nu reprezintă punctul de plecare al comerţului naţional sau internaţional, fruct al intervenţiei statului şi al politicii economice. Ei sunt un complemet al vieţii locale, sunt străini de lumea supermarketurilor Mac Picsou şi în afara influenţei ei (cel puţin aşa afirmă managerii unchiului Picsou). Este inutil să te opui lor, să cauţi să-i cumperi sau să-i suprimi. Piaţa locală se va reface la loc.

Concluzii

Cred că putem concluziona că povestea din Topolino are o viziune socio-economică bine fundamentată.

O poveste care se termină bine, pe care Karl Polianyi o consideră uimitor de repetabilă în epoci şi locuri diferite şi al cărei mesaj subliminal ne satisface pe toţi.

Justificările BCE sunt, dimpotrivă, mereu acelaşi şi reiau acelaşi refren, cu acelaşi interes: al pieţei financiare puţin reglementate şi foarte globalizate, cu fonduri suverane mobile, fără o direcţie, care n-au fost autoreglementate decât recent, în 2008!

În prezent visul benthamian, al unei fericire maxime pentru un număr maxim de oameni, îşi arată limitele. Exacerbarea principiului comportamentului economic al lui homo oeconomicus a dus, din păcate, la sustragerea economiei de sub controlul politic şi la îndepărtarea ei de piaţa liberă şi de stat, în afara relaţiilor interumane unitare.

Dincolo de coloanele lui Hercule (PIB) nu este un deşert; relaţiile sociale pe orizontală rămân, ca şi solidaritatea, „valori italiene” care au dus în Italia la naşterea a unei şcoli de gândire fondate pe tradiţia economiei civile şi a binelui public, „economia fericirii”. Un concept al relaţiei dintre oameni care rămâne dicret şi la distanţă de dinamica economico-financiară a excluziunii sociale, ce face ravagii pe bătrânul continent.