Cronica evenimentelor politice - mai 1995

Prin ezitări și compromisuri - spre sfârșitul celei de-a treia republici

Până în 1991, lumea politică românească - alt termen n-avem! - era divizată pe chestiunea orientărilor strategice naţionale. Echipa Iliescu pleda pentru o nebuloasă „a treia cale" în interior şi pentru o menţinere a ţării noastre alături de Kremlin. Opoziţia „istorică", în schimb, pleda - ca şi acum - pentru capitalism, democraţie de tip occidental şi integrare euro-atlantică. 

Dezmembrarea URSS (august-decembrie 1991) a răsturnat calculele inițiale ale echipei Iliescu, de unde şi ruptura din FSN-ul originar a grupului oportunist pro-occidental al domnului Roman. La rându-i, Iliescu şi noua-i echipă, câştigând alegerile din 1992, s-a reorientat pragmatic spre vest. Şi, în circa doi ani, a reuşit să recupereze ”rămânerea în urmă" faţă de grupul de la Vişegrad: am devenit astfel membri cu drepturi depline la Consiliul Europei, am recăpătat „clauza" în relațiile cu SUA, am devenit ţară asociată la Uniunea Europeană, ne-am „apropiat" de NATO şi UEO. 

De unde această uimitoare capacitate de re-adaptare? 

În primul rând, după 1991 a devenit clar că sistemul comunist e mort în Europa. 

În al doilea rând, de-acum proprietatea privată, drepturile omului, pluralismul şi primatul Occidentului asupra Estului european au devenit o evidenţă. 

În al treilea rând, din interes de grup. 

Prin urmare, de-acum încolo, dacă vroiai să rămâi la putere, trebuia - nu-i aşa - să te pliezi abil acestor realităţi. În noile condiţii însă, puterea politică devine efemeră, prin însăşi natura sistemului politic intern: deţii puterea un mandat sau două, dar mai devreme sau mai târziu va trebui s-o cedezi. Prin alegeri sau în caz de criză gravă, în schimb, cum proprietatea privată re-devine sfântă, adevărata putere înseamnă avere; avere cât mai mare! Curentul spre îmbogăţire anarhică deja începuse. Încât, s-a trecut rapid la canalizarea sa în grupări politice de tip clientelar. Iar adevărata strategie politico-economică internă actuală constă în transformarea puterii politice, după 1989, via PCR-FSN-FDSN-DSR, în putere economică. Încât, contrar lozincilor anti-neocomuniste, realitatea politică actuală rezidă în aceea că foştii comunişti au devenit - prin propria lor înavuţire! - garanţii actualului drum de tip capitalist! Căci o revenire reală la comunism ar presupune tocmai re-naţionalizarea averilor dobândite de foştii comunişti, în primul rând! Pentru a nu mai vorbi de inevitabila lor pedepsire pentru ”trădarea de clasă” comisă. Încât, dacă se va mai merge pe mâna anti-neocomunismului domnului Coposu, opoziţia va pierde la urne din nou... 

Toate aceste lucruri, ca şi capacitatea dovedită a domnului Iliescu de a domina viaţa politică internă, vor fi convins Occidentul că - da! - la Bucureşti este preferabil să tratezi cu omul tare al zilei! Căci, cel puţin formal vorbind, toate „înfăptuirile" în materie de politică externă ale echipei Iliescu, care ar fi umplut de mândrie pe oricare din liderii opoziţiei actuale, tocmai aşa se explică! Apoi, dacă la toate acestea mai adăugăm şi acceptarea principială a despăgubirii integrale a foştilor cetăţeni români de origine evreiască pentru „privaţiunile suferite din partea statului român între 1937-1989", înţelegem mai bine că anul 1995 începuse sub auspicii dintre cele mai favorabile pentru actuala putere. 

Chestiunea este însă ce aduce pentru ţară toată această „scurtă istorie" a celei de-a treia republici româneşti, căci primele două - cea kominternistă (RPR) şi cea încarnată de Ceauşescu (RSR) - am văzut ce ne-au adus...

Integrarea euro-atlantică, axul actualei politici externe a ţării presupune, ca prim pas, tot felul de aderări punctuale. Este însă un proces de foarte lungă durată, plin de tot felul de surprize. Noi însă, îmbătaţi de succesul ”recuperării" sus-zisei întârzieri, am zis hop înainte de a fi sărit groapa! Căci prin ianuarie, ascultându-1 pe dl. Iliescu, ai fi zis că - gata! -  am şi intrat în Europa! Lume bună, să te ţii de-acum! 

A urmat însă duşul rece: mai întâi „simpozionul" de la Atlanta, iar acum celebra 1201 şi presiunile pentru semnarea unui Tratat cu Ungaria profund defavorabil nouă! 

Cine şi cum va scoate această castană fierbinte din foc, nu ştim. Dar după cum evoluează lucrurile, putem desigur bănui: se va evolua destul de rău. Chiar foarte rău! După o tevatură patriotard-demagogică de moment, tonul oficialilor noştri a cam dat-o pe scăldatelea deja. Dinspre PD (FSN-Roman) şi PL 93, vin de-acum tot soiul de melodii parşive de sirenă: „că 1201 nu e un pericol", ba, dimpotrivă ne „asigură" dl. Patriciu „1201 este o mare şansă pentru Basarabia şi Bucovina"! Ca să vezi! Pe vremea când se vorbea de Unirea de la Prut, marele „arhitect" al politicii noastre, citat mai sus, ne propunea cu fermitate: „să ne construim politica cu toate uşile şi ferestrele spre vest şi cu un mare calcan la est"! Pe cine slujeşte şi în numele căror ”idealuri", pentru noi e clar de multă vreme... 

Realitatea este alta însă: ţara se află sub şantaj, în prag de dictat. Iar similitudinea cu anul 1940 este frapantă! Să nu ne înşele amănuntul că azi Europa este dominată de filonul democratic! Căci, lăsând firmele la parte, să trecem gardul să ne uităm puţin la leoparzi: 

- Ca şi în 1940, şi azi centrul şi estul Europei este dominat de puterea germană. 
- Ca şi în 1940, relaţiile noastre cu Germania nu ne sunt favorabile. Iar aceasta, în primul rând din vina noastră. Să nu ne înşele vizita dlui Herzog - Dumnezeu îți dă, dar nu-ţi bagă în traistă - ci să privim la presa germană. Abia ea reflectă fidel parti-pris-ul celor puternici din acea ţară. 
- Ca şi în 1940; şi azi Budapesta este excelent văzută la Berlin, iar revizionismul maghiar este activ, în plină ofensivă. 
- Ca şi în 1940, şi azi ni, se cer, voalat, dar faptic, două lucruri: desfiinţarea frontierei noastre de vest şi retrasarea altor frontiere în centrul Transilvaniei. Căci ce altceva să însemne "spiritualizarea" frontierei româno-ungare?! Şi ce alta să însemne „zone cu statut special”, dacă nu o hartă şi frontiere („interne", ni se spune!) pentru delimitarea sus-ziselor zone?! Şi, mă rog, dacă frontiera se „spiritualizează", la ce să mai facem numitele „zone"?! Este clar că - aidoma anului 1940 - partea maghiară, dar şi sponsorii ei din Occident, nu urmăresc ceea ce proclamă - drepturi pentru minorităţi etc. - ci modificarea actualului statut politic al Transilvaniei, ca prim pas pentru dezmembrarea ţării! 
- Ca şi în 1940, şi azi - pentru a nu omite, poate, esenţialul! - ţara este dezbinată, confuzionată şi agresată psihologic la bază şi condusă la vârf de o clasă politică coruptă, deşănţată! 

Aceasta este realitatea nudă. Prin raport cu cea din anul 1940, ea este simetrică prin cererile imperative şi echivalente cu raptul de atunci; simetrică cu pârghiile geopolitice puse azi la lucru: cu dezbinarea şi confuzia internă; cu găunoşenia şi puţinătatea de voinţă şi simţire românească, a celor ce - fără onoare! - ne conduc.

Apoi, să ne uităm o clipă la conjunctura din vecini. Cehoslovacia s-a dezmembrat paşnic, dar dacă la aceasta adăugăm repunerea pe tapet la  Bonn a chestiunii germanilor sudeți, faptele ne amintesc de trecut... Slovacia este acum independentă, dar dacă adăugăm că acum este ameninţată explicit să fie redusă la ceea ce fusese la 1940, pe vremea monseniorului Tiso, tot la anul 1938 zboară gândul. Apoi Iugoslavia, ţara menită de propria-i istorie și împletire multi-etnică să fie şi să rămână un stat federal, este dezmembrată şi martirizată ca pe vremea celui de-al doilea război, plus televiziunea internaţională producătoare de criminale confuzii. La ce să te gândeşti tu, ca român, când ştii istoria şi vezi toate aceste tragedii? Să fie tot acest sinistru „omagiu" adus politicii gen Ribentropp-Molotov un simplu rezultat al hazardului istoric, acum la împlinirea a cincizeci de ani de la înfrângerea Germaniei?! Sau opera unor minţi dereglate?!... 

Ştim, la Strassbourg sunt oameni capabili să-şi aplice metodic şi planuri şi idei. Tot ceea ce se întâmplă acum în această zonă ne este prezentat în numele ideii de „apropiere a locului de luare a deciziei de omul de pe stradă". Dar ce „apropiere" să fie aceasta, când tot soiul de „comitete şi comiţii" trimit „directive" menite practic să-ţi aprindă ţara de la două mii de kilometri, ca odinioară faimosul Komintern! Ce fel de „apropiere" și ce fel de standarde „democratice" pot justifica somări imperative îndreptate împotriva unor constituţii sau legislaţii aprobate deja prin referendum popular?! Redevenim noi, cei din Estul Europei, după 50 de ani de experimentări comuniste, poligonul unor altor încercări ale unei nenumite confrerii de tip supra-statal?! 

Și tot la Strassbourg ni se argumentează cu ”tradiţia istorică"! Păi, vreme de 800 de ani de stăpânire maghiară a existat o unică „tradiţie" acolo: oprimare naţională, socială şi religioasă şi numai două căi s-o întrerupi: maghiarizarea sau lupta făţişă! Să revenim la ele?! Și la ce bun; şi cu ce preţ?!... 

E clar, Consiliul Europei a devenit pe faţă un imens pat al lui Procust pentru „noua Europă”! Ești prea lung, te tai! Eşti prea scurt, atunci te mai lungesc niţel! Vrei să nu curgă sânge? Atunci apleacă-ţi capul în piept şi adună-ţi picioarele sub tine! Aceasta să fie oare „Europa" mult visată?! 

Nu ne facem iluzii. Modestele noastre observaţii pot fi lesne ignorate; după cum ele pot fi la fel de uşor taxate în fel şi chip. Amintim însă cititorilor noştri că doamna Thatcher, cu numai cinci ani în urmă, avertizase Strassbourg-ul că riscă să devină o maşinărie tehnocrat-birocratică care-şi va pierde contactul cu omul de jos, cu nevoile și aspiraţiile lui, trădând natura intimă a ceea ce în Occident se numeşte cu atâta mândrie - încă - „pluralismul democratic"... 

Independent de cazul românesc care ne doare, este clar că la Consiliul Europei sunt deja două categorii de state: membrii vechi şi noii veniţi. Aceasta, în plus de mai clasica și obiectiva dihotomie: state mari și state mici. În funcţie de toate acestea se şi conturează o vastă zonă în centrul şi estul Europei, unde influenţa germană creşte an de an, văzând cu ochii. Iluzia anglo-britanică a unui Maastricht menit în primul rând să desfiiinţeze marca germană - acest echivalent modern al Wehrmacht-ului de odinioară - va fi curând supusă încercării. Şi ce s-ar întâmpla în caz de eşec?... 

Să nu se poată oare ca, din toate acestea, o diplomaţie românească ,care nu mai departe decât în 1962 - 1963 a dat peste cap planurile Valev de dezmembrare a României, să contureze o linie de apărare în faţa actualului pericol? Să ne temem chiar atât de mult de politică de neutralitate reală şi activă, deschisă spre toţi aceia care ne acceptă aşa cum suntem?!... 

Lumea politică românească - citeşte partidele subsumate actualului “sistem" încă în formare - a început să se mişte. Mai altfel decât până acum. PDSR-ul vorbeşte de o reevaluare a costului actualelor sale alianţe de guvernare, cu referire directă la efectul extern defavorabil. Se gândeşte domnul Năstase la o altă alianţă? Cu cine, cu ce finalitate?

PD(FSN) Roman, PDSR (Cunescu)? PAC, PL′93 şi UDMR s-au întrunit recent. Ce îi apropie, pricepem; iar ce pun la cale vom vedea cât de curând. 

Convenţia Democratică, exceptând bunăoară poziţia foarte bună a domnului Radu Vasile la Pro-TV, rămâne la mijloc şi relativ tăcută. De ce? Aşa își „pregăteşte" candidatura pentru 1996 dl. Constantinescu, adică tăcând?!... 

Între timp, zilele aleargă. Încât, dacă nu se va alcătui o alternativă la actuala politică externă, intrată într-un grav impas, sfârşitul actualei republici numită mai sus „cea de-a treia" devine inevitabil. Dacă nu la soarta țării, măcar la acest mic amănunt să se reflecteze acolo, „sus"! Căci, ca şi la 1940, istoria nu-i iartă pe cei ezitanţi şi înclinați la un permanent compromis... 

(articol scris de Dr Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 10 (50), 16-31 mai 1995)

Read more...

Cronica evenimentelor politice - aprilie 1995 (II)

După Ordonanţa de îngheţare a salariilor, cine mai sprijină Reforma?

Anul 1995 a început bine sub raport economic, dacă luăm de bună statistica pe primele sale două luni. Inflaţia a fost de numai 1,7% iar producţia industrială a crescut sensibil în mai toate ramurile; atât faţă de februarie 1994, cât şi față de ianuarie 1995. Sigur, statistica ”poate orice”! Inclusiv - conform unui bine cunoscut dicton - ea este „cea de-a treia formă de minciună”, după cea simplă şi cea sfruntată. Că lucrurile stau diferit în plan economic, dovadă stă recenta Ordonanţă de urgenţă nr. 1! De ce „de urgenţă”?Pentru că emisă la 15 februarie, în plină sesiune parlamentară, nu mai era cu putinţă - constituţional vorbind - ordonanţă simplă! Atunci, tot constituţional vorbind, este ţara într-o „stare de urgenţă" care permite Guvernului să dea ordonanţe chiar în Sesiuni? Conform guvernului - da! Şi în cazul acesta nu greşeşte! Şi iată de ce! Faimoasa ordonanţă condiţionează creşterea salariilor în Regiile Autonome şi în Societăţile Comerciale de Stat de creşterea productivităţii muncii, de creşterea profitului. În fapt, având în vedere starea reală a majorităţii întreprinderilor de stat - decapitalizate înglodate în blocajul financiar - acest lucru echivalează cu o îngheţare a salariilor! 

Ce anume a dictat Guvernului o atare măsură? Evident, nu „înfloritoarea" statistică de mai sus, ci două realităţi: atare politică salarială este cerută expres de Memorandul semnat cu FMI, iar recen-tele creşteri de preţuri - la benzină, combustibili etc. - promit un nou asalt al inflaţiei, pe care - se speră - numai o atare blocare a salariilor o mai poate domoli!... 

Tehnic vorbind, o atare măsură este pe deplin justificată. Orice altfel de creşteri salariale, decât cele bazate pe performanţa internă reală a întreprinderilor, generează inflaţie. Or, obiectivul numărul unu al actualei politici este diminuarea inflației de la 61% în 1994, la 29% în 1995. O creştere salarială corespunzătoare recentei creşteri de preţuri - care-şi va arăta dimensiunile reale abia peste 2-3 luni - ar face ca numai pentru primele 6 luni ale lui 1995 inflația să depășească 30% și, deci, întreaga politică economică a guvernului se va afla într-un grav eşec. 

Cum vedem, miza este enormă. Pe de o parte ea este economică. Respectiv, reluarea inflației la ritmuri superioare lui 1994 ar însemna ca tot ceea ce s-a făcut în ultimii 2-3 ani să se piardă. Pe de altă parte, în plan politic o atare evoluţie ar pune sub semnul întrebării nu numai actualul guvern, ci chiar întreg regimul de după 1989.

Repetăm, tehnic vorbind, actuala Ordonanţă este foarte necesară. De ce însă s-a ajuns aici? S-a ajuns la acest punct de nou conflict social - a se vedea grevele şi reacţiile sociale profund negative - tocmai pentru că guvernul a fost inconsecvent cu propria sa strategie, înregistrând grave întârzieri. Prima întârziere este însăşi recenta Ordonanţă. care s-ar fi impus - preferabil printr-o lege dezbătută în Parlament, dacă tot suntem democraţi - încă din primăvara sau toamna trecută. A doua întârziere este bâlbâiala guvernului atunci când este vorba de măsurile, prevăzute în propriul său program, în materie de privatizare şi restructurare. Căci sursa reală şi imparabilă a inflaţiei se află în slaba eficienţă economică la nivelul întreprinderilor de stat. Nu faci nimic acolo, inflaţia va creşte! Sigur - se va spune, dar inflaţia a scăzut de la 300% în 1993, la 61% în 1994 şi fără privatizare; şi fără restructurare! Aşa e! Dar această - salutară de altfel - scădere de inflaţie a fost obţinută prin două mijloace: creditul extern de sute de milioane de dolari de la FMI şi politica monetară restrictivă a Băncii Naţionale. Eficace pe termen scurt, aceste măsuri îşi epuizează în circa 12-18 luni efectul în lipsa măsurilor în domeniul microeconomic semnalate mai sus! 

Încât - cu sau fără ordonanţa de urgenţă de mai sus - aceasta este realitatea: Guvernul îşi culege astăzi roadele propriilor sale inconsecvenţe şi ezitări! 

Remarcabile ar mai fi şi alte două aspecte. 

Opoziţia - CDR, PD et. Co - care s-au prezentat întotdeauna drept campionii reformismului, astăzi critică această ordonanţă, al cărei efect anti-inflaționist este cert şi al cărei efect politic ar putea să aducă şi deblocarea finanţării externe via FMI, organism care a cerut în mod expres setul respectiv de măsuri. Dacă am înţeles poziţia PSM şi PRM, care au votat împotriva acestei ordonanţe, ce putem să spunem despre nişte partide, acerb reformiste, care o resping? Este un exemplu evident - credem noi - de inconsecvenţă de principii şi de populism electoralist, păgubos însă pe termen mai lung. Poziţia identică pe care au luat-o şi Opoziţia ”de dreapta", dar și aliaţii PDSR, care se reclamă a fi de stânga, arată - în fond - precaritatea sprijinului parlamentar de care ”se bucură" în prezent Reforma!... 

Cât despre sindicate, chiar dacă nu putem fi de acord cu ele, măcar să le înţelegem. La bază, salariaţii au pe deplin dreptate! În fond, ei cer să muncească pe bani buni, ceea ce este perfect normal, justificat. La nivelul liderilor sindicali, însă, se persistă într-o eroare şi confuzie de apreciere, care este ”plătită" prin tendinţa de eternizare a actualei crize. Angajată conceptual pe o linie contractualistă, liderii sindicali au adoptat strategia şi formele de luptă sindicale din vestul Europei. Dar şi strategia şi formele respective sunt proprii unei situaţii ce caracterizează vestul Europei şi nicidecum problematica românească la zi. Pe scurt, în Europa vestică, imensa majoritate a companiilor sunt profitabile. Mai mult, în multe dintre acestea profitul creşte an de an. Prin urmare, acolo este firesc ca strategia sindicală - acolo unde au mai rămas sindicate! - să vizeze o reîmpărţire pe potrivă a profitului între capital și forţa de muncă! În condiţiile din vest descrise mai sus, contractul de muncă colectiv şi triunghiul patronat-management-sindicate sunt tot atâtea instituţii fireşti, care îşi găsesc un rost şi aplicabilitate tocmai pentru că acolo există - slavă Domnului! - ce împărţi: profituri! 

Deducem din toate acestea că urgenţa la zi este profitabilizarea întreprinderilor de stat. Iar această urgenţă are numai soluţii politice. Soluţii care însă - în lipsa unui sprijin parlamentar suficient şi în condiţiile absenţei unui pact social cu sindicatele - riscă să nu mai poată găsite pe terenul actualei reforme!... 


Criza „Patrulaterului" şi şansele unei participări a CDR la guvernare 

Cu două numere în urmă, pe această pagină titram: „Guvernul Văcăroiu în fața primului test major de rezistenţă”. Trei erau argumentele pentru o atare apreciere: problema Tratatului Româno-Ungar, situaţia economică și mişcările sindicale.

Evoluţiile din ultimele patru săptămâni - timp în care, evident, nu s-a rezolvat nimic - par să indice o tensionare atât a situaţiei sociale cât şi în plan politic. 

În plan social, valul de greve, de mitinguri, de marşuri, a continuat, culminând cu marşul CNSLR-Frăţia din 11 şi 12 aprilie. În imediat - de această dată - se află nemulţumirea provocată de ordonanţa de ”îngheţare" a salariilor în R.A. şi S.C. de Stat, mai sus discutată.

Era firesc ca, în cadrul actualului ”patrulater"- o alianţă de stânga - care guvernează ţara, să apară grave disensiuni. În fond 1995 este un an pre-electoral. Peste zece luni se vor desfăşura alegerile locale; or, zece luni este extrem de puţin! Astfel, P.R.M., care se află numai nominal la guvernare (neavând încă nici un post ministerial), se şi gândeşte cu voce tare să-şi retragă definitiv sprijinul actualului guvern. Sigur, motivaţia prezentată public de domnul Vadim Tudor este una subiectivă - ea începe cu domnul Cozmâncă si se termină cu nu mai ştiu ce alt domn la fel de important. Adevărul este însă evident: P.R.M. sprijină guvernul, fără a avea nimic în schimb (citeşte miniştri, prefecţi etc.), exceptând responsabilitatea, care, politic vorbind, se va împărţi - abia ea! - „echitabil" la urne! Lucrurile se întâmplă în mod similar şi la P.S.M., care, deşi nu a ajuns încă la formulările d-lui Vadim Tudor, nici nu este departe de acestea! Apoi, la P.S.M. mai este ceva: recenta aripă Mohora, pe măsură ce trece timpul în mod păgubos pentru P.S.M., „bun să fie numai aliat la pierdere”, poate deveni tot mai atractivă pentru cei rămaşi - încă - cu domnul Păunescu şi Verdeţ! 

Cât despre P.U.N.R., acesta, în stilul binecunoscut de-acum, se pregăteşte de o nouă remaniere. Căci de câte ori domnul Văcăroiu are ceva probleme, domnul Gavra ridică „chestiunea" remanierii... Dacă stabilitatea actualului guvern ar fi depins în mod real de nemulţumirile din P.S.M., P.R.M., P.U.N.R., el ar fi plecat ceva mai demult. Chestiunea e că atâta vreme cât domnul Iliescu nu are răspuns la întrebarea: ”și ce să pun în loc?", guvernul actual va rămâne. Astfel, în decembrie/ianuarie trecut devenise evident că „accelerarea" privatizării, la noi, înseamnă blocarea ei sine die. Ar fi fost suficient - măcar pentru domnul Coşea - ca un cap să cadă. Dar, cum ştim, nici vorbă de aşa ceva! Dimpotrivă, în ianuarie s-a semnat faimosul „patrulater". Minimal, o slăbire sau, cu atât mai puţin, o plecare a guvernului nu erau indicate, când pe tapet erau tratativele româno-ungare binecunoscute. Şi apoi ce guvern faci la acea vreme când Opoziția - citeşte CDR - se afla criză?! 

Între timp situaţia economică nu pare să se fi ameliorat, cum o indică, cu un optimism ”bine dirijat", statistica. Încât necesitatea redobândirii bunăvoinței FMI a impus mai-sus-discutata ordonanţă. Pe fondul unei nemulţumiri sociale manifeste, această ordonanță riscă acum să fie picătura care ar putea să umple paharul. Dar îl va umple? Noi credem că nu! Şi ne bazăm într-o atare apreciere pe capacitatea, deja dovedită de actuala Putere, de a putea dezamorsa atari probleme; fie prin promisiuni abil plasate, fie prin oameni infiltraţi în acele structuri, la vreme. A se vedea şi actuala postură a domnului Miron Mitrea, fost lider sindical, iar azi vice în P.D.S.R.... 

Şi totuşi, azi se conturează o nouă conjunctură. Între preşedintele Iliescu şi partidul său favorit, P.D.S.R., au apărut evidente fricţiuni. Recent, dânsul mărturisea că şi-a dorit să facă din F.S.N. „un partid al incoruptibililor". Şi tot dânsul adăuga: „dar nu am reuşit"! Totul ne face credem că, dacă ar fi să se refere la P.D.S.R., dl. Iliescu s-ar exprima în termeni identici! Că este aşa, că dânsul este profund nemulţumit de ”performanţa" P.D.S.R. sub acest raport, dovadă stă şi recentul său avertisment în chestiunea prezenţei parlamentarilor în celebrele AGA - adunările generale ale acţionarilor din S.C. de stat - cireadă de vaci grase, numai bune de muls. În caz că parlamentul va pregăti un document permisiv sub acest raport, preşedintele îl va respinge hotărât! Afirmaţie populist-gratuită?! Nu credem! Judecând după tergiversările din parlament pe acest subiect, chestiunea este serioasă. Preşedintele nu doreşte să devină, în mod public, un paravan pentru matrapazlâcurile ce se tot pun la cale în celebrele AGA... În acelaşi sens, al unei răciri între preşedinte şi P.D.S.R., pledează şi admonestarea organizaţiei sect. 5 P.D.S.R., pentru iniţiativa de a-l propune pe domnul Iliescu drept candidat la preşedinţie în 1996: „ce atâta grabă?”...

Sigur, toate acestea ar putea semnifica faptul că domnul Iliescu se gândeşte mai degrabă la o candidatură la preşedinţie ca independent sau cu sprijin din partea unui alt partid de stânga. Este însă evident că o atare evoluţie de intenţii poate avea influență și față de guvernul Văcăroiu - un guvern P.D.S.R. - a cărui performanţă economică pare să se apropie de epuizare. Încât, revine din nou întrebarea de mai sus: ”și ce se poate pune în loc?”

Nu ştim dacă această întrebare se va fi rostit deja la Cotroceni. Dar este evident că starea Opoziţiei fiind astăzi alta, altul ar putea să fie şi răspunsul! Iar când apreciem că alta este starea Opoziţiei, avem în vedere în primul rând CDR. După părăsirea CDR de către UDMR, PL 93 şi PAC, grupul dominat de PNŢ-CD este mult mai solid, mult mai coerent. Iar judecând după exprimările recente ale dlui Constantinescu, actuala Convenţie pare a se pregăti „pentru guvernare peste una-două luni". 

Vom asista oare în această primăvară la alcătuirea unui nou guvern? În politică nimic nu este sigur. Mai ales în actuala Românie. Totuşi, un răspuns pertinent ar putea fi conturat, dacă inventariem problematica care stă în mod previzibil în faţa guvernului român în anul şi ceva, care a mai rămas până la alegeri. 

În plan extern în iunie 1995 România urmează să depună cererea oficială de aderare ca membru cu drepturi depline la UE. Apoi, în zece zile urmează să reînceapă tratativele cu Ungaria privitor la Tratatul bilateral. Ambele aceste evenimente de calendar ar putea fi ”mai bine servite", chiar şi în optica Cotrocenilor, de un guvern girat moral şi politic de domnul Coposu. În fond, după virajul făcut de CDR în chestiunea minorităţii maghiare în planul acesta, ca şi în cel al aderării la UE, nu mai este nici un fel de deosebire între Cotroceni și CDR. 

În plan economic, o atare formulă - guvern PDSR-CDR-PD - ar putea să dezamorseze actualele blocaje în relațiile cu FMI. De asemenea, ar putea debloca şi spinoasa chestiune a privatizării. 

În sfârşit, introducerea CDR la guvernare, cu mai bine de un an înainte de alegeri, ar putea să aducă şi un anume profit în plan electoral actualei Puteri. Chiar deblocând privatizarea, aceasta nu va putea să își arate decât efectele negative, în plan social, în primii 1-2 ani: şomaj în creştere şi presiuni pe salarii. Căci efectele pozitive - numai în varianta că acest proces ar fi bine şi cinstit condus - ar putea apărea abia după 2-3 ani. Un an 1995-1996 sub semnul unor atari presiuni sociale ar pregăti de minune electoratul pentru un vot masiv la stânga. 

Ce va fi, vom vedea. Însă se creează tot mai mult impresia că de acum liderii Opoziţiei, şi în mod special domnii Coposu şi Constantinescu, au ajuns în poziţia de a decide - în sfârșit - în chestiuni majore. Și, evident, să și răspundă efectiv. Ceea ce ar însemna începutul sfârşitului ultimului mit post-decembrist – faimoasa CDR...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr 8 (48), 16-30 aprilie 1995)

Read more...

Cronica evenimentelor politice - aprilie 1995

Republica Moldova la ceasul Bunei Vestiri

De luni 20 martie, studenţii și cadrele didactice din Chişinău se află în grevă şi miting continuu. Ei cer menținerea în programă a Limbii Române și Istoriei Românilor, dar şi ameliorarea burselor, salariilor şi pensiilor, care, după ce că sunt sunt extrem de mici, sunt plătite cu luni și luni de zile de întârziere. 

Acțiunea lor a mers crescendo, vineri şi sâmbătă participând între zece-douăzeci de mii de demonstranţi. Iar la Bălţi și în alte centre s-au produs manifestări publice de solidarizare. Este cel mai important moment de protest naţional de după 1989-91. El poate aminti unora de celebra Piaţă a Universităţii din Bucureştii primăverii lui '90. Dar este evident că Mişcarea de la Chişinău nu are nimic mimetic, ea izvorând eminamente din problemele şi aspiraţiile Tinerei Generaţii româneşti de acolo. Cum preşedintele Moldovei este în concediu, deznodământul actualei greve se mai amână o vreme. 

Cum arătam cu un an în urmă în această pagină, alegerile câştigate de Snegur şi de ”agrarieni" aveau şi ceva pozitiv: adjudecându-și discreţionar Puterea, forţele anti-româneşti de la Chişinău deţin de-acum integral şi responsabilitatea! Deteriorarea situaţiei economice şi sociale, lipsa de perspectivă şi speranţă revin acum integral lui Snegur și „agrarienilor" săi! După cum vedem, această observaţie astăzi funcţionează pe deplin! 

Iar Tânăra Generaţie de acolo, sesizând perfect momentul, a ştiut să asocieze inteligent şi logic revendicările lor de ordin naţional si cultural cu cele economice, pe deplin justificate şi ele. Cine a urmărit în aceste zile „Mesagerul" TVM de la Chişinău a sesizat deruta propagandistică a Puterii de acolo. Indiscutabil, Renaşterea Naţională de acolo este cea mai bună ştire a acestei primăveri! 

În concret, Ministerul Învăţământului de la Chişinău luase decizia înlocuirii Limbii Române şi a Istoriei Românilor cu „limba" moldovenească şi ”istoria" Moldovei. Era în logica politicii anti-româneşti, dar şi în litera Constituţiei R. Moldova să se ajungă aici. 

Independenţa R. Moldova a fost rezultatul acţiunii forţelor româneşti de acolo, dar şi al dezintegrării U.R.S.S. Ea semnifica, în primul rând, un divorț fată de Moscova şi un refuz al statutului de gubernie pe cale de rusificare forţată. Odată consolidată această independenţă, odată limpezit pe deplin acest divorţ, procesul politic putea continua cu o Unire cu România, mai mult sau mai puțin pe model german. Nu a fost însă să fie așa! Cauzele? Inexperiența forțelor românești de acolo, conștiința național românească extrem de șubrezită după 50 de ani de deportări, de rusificare, de propagandă sistematică antiromânească; indecizia și dezinteresul României slăbită și ea în interior de iluzii, demagogie și ”viziuni” cosmopolite de tot soiul; politica activă în zonă a Moscovei, care nu a renunțat la frontierele fostului imperiu.  

Șantajul Moscovei a fost destul de eficient. În plan economic, depinzând 90% de spațiul fost sovietic, Moldova și-a identificat tot mai mult prorpriul declin cu desprinderea de imperiu. Iar populaţia și-a asociat propria sa sărăcie cu politica de independență, deci cu filo-românismul! Cum Moscova presa ca Moldova să intre în spaţiul CSI, cum în Caucaz, Asia-Centrală, dar şi în Transnistria Moscova făcea uz de arme deschis, șantajul Kremlinului s-a dovedit eficient. În 1994, agrarienii și Snegur câștigau alegerile cu lozinci anti-româneşti! Programul lor îl ştim: da Rusiei, nu României! Se spera, inclusiv la nivelul populaţiei, că revenirea în CSI va aduce o redresare economică, o viaţă mai bună. În plus, se spera ca, ameliorându-se relaţiile cu Rusia şi intrând în CSI, să dispară pericolul de război, să se obţină un plus de stabilitate, să se rezolve problemele cu găgăuzii şi nistrenii și să se consolideze o Moldovă unitară.

A trecut însă un an și ceva şi toate aceste promisiuni sunt literă moartă! Produsul intern brut a scăzut cu 31%, sărăcia s-a accentuat, Rusia vinde totul pe dolari, pensiile, salariile şi bursele sunt tot mai mici în raport cu costul vieţii şi, în plus, ele vin după două-patru luni de întârziere! A trecut un an care s-a intrat în CSI, s-au reluat relaţiile cu fostul spaţiu sovietic, forţele româneşti au fost puse la colţ, dar Moscova menţine tancurile pe Nistru, iar ”independenţa” funcţionează numai când este vorba despre România! Apoi, Constituţia cea nouă prevede toate frumoasele drepturi, conform modei venite de la Strassbourg, dar numai pentru ne-români! Găgăuzii își au deja ”republica” lor, iar secesiunea Transnistriei este ca recunoscută de facto și de jure. Domnul Snegur și „agrarienii” se indignează că studenţii, elevii şi profesorii lor vor să studieze Limba Română şi Istoria Românilor. Să se întrebe însă ce limbă vorbesc și ce istorie studiază ”nistrenii” lui Smirnov! Ei, desigur, vorbesc limba rusă și studiază istoria Rusiei, lăsând altora - mai ”deştepţi” - sarcina deznaționalizării propriului lor popor!...

Cât despre sărăcie, ea s-a accentuat dramatic! 

Cine este de vină acum? Unde sunt promisiunile că, intrând în CSI, se va obține redresarea? Unde va mai fi independența Moldovei peste un an sau doi? Nu cumva această independență - multă, puțină; bună, rea, cât au reuşit forţele românești să o impună - face ca astăzi tinerii Moldovei să nu mai participe la războiul din Cecenia? Sau, mâine, de aiurea, din fostul imperiu?

Răspunsurile sunt evidente, deja. Dar, pe măsură ce vor trece zilele, lunile, tot mai mulți vor pricepe unde se află adevărul!

Sigur, încurajaţi de ecourile șantajului indirect din Cecenia, Snegur și ”agrarienii” au decis să elimine acum din școli și universități și ultimele cuceriri ale românilor basarabeni: Limba Română și Istoria Românilor! 

Aceasta este conjunctura și aceasta este picătura care a umplut paharul răbdării românești de acolo. Încolţită între realități și propriile-i trădări, actuala Putere de la Chişinău mizează pe timp și pe uzura protestatarilor. Tactica lor? „Să negociem!" Sigur, negocieri, dar nu înainte ca domnul Lucinski să acuze și să ameninţe, pe ton vădit stalinist, cele ”patru momente". Iată-le: ”că se dă foc la cărți” (aluzie la fascism, prin urmare); ”că s-au băgat copiii în politică”, zice dumnealui, uitând că şi el, ca pionier și comsomolist, a ucenicit de copil la o anume politică, azi repudiată pretutindeni în lume; ”că s-a coborît în stradă”, uitând că fără ieșiri în stradă azi dânsul nu ar fi putut fi un atât de ”vajnic apărător” al „independentei Moldovei”; şi, în sfârșit, zice dânsul, ”ce vrem noi să facem cu statul acesta?”... El ştie foarte bine ce se vrea, acolo,  sus, să se facă cu „statul acesta”, tocmai de aceea și-a cam pierdut cumpătul în filipica sa, lansată marțea trecută în Parlamentul Moldovei!

Ce va rezulta din negocieri, nu ştim. Presupunem numai: nu va ceda un pas! Şi, în caz că protestul va continua, va trece la reprimări în toată regula! Va protesta Europa, când ea admite Cecenia?! Vor protesta tipii de la comitetul Hel...sanchi?! Da de unde! Și pentru cine, mă rog? Pentru români?! A mai auzit cineva de proteste pentru drepturile românilor, pe vreundeva?! Păi nici guvernul României nu îndrăzneşte să o facă! 

Cum miza acestor negocieri este enormă, să zăbovim asupra  ei.

Independenţa este incomodantă pentru Puterea de la Chişinău. Ea a fost o şopârlă moştenită de la echipa Druc-Moșanu-Hadîrcă- Muravschi. Încât, volens-nolens, Snegur-Lucinski-Moțpan-Sangheli au trebuit s-o înghită. Îi obligă la aceasta educația lor moscovită, conform căreia ”în politică, problema centrală este problema puterii” (Lenin). Pentru putere, faci și pe dracu! Educați pentru a fi simpli mandanți ai Kremlinului la Chișinău, ei au acceptat, de dragul Puterii, să fie - o vreme - și șefi ai unui stat independent (nominal).

Într-un prim tempo, ei au inventat o ”independență” cu geometrie  unilaterală - exclusiv vizavi de România. Cum timpul trece, iar fostul imperiu nu și-a găsit încă un făgaş stabil, ”construcţia de stat” se cerea continuată. De aici - noua Constituţie ”moldovenizantă”! Cum aceasta înlocuiește limba română cu cea „moldovenească” în şcoli și universităţi trebuia să dispară şi Limba Română şi Istoria Românilor! Astfel că s-a scos de la naftalină conceptul stalinist al „limbii moldoveneşti". Până se va reface Uniunea să se refacă măcar RSS Moldovenească!... 

Un stat are ca fundament o limbă şi o cultură, un fond național spiritual. Acestea sunt totodată și ultima linie de apărare a unui popor, a unei naţiuni, a unui neam! Aşa au supravieţuit polonezii, dominaţi de trei imperii, mai bine de un veac; așa au supraviețuit ucrainenii şi balticii, dominați de ruși câteva veacuri. Poţi invada cu tancuri Cecenia; îi poți distruge Capitala; o poţi ocupa! Limba, cultura şi spiritualitatea rămân însă imune la tancuri. Mai mult, dacă ai elite pe măsură, ele - limba, cultura, spiritualitatea - se întăresc și se dezvoltă în contact şi în luptă cu ocupantul. Limba, cultura, credinţa - într-un cuvânt spiritualitatea naţională - se află undeva deasupra puterii materiale! La ele au acces numai inima, instinctul de conservare și Bunul Dumnezeu! Iar ce se întâmplă acum la Chişinău - în răspărul oricăror savante ”consideraţii” GDS-iste - este o reilustrare a acestui adevăr!...

Să nu uităm că purtătorii spiritualităţii românești - acum în stradă la Chişinău - sunt elevii, studenţii și floarea intelectualităţii dintre Prut și Nistru! Or, cine are tineretul, are viitorul! Tânăra Generaţie de acolo - indiferent de soarta revendicărilor lor pe moment - nu ar trebui să rateze acest prilej și să izbutească organizarea sa într-o adevărată Mişcare Naţională! Căci lupta pentru limbă şi neam este o luptă de o viaţă. Ba, cu mult mai lungă... 

Și încă un cuvânt. Ecourile româneşti de aici, din Țară, au fost suspect de palide. De ce? Dezinteres, alte „urgenţe", „nu e acum momentul” - toate acestea explică doar în parte actuala apatie. Ne temem că, în fond, terenul spiritual şi național, acut relevat de protestul de masă de la Chişinău, nu convine unor forţe politice din Ţară, trecute cu arme şi bagaje pe terenul unor iluzii de tip integrator, forţamente internaţionalist. Greşim sau nu greşim, noi aşteptăm să fim infirmaţi de fapte... 

P.S. Asupra altor posibile implicații ale ”moldovenizării” ca ax al actualei politici de la Chișinău vom reveni cu alt prilej.


Tratatul cu Ungaria: câteva re-evaluări extrem de necesare

Deși Tratatul Româno-Maghiar încă nu există, el a provocat destule valuri și, după cum se știe, a produs anumite clarificări și rearanjări pc eşicherul politic românesc: UDMR a părăsit CDR, CDR s-a scindat (nu numai din acest motiv) şi apropiat, oarecum, de actuala Putere, PD (Roman) fiind singurul partid care în mod explicit ar fi dorit un tratat cum aşa l-a propus partea maghiară. 

Nu ştim cum s-au desfăşurat efectiv tratativele. Dar, judecând după felul cum au fost prezentate ele publicului (în special de către presa ”independentă"), cele două teme centrale, recunoaşterea frontierei și chestiunea minorităţilor, au fost negociate inter-dependent. Dacă aceasta a fost realitatea atunci - spunem noi - guvernul nostru a greşit! Căci frontiera nu se negociază, nu se discută! Ungaria are patru semnături în josul unor documente internaţionale care o obligă explicit să respecte şi să nu violeze actuala noastră frontieră de la vest: pe Tratatul de Pace de la Paris (1947), pe Carta ONU, pe Acordul de la Helsinki (1975) şi pe Acordul de la Paris( 1991). Încât, Ungaria nu poate oferi nimic concret sub acest raport. exceptând surprize profund vinovate! Este însă de acceptat că semnătura ei din josul unui Tratat bilateral cu România ar avea oarecum valoare specială? În sensul că ar fi ”prima semnătură maghiară directă" şi „de bunăvoie”, care ar consfinţi „lipsa unor pretenţii teritoriale acum şi în viitor”? La prima vedere, da. Dar ce valoare poate avea semnătura dlui Horn, când opozitia maghiară califică tratatele cu Slovacia şi România drept un „al doilea Trianon"? În plus, când în tratat sunt prevăzute măsuri care tind să reducă la zero semnificaţia şi funcţia reală a acestei frontiere ne întrebăm: ce valoare mai are o atare semnătură?! Ce valoare mai are frontiera în sine, dacă celor peste zece puncte de traversare liberă a ei, ar urma să li se adauge - conform Tratatului - alte zece?! Iar aceasta, pe o lungime de nici douăzeci kilometri! Este clar, deci, că în cazul aderării la Uniunea Europeană a ambelor ţări, actuala frontieră cu Ungaria nu ar mai avea decât „valoarea" pe care o are -astăzi - o simplă limită între două judeţe! Recunoscută (vorbă să fie!) într-un astfel de „tratat, practic, frontiera ar urma să fie desfiinţată! Asta se doreşte oare?... 

În chestiunea minorităţilor Ungaria doreşte recunoaşterea drepturilor colective pentru minoritatea maghiară. România admite numai cele prevăzute în Convenția cadru (1994), adică drepturi pentru persoanele apariținând minorităților. Poziţiile ni se par a fi ireconciliabile! Mai ales dacă, aşa cum doreşte partea română, Tratatul ar trehui să fie limpede și fără posibilități de interpretări divergente! Aşa se şi explică de ce acest Tratat încă nu există. Iar noi salutăm faptul acesta! 

De ce? Pentru că chiar şi în ipoteza că partea maghiară va accepta varianta actuală propusă de România, un astfel de Tratat nu va rezolva nimic! El nu ar face decât deplaseze niţeluș terenul disputei mai spre OSCE, care patrona de acum faimosul Plan Balladur. Vom găsi acolo, oare, mai multă „obiectivitate" sau mai multă noimă?...

Că este aşa, dovadă stă faptul că nici nu s-a uscat bine cerneala de pe Tratatul Ungaro-Slovac şi au și început interpretările radical diferite la Budapesta şi la Bratislava! Încât, dacă până acum disputele între cele două ţări se duceau pe tema ”cum să arate Tratatul”, acum ele se duc pe tema ”cum să se interpreteze el”! Asta să fie „stabilitatea" faimosului Plan Balladur?!... 

Și încă un aspect, ignorat, după ştiinţa noastră: concepţia maghiară asupra acestui Tratat este una dinamică: mult mai realistă şi plină de surprize neplăcute pentru noi, care - deocamdată, cel puţin - am vădit o concepţie statică. Statică, adică cu ochii ațintiţi preponderent pe recunoaşterea frontierei, uitând că o frontieră cu douăzeci de puncte de trecere şi cu un regim liber încetează sa existe! Statică, adică preocupată preponderent de a nu se admite principiul autonomiei-maghiare în Ardeal, ceea ce este corect, necesar, dar nu şi suficient. De ce? Ei bine pentru că în zece ani, cu actualul regim de frontieră şi în condiţiile în care sărăcia obligă sute de mii de oameni sa ia drumul Ungariei, lunar, limba maghiară se va impune în zonă, ca o a doua limbă de comunicare socială, dacă nu chiar ca cea dintâi! Iar aceasta fără a mai vorbi de ceea ce va aduce în timp eventuala noastră integrare euro-atlantică, atât de lăudată... 

Prin urmare, se impune o re-evaluare a acestui proiect, în funcţie de felul cum vor lucra în timp - deci în dinamică - clauzele atât de superficial deja reținute! Apoi, fără o redresare economică reală, care să elimine sărăcia actuală, exodul „pentru o bișniță” în Ungaria riscă să compromită stabilitatea și securitatea noastră la frontiera de vest. S-ar cere de asemenea şi anumite măsuri în plan legislativ și o supraveghere fermă a felului în care se desfășoară actualul „trafic” de frontieră. Nici un fel de „obligaţii" internaţionale nu ar trebui să prevaleze asupra unei atari probleme vitale! Încât munca ar trebui devină, rapid şi în mod real, cea mai bună și cea mai sigură afacere în această ţară, altfel efectele vor fi dezastruoase şi de nerecuperat... 

Se vorbeşte mult (şi demagogic!) despre integrarea noastră în Uniunea Europeană. Ştim, este o variantă extrem de tentantă. Unii spun că ar fi și unica noastră variantă pozitivă. Nu negăm că tentația aceasta este la limita irezistibilului! Aşa e! Dar ar trebui să nu repetăm - mă refer aici la oamenii ce conduc această țară -eroarea din anii '50-'60, când ”socialismul era, indubitabil, viitorul de aur al omenirii”! Ştim prea bine unde ne-a dus! Concret, credem, ar trebui fim mai circumspecţi şi  ne întrebăm, din vreme, ce viitor are UE?

În anii 1950 eram atașaţi blocului sovietic, care afla pe locul doi în competiţia mondială, după blocul occidental. În trei decenii de competiţie economică pierdeam cursa - în care intraserăm siliţi (la bază) şi iluzionaţi (la vârf)! Explicabil, atunci nu fuseserăm liberi alegem! Acum - fie şi teoretic - avem posibilitatea să evaluăm, să discutăm! S-o facem! Din vreme, însă!

Aderarea la U.E. înseamnă în context mondial o integrare "într-un bloc economic care, sub raport tehnologic, al productivităţii şi al puterii financiare, se află pe locul trei în lume, după SUA și lumea asiatică extrem-orientală! Iar tendinţele socializante, demagogice şi birocratizante ale Bruxelles-ului și Strasbourg-ului (vezi şi criticile dnei Thatcher!) nu sunt deloc de bun augur! Unde se va afla - în zece ani - Uniunea Europeană - prin raport cu cei doi coloşi de la Pacific: SUA şi Asia extrem-orientală? Va rezista ea acestei fantastice concurenţe? Căci se ştie bine: toate structurile de tip federal, multinațional rezistă şi funcţionează bine numai în caz de succes. Crizele economice şi şomajul cronic, la cifre înalte - cum este deja cazul în U.E. - anunţă totdeauna fenomene centrifuge... 

Şi încă ceva: sistemul monetar vest-european se află în criză. Moneda unică prevăzută pentru 1997- '99 ”nu este dorită de nici unui din semnatarii Tratatului de la Maastricht”. Sunt vorbele fostului cancelar german Helmuth Schmidt, azi comentator de presă! Un eşec al Maastricht-ului, în care deja se vorbeşte de o ”Europă cu mai multe viteze”, va avea drept rezultat o criză fără precedent în Europa. Cum ar putea arăta ea? Iată câteva indicii: 

Încă în această iarnă, cancelarul Kohl declara: „Frontiera poloneză nu poate rămâne ca acum pentru totdeauna!” Italia blochează cu succes drumul Sloveniei spre U.E. pe motivul... Istriei! Astăzi, Istria este împărţită de Slovenia şi Croaţia, dar până în 1945 ea aparţinuse Italiei. Aproape jumătate de milion de italieni au fost evacuaţi de acolo în vederea cedării Istriei către Iugoslavia. Acum, forţele dreptei italiene cer... despăgubiri şi dreptul resortisanţilor de a reveni acolo... Cam acelaşi lucru se întâmplă cu germanii sudeţi, circa trei milioane evacuaţi în două săptâmâni din actuala Cehoslovacie, în 1945. La Bonn se fac tot mai des auzite voci care cer ,,revenirea acestora pe solul lor natal şi pe vechile lor proprietăți dacă cei în cauză o doresc”!... 

Credem că, la nivelurile cuvenite, aceste realităţi sunt destul de bine cunoscute. Sau aşa ar fi normal. Să fie însă şi atent evaluate! Chestiunea frontierelor este una de maximă sensibilitate. Iar diferitele „standarde”- de multe ori cu două fețe, pentru noi, românii - ar trebui privite aşa cum merită: cu suspiciune și maximă prudenţă! 

Altfel, cu tratate prost gândite, vom ajunge din nou la mintea de pe urmă a românului...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 7 (47), 1-15 aprilie 1995) 

  

Read more...

Cronica evenimentelor politice - martie 1995

Votul uninominal. De ce? De ce acum?

„Adevărul" a lansat recent o campanie susținută în favoarea scrutinului uninominal, pe care îl opune scrutinului de listă introdus la noi după 1989. Cum am văzut-o între 1990 şi 1992, scrutinul de listă presupune o concurenţă preponderent între partide, care depun liste de partid în cele 41 de circumscripţii electorale (cât tot atâtea judeţe plus Bucureşti). 

Alegătorul deci votează o listă, care încarnează partidul. În genere, el nu ştie nimic despre cei de pe listă; şi nici nu are vreme sau interes ca să ştie efectiv. Voturile listelor se calculează în două faze. La judeţ, care este şi circumscripţie electorală, listele obţin locuri în măsura în care au suficiente voturi pentru unu sau mai multe locuri. În faza a doua, restul de voturi se centralizează la Bucureşti, unde se redistribuie prin calcul locurile rămase vacante după calculul local. În 1992, s-a introdus şi pragul electoral de 3% (pentru partide) şi de 8% (pentru coaliţii). Partidele sau coaliţiile care nu trec de aceste procente nu participă la calcul şi deci nu intră în Parlament. 

Scrutinul uninominal presupune o concurenţă directă, pentru fiecare loc în parte, între candidaţi, care pot fi şi independenţi. Ţara este împărţită în tot atâtea circumscripţii câte locuri sunt în parlament. În cazul României, ar trebui vreo 350 pentru deputaţi si cam 120 pentru senatori. 

Sunt două moduri de scrutin nominal. 

Cel britanic, în care candidatul care are cele mai multe voturi ia locul pus la bătaie. 

Cel francez, în care candidatul care are 50% plus un vot câştigă. Dacă nimeni nu reuşește aceasta, urmează un balotaj la două săptămâni între primii clasaţi. Cine ia acum mai multe voturi, câştigă. 

Avantajul scrutinului uninominal ar fi că alegătorul alege, direct, o persoană. Cei aleşi, deci, ar fi mai competenți şi, în plus, mai legaţi moralmente (pentru mandatul obținut) şi electoralmente (pentru cel viitor) de fieful lor electoral. Practica britanică și cea franceză validează, în bună măsură, aceste speranţe. 

Cum noi nu suntem nici britanici şi nici francezi să ne întrebăm nu ce ”avantaje" ar aduce un atare sistem, ci ce efecte ar putea să aibă el în România. Iar abia apoi să ne întrebăm asupra efectelor, dar şi asupra motivaţiilor unei atari campanii, acum, în România.

1. Scrutinul uninominal presupune o altă împărţire electorală a țării. Câţi parlamentari - atâtea circumscripţii. Cine o face? Guvernul! Cum o face? Păi, în aşa fel încât să-şi favorizeze proprii candidaţi. Sondajele, scorul electoral din 1992 sau cel al localelor din februarie 1996 oferă date pentru fiecare secţie de vot de 3-4000 de alegători. În era calculatoarelor, este un fleac să combini în aşa fel aceste secţii între ele, încât să rezulte circumscripţii electorale unde oamenii guvernului să câştige cu 30-35% din voturi, iar în altele oamenii opoziţiei să câştige cu 50- 60% din voturi. În secolul al XIX-lea, în SUA, această croială a hărţii electorale avea şi un nume: „gerrymander"! De la numele ”inventatorului" și de la „salamander", căci circumscripţiile arătau pe hartă ca adevărate salamandre!... 

2) În acest mod, cu 30-35% guvernul poate obţine 50-55% din locuri! În 1992, PDSR, cu 28% din voturile țării a luat numai 34% din locuri (grație împărțirii proporţionale a celor 19% din voturile partidelor ce nu au trecut de pragul de 3% necesar). 

3) Un partid cu 8-12% din voturi pe ţară poate să nu intre în parlament, dacă oamenii săi nu obţin nicăieri locul întâi în circumscripţii. Invers, partide regionale - şi în România sunt două astfel de partide - îşi pot consolida poziţiile în fiefuri limitate geografic. Este de dorit aşa ceva? 

4) La nivelul unei circumscripţii, de regulă, candidatul reuşit are minoritatea absolută a voturilor, în timp ce majoritatea alegătorilor dispersaţi pe alţi candidaţi vor avea sentimentul că pe ei nu-i reprezintă nimeni. 

5) Costul unei campanii electorale pe întreg cuprinsul ţării devine prohibitiv pentru 90% din actualele partide parlamentare. De la 40 de staffuri electorale judeţene se va ajunge la 350 de staffuri, dispersate pe întreg teritoriul. Fără minimum cinci-zece oameni bine plătiţi, fără mijloace rapide de transport, deci fără bani cu milioanele, cine, cum şi câţi vor candida? Această campanie electorală descentralizată şi extrem de punctuală va diminua rolul TVR, dar va propulsa enorm televiziunile locale comerciale. Şi minutul de emisie costă! Câţi îl vor plăti? Iar cei care o vor face, de unde şi cum - cu ce preţ moral şi politic - vor obţine banii? 

6) Din start, partidul guvernamental pleacă favorit: el are la dispoziţie întreg aparatul de stat local şi judeţean. Ceilalţi ce-i pot opune? Forţamente vor apărea concubinaje politico-economice, ca să nu zicem mafii! Scandalurile din Occident Belgia, Franţa, Italia, Spania etc., cam asta au la bază... 

7) Inexorabil, cu un sistem uninominal, în Parlament vor fi doar două-trei partide importante, plus alte două regionale. În caz că se vor face fuziuni, se va contura, eventual, un sistem bipolar, cu sau fără arbitrajul unui al treilea partid, ca acum în Germania. Dacă însă fuziunea va avea loc numai pe arcul guvernamental, acesta se va întări enorm, în timp ce opoziţia se va regăsi iar pulverizată. În plus, vor mai putea apărea câteva zeci de independenţi sau de deputaţi de partide mici, cu toții pradă uşoară unor momeli de tip clientelar... 

8) Unui partid neparlamentar şi lipsit de mijloace financiare, cum este MPR, un scrutin uninominal i-ar deschide două şanse nesperate. Prima - nominalizând cinci-zece candidaţi şi plasându-i abil în circumscripţii potrivite, MPR ar putea obţine unu-două locuri. A doua şansă - una de tradiţie, am zice - ar fi alegerile parţiale, care devin acum posibile...... 

Ne oprim aici. Vom remarca totuşi că fără o bună lege a partidelor - şi nu avem nici una! - această reformă electorală ar veni prea devreme. Apoi, fără o lege a funcţionarului public - şi nu o avem nici pe aceasta - tendinţele clientelare vor deveni predominante. Rezultatul? Un partid-stat corupt şi oligarhic... 

Aşadar: de ce, acum, o atare campanie? 

Sigur, ea poate fi şi obiectivă: de bună-credinţă. Din două motive, adică: nemulţumirea faţă de actualul Parlament şi dorinţa de a corecta ceva pe viitor. O analiză politică atentă a actualului moment, prin raport cu ceea ce se întâmplă efectiv acum, ne produce îndoieli. De exemplu, când în Transilvania problemele iau turnura ce o ştim, această campanie de presă vine cam aiurea. Atunci?! Dar dacă privim la câmpul politic actual, începem să discernem şi noime. Arcul guvernamental evoluează centripet deja. Dar insuficient. Noua lege electorală, de care se vorbeşte deja, nu e precizată încă. Această ceaţă teribil de reală pentru opoziţia actuală rămâne ceaţă şi pentru PRM, PSM, PUNR. Numai PDSR ştie când va apărea această lege! Numai PDSR ştie cum o va face! Prin urmare, micii aliați guvernamentali - care şi aşa nu au prea multe idei sau doctrine - au, tot mai evident, o singură şansă: o fuziune! D1 Vadim Tudor a şi propus-o deschis, de faţă fiind şi dl Iliescu, cu ocazia premiilor ziarului „Vremea"... 

Pe de altă parte, CDR este în plin scandal! Se produc ”rearanjări" şi se caută de zor „formule". Cam prea devreme şi cam prea transparent! Devreme, pentru că, în timp ce opoziţia îşi reface „strategia" şi îşi caută formule de joc, regulile jocului le vor face alții la vremea potrivită însă pentru ei...

În  încheiere, câteva rânduri sincere şi -sperăm! - pe deplin pe înţelesul celor ce au votat cu CDR în 1992. Votul uninominal are, desigur, şi anumite certe avantaje, pe termen lung. În ţările anglo-saxone, ei este o veche tradiţie deja. Structurarea vieţii politice de acolo, însă, nu este numai rezultatul sistemului de vot, şi nici măcar în primul rând! 

Sistemul politic anglo-saxon are şi alte componente: mentalitatea, de pildă. Sau faptul că el, fiind extrem de stabil, a evoluat. Apoi, acolo partidele își recrutează cadrele din alte sfere decât se întâmplă azi în România în principal, cadrele şi liderii politici, în Occident, provin din două domenii: din companiile comerciale (inclusiv bănci etc.) ce lucrează de secole în condiţii de concurenţă şi din administraţia locală. Abia cei ce au confirmat acolo pe deplin sunt recrutaţi şi propulsaţi în faţă de partide. Încât scheletul nevăzut, dar nu mai puţin extrem de activ, al sistemului politic occidental este aşa numita MERITOCRAŢIE! Ea este cea care dă forţă, eficienţă şi credibilitate democraţiei de acolo. 

Apoi Franţa, la care ne place nouă, românilor, să ne tot raportăm, ne mai oferă în plus şi un alt teren pentru reflecţii. Între 1944 şi 1958, ea a cunoscut sistemul politic al celei de-a IV-a Republici. Destul de asemănător, zicem noi, cu ce avem acum în România. Când, prin `57-38, a fost evident că se merge la dezastru, Franţa nu a schimbat sistemul de vot, ci a schimbat întreg regimul! Sigur, actuala ”republică a IV-a românească" nu a ajuns la punctul acesta încă. Să sperăm că nici nu va ajunge. Însă, când o „tranziţie" tinde să se eternizeze sub semnul crizei, mai devreme sau mai târziu vor fi necesare soluții radicale.

Votul uninominal?! Fie! Dar nu cu el se va ieși din criză!...


După Atlanta, CDR în destrămare

S-a spus, repetat dinăuntrul CDR, că ceea ce se întâmplă acolo nu este nici anormal şi nici „foarte grav". Dimpotrivă, se accentua de către liderii sau fanii de presă ai CDR, că, pentru o alianţă de partide democratice, discuţiile în contradictoriu sunt fireşti. Lăsând la o parte că „discuţia în contradictoriu" este o tradiţie cu mult mai veche la români decât vârsta acestor partide sau lideri, iată că a venit acum momentul adevărului! Ceea ce era etichetat drept „criză de creştere", acum se dovedeşte a fi o criză reală, profundă, care practic reduce CDR la PNŢ-CD şi sateliţii săi! 

PSDR (Cunescu) a ieşit oficial din CDR. Dl. Cunescu ştie el ce face! Zestrea PSDR de partid istoric cu ”veche tradiţie" - deşi PSDR s-a remarcat numai în două rânduri în o sută de ani: când a generat PCR prin sciziparitate (în 1921) şi când a intrat în guvernul de la 23 August 1944 - ei bine, această zestre îi este râvnită de PD (Roman). O fuziune a celor două partide social-democrate este recomandată de Internaţionala socialistă. Încât, dl. Cunescu care ştie bine că, singur, PSDR nu face nici doi bani, este liniştit. Ieşind din CDR, el dă o triplă lovitură: capătă, zice dânsul, o aură de „martir" pe altarul democraţiei; slăbeşte CDR (nu prin lipsa sa, ci prin scandal) şi, în sfârşit, îşi justifică de pe acum aproprierea şi fuziunea viitoare cu PD. 

UDMR va ieşi probabil (şi oficial) zilele acestea. Condiţia pusă de CDR - aceea ca UDMR să respecte caracterul naţional al Statului Român şi Constituţia în integralitatea ei - este incompatibilă cu ţelurile UDMR. Din 1992 şi până azi, fie şi formal, includerea UDMR în CDR avea şi ”partea ei bună". Scump plătită de CDR, dar bună: aşa formală cum era, prezenţa UDMR în CDR îi găsea UDMR-ului un anume loc în ecuaţia politicii româneşti, ceea ce mai putea tempera cât de cât UDMR-ul. Incapabili să sesizeze nici preţul enorm şi nici bruma de efecte mai sus pomenite, liderii CDR vor pricepe toate acestea curând. Cum teoria ”diversiunii naţionaliste româneşti”, iată, cade, UDMR doreşte cu totul altceva decât „democraţia” şi ”anticomunismul” cu care o creditau dnii Constantinescu, Manolescu, Băcanu et Co. Devine, deci, evidentă imaturitatea lor politică şi aventurismul lor cras. Aşa ceva însă se plăteşte greu la urne! Dar până atunci: dovada - confuzia şi ceaţa conceptuală în care plutesc atât CDR cât şi electoratul său încă fidel. 

Pentru a rămâne la subiect şi pentru a nu da ocazia să se creadă că am fi părtinitori cu Puterea şi exclusiv de incisivi cu Opoziţia democrată, să ne întrebăm: de unde coerenţa, tenacitatea, unitatea şi eficacitatea UDMR? De unde, imaturitatea CDR în această chestiune? De unde bâlbâielile penibile ale actualei Puteri, care este incapabilă să aplice legile și Constituţia, dar este gata să plece, la Atlanta, la un „seminar" ţinut cu uşile închise? Am vrea să greşim în cele ce urmează, fireşte. Dar ne temem că avem din nou dreptate. Explicaţia e dublă: 1) UDMR este un partid naţionalist sadea. Credeţi-ne, căci ne pricepem! Fireşte, unul în culori maghiare. Dreptul lor să fie, dar cu o limită precisă: judecând după cele ce le are, după felul cum acţionează, naţionalismul UDMR este, în esenţă, etnocratic. Ceea ce este profund incompatibil cu democraţia de care fac atâta paradă! Greşim?! Deloc: unde te întorci, unde priveşti, în tot ce cere sau propune UDMR, funcţionează un singur criteriu: cel etnic! şi, 2) Atât Puterea cât şi Opoziţia democratică dau dovadă de o debilitate evidentă şi de rău augur, pentru că ele nu au înţeles, credem noi, adevăratul raport între democrație şi interesul naţional. Democraţia este un mijloc, un cadru, pentru a sluji nu numai indivizii, ca atare, ci şi întreaga societate în ansamblul ei, în devenirea ei. Or, cea mai concretă şi sintetică expresie a acestui ansamblu, care este naţiunea, este interesul naţional. Dacă nu ar fi aşa, cum să ne explicăm „lapsusul" de care dă dovadă Occidentul, când admite de facto masacrul din Cecenia?! Sau - pentru ieri - cum să ne explicăm marşandajul de la Yalta?! Veniți, cei mai mulți, dintr-un câmp profesional unde suprema lege era cariera personală, liderii Opoziţiei nu au nici o experienţă politică proprie. Nimic condamnabil, aici. Ceea ce este de blamat este că şi-o fac - și încă la vârf, oricum ai lua-o - în detrimentul unor interese naţionale! 

Cât îi priveşte pe liderii Puterii aici lucrurile stau diferit. Atât experienţa căpătată până în 1989 cât și cea dobândită de ei ulterior le spune clar un lucru: noii stăpâni în Europa sunt occidentalii. Dacă te pui rău cu aceştia, gata! Se procedează cum vedem, şi la adăpostul unui fum „naţionalist", îşi consolidează puterea cu acordul tacit venit din Occident. Chestiunea e - în favoarea sau în detrimentul Țării?

Pentru a reveni la subiect, CDR este în plină destrămare. Cele patru partide „liberale", care încă nu au părăsit CDR, o vor face în curând. Ca şi dl Cunescu, şi ele au o formulă de rezervă - Alianţa Civic-Liberală. 

Că vor sau nu, că sunt capabili sau nu să recunoască și public, liderii Convenţiei constată şi ei o realitate: CDR a fost o experienţă-eşec! 

Au negat că CDR este „un super-partid", iar azi o acuză ferm chiar unii dintre ei, în timp ce ceilalţi pun condiţii în chip ultimativ, autoritar! Au cauţionat UDMR şi au pierdut la urne suficient pentru a fi înfrânţi complet în 1992. Iar acum se ceartă public, încât decesul CDR ia alura de parastas de-a dreptul indecent. 

În 1992, încântați peste măsură de dezastrul dlui Câmpeanu şi incapabili să realizeze propriul lor eşec, liderii CDR nu au făcut nici un bilanţ şi nici o analiză. Acum, când au început s-o facă, ei se ceartă! Cine să-i mai creadă? Cine să-i mai crediteze la viitoarele alegeri, când a veni la putere înseamnă şi a împărţi posturi, dar şi a-ţi asuma răspunderi? Ne place sau nu, ne convine sau nu, Opoziţia - prin strategia asumată în 1992 - a pierdut nu numai nişte alegeri, dar a pierdut şi patru ani! Cine, cum şi când îşi va asuma anularea unui atare handicap?...

Lucreţiu Pătrăşcanu spion britanic!

Pe programul 2 al TVR, în cadrul emisiunii d-lui V. Arachelian, ”În faţa Dv", discutându-se despre ”Yalta - 50 de ani", prestigiosul istoric ieşean prof. Gh. Buzatu a făcut o tulburătoare dezvăluire: Lucreţiu Pătrăşcanu, cunoscutul lider comunist din anii 1920-1940, a fost spion în slujba Intelligence Service-ului britanic! Dezvăluirea este urmarea publicării la Londra a unor documente ale I. S. din anii 1943-1944 şi pe care distinsul profesor ieşean le-a putut cerceta personal. Cu această ocazie devine publică întreagă listă de spioni englezi în România acelor ani, pe care - ne asigură prof. Buzatu - „se află și nume mult mai suspuse decât Pătrăşcanu". 

Or, se ştie, una din acuzaţiile aduse lui Pătrăşcanu le arestarea sa (apr. 1948) şi în procesul ce a urmat a fost tocmai aceea de „spionaj în favoarea puterilor occidentale”! 

Mai mult, spunem noi, nu este exclus ca însuşi Lucreţiu Pătrăşcanu să îşi fi semnat cu propria-i mână sentinţa! Să ne explicăm. În procesul aşa-zisei „Mari Trădări Naţionale" din mai 1946 au fost şapte sentinţe la moarte: mareşal Ion Antonescu, Mihai Antonescu, gen. Picky Vasiliu, prof. Alessianu, gen. Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu. Primii patru au fost executaţi la 1 iunie 1946. Ceilalți trei au fost grațiaţi şi comutaţi pe viaţă de Regele Mihai. În dreptul recomandării de graţiere a lui Eugen Cristescu, întocmită de însuşi L. Pătrăşcanu, ca ministru al justiţiei pe-atunci, era specificarea „graţierea este dorită expres de sovietici interesaţi la interogarea suplimentară a acestuia"... Ce se întâmplase? La instruirea procesului său, Eugen Cristescu, fost şef al Serviciului Secret Român în anii Antonescu, a lăsat să se înţeleagă că el „a avut în mână pe jumătate din cei 1100 membri PCR", dar şi că el „cunoaşte bine reţeaua de spioni britanici din România şi Ucraina"...

Cum se ştie, Eugen Cristescu a stat ani buni la Aiud, având un regim aparte. Aşa cum îşi aminteau mai târziu unii foşti deţinuţi politici, Eugen Cristescu era adesea luat din celula sa sau era vizitat acolo de civili ce veneau de ”afară”. Probabil, printr-o gradată dezvăluire de date, el şi-a salvat nu numai viaţa, dar îşi va fi îndulcit într-o oarecare măsură detenţia... 

Cam aşa se scrie istoria!

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 5 (45), 1-15 martie 1995)

Read more...

Cronica evenimentelor politice - febr. 1995 (II)

”Simpozionul” de la Atlanta: dezintegrarea ca preț al ”integrării”

În numărul anterior, sub titlul „Ofensiva UDMR", scriam: „Occidentul a dovedit de atâtea ori că lucrează cu «două măsuri», încât pe o asemenea cale ne-am putea trezi în faţa unui veritabil arbitraj internaţional. Dacă actualii lideri asta doresc, să îşi asume responsabilităţile de pe acum!" 

Şi a venit „Atlanta", unde preşedintele Carter va prezida „ca observator" (cum ne „liniştesc" oficialii noştri) şi nu ca „mediator” (cum o declară emfatic UDMR) o reuniune româno-maghiară pe tema relaţiilor interetnice în ţara noastră. De ce aşa ceva?! Deoarece cu asta se ocupă, vezi Doamne, fundaţia Project for Ethnic Relations! Apoi, dl Carter „vrea să înţeleagă cum de am reuşit noi românii să rezolvăm această problemă”! Enormitatea a fost debitată pe ecranul TV de unul dintre cei desemnaţi - de către cine? - să meargă acolo!... 

Participarea românească depăşeşte orice limite fireşti pentru un simplu „simpozion", atât prin componenţa oficială, cât şi prin cea a Opoziţiei! Traian Chebeleu (consilier prezidenţial), Viorel Hrebenciuc (secretar general al Guvernului), Liviu Maior (ministrul Învăţământului), Ovidiu Şincai (consilier), Nicolae Ţăran (vicepreşedinte PAC), Radu Vasile (vicepreşedinte PNŢ-CD) şi incalificabilul (vezi studiul GDS privitor la Basarabia) Gabriel Andreescu (AC) - iată-i pe „cel puţini aleşi, dintre cei mulţi (ne)chemaţi" să ne conducă! O veritabilă „artilerie grea", nu-i aşa? După cum, citind printre rândurile participanţilor de mai sus, se prefigurează de pe acum o posibilă (Doamne fereşte să fie nevoie) rearanjare a unei noi majorităţi parlamentare, ”la caz de ceva"... 

Ei bine, nu! Suntem liniștiți de toată lumea că toţi aceştia merg acolo „cu titlu personal". Ar putea să şi rămână acolo, din parte-ne! Ei însă ocupă cu toţii posturi oficiale! Ceea ce indică faptul că acolo - la Atlanta - va fi cu totul altceva, şi nu un simplu „simpozion". Ce anume, vom vedea curând! Asemenea lucruri nu pot fi ascunse. Şi spunem „ascunse" pentru că acest „simpozion" ne-a cam fost ascuns! Desigur, atât cât s-a putut. Cel puţin una din componentele ce merg la Atlanta - ne referim la PAC - ştia de „simpozion" de „câtăva vreme". Au ştiut cu toții, desigur. Dar au tăcut. De ce? A fost nevoie de scrisoarea vehement-acuzatoare a dlui Funar, adresată preşedintelui Iliescu, pentru a afla noi că: „undeva, în America, urmează să aibă loc tratative privitor la soarta Transilvaniei". Sigur, răspunsul preşedintelui ne-a liniştit nevoie mare: nu e vorba de tratative, ci de un simpozion! Vorba aia - tot ne plac nouă, românilor, simpozioanele, nu? Şi avem şi „tradiţie": de la cele care glorificau polimerii, am trecut azi la cele care subliniază „valoarea şi actualitatea experienţei politice a CPUN" - l-am citat pe însuşi dl Iliescu. O fi ştiind dânsul ceva!... Încât, ne întrebăm dacă nu cumva rostul schimbului de scrisori dintre „nebunul" de Funar și domnul preşedinte tocmai acesta să fi fost: să aflăm şi noi de „simpozion", dar nu oricum. Ci „înţelept": mai întâi să ne îngrijoreze ”nebunul", pentru ca mai apoi să răsuflăm uşuraţi de ”adevărul” rostit de dl preşedinte! La d-astea nu ne întrece nimeni: degeaba am condus „noi" propaganda, cândva?!... 

Aşadar de ce mergem la Atlanta? Se merge desigur, nu cu plăcere. Dar se merge, probabil, pentru că cealaltă variantă - a nu fi mers - era mai rea. Partitura, deci, se cântă pe varianta „dintre două rele"! Aici am ajuns: izolați de facto, angajaţi și iluzionaţi de „integrare", asta ne rămâne. Oare asta, numai asta?! La Strassbourg, ni se spune, suntem acum „la paritate cu ţările de la Vişegrad"; „mare succes", nu-i aşa? Am semnat și documentul privitor la minorităţi, pe care România deja îl satisface. Ar fi bine să fie aşa și în consecinţe. Numai că - aşa cum arată realitatea - Occidentul lucrează cu „două măsuri". În timp ce, bunăoară, Franţa sau Grecia nu recunosc minorităţi la ele acasă şi, prin urmare, nu semnează atari documente, noi, deşi corespundem acelor norme, umblăm hai-hui pe la „simpozioane". Putem fi însă noi ”liniștiți”; noi ne integrăm cu Europa şi „nu Strassbourg-ul ne pune sula-n coastă”. Dacă va fi să avem „ceva" probleme, ele vor fi la... Atlanta, cu SUA. Integrarea europeană „nu" are nici în clin, nici în mânecă cu SUA, ţara celor trei mii de lobby-uri... 

Ce se poate face? 

Pentru a şti în detaliu, ar trebui să avem mai multe date. Bunăoară, nu ştim - vorba „nebunului" de Funar - nici „ce angajamente şi-a luat" şi nici „ce interese slujeşte" actuala echipă. Putem doar intui.

Dar dacă tot se merge la Atlanta, acolo ar trebui să existe o singură voce, iar aceea să fie românească! Răspicată! Dl Iliescu să-şi amintească de Lucreţiu Pătrăşcanu: ”Înainte de a fi comunist, eu sunt român!"... Acestea s-au rostit la Cluj, în mai 1946, în faţa studenţilor naţionalişti români, într-o ţară ocupată de sovieto-bolşevism şi într-o vreme când iredentismul maghiar, schimbându-şi faţa hortisto-hungaristă, marşa pe calul noilor stăpâni ai Europei. Azi, când ocupaţia e una cu mult mai subtilă, același iredentism, schimbându-se la față, își țese iar parşivul cântec de sirenă, pe partituri ce sună bine în Occident. Să se demonteze tot acest angrenaj, fără false pudori! Să se explice clar acolo că, dacă se dorește o Europă unită, aceasta nu poate să rezulte dintr-o tribalizare ale cărei efecte sunt evidente la vecinii noștri ruși și iugoslavi! Documentele europene privitoare la minorităţi sunt clare. România a aderat la ele. Să se aplice acestea și nici o iotă mai mult! 

Cât priveşte Opoziţia, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, să îşi facă mea culpa! Să nu se uite, cum se face de vreo cinci ani încoace, că pentru Iuliu Maniu iredentismul maghiar nu a fost nicicând „o simplă diversiune", aşa cum ni se tot cântă din Rosetti sau de la GDS! Greşit, dacă nu cumva profund vinovat, Opoziţia iluzionată de himerele „democraţiei" şi ale integrării a părăsit terenul ideii naționale. Şi aceasta într-o lume dominată de lupta acerbă pentru interese naţionale! Rezultatul se vede: pe acest teren s-au plasat abil „alţii", mult mai versaţi când este vorba de jocul politic pentru Putere. Iar dacă argumentul acesta nu e suficient, să se întrebe măcar acum: pe ce teren se plasează astăzi UDMR-ul, dacă nu pe cel mai înverşunat naţionalism, cel şovin și etnocrat?! Să i se spună dlui Carter deschis lucrul acesta, dacă tot îl interesează, aşa şi pe dincolo!... 

Nu ne facem iluzii! E greu de presupus că vârfurile actualei Opoziţii se vor penetra acum de adevăruri pe care le ignoră şi combate sistematic de vreo cinci ani. Dacă scriem toate acestea o facem cu speranţa că la baza (încă confuzionată) a electoratului, dar şi în anumite componente cu veche tradiţie de luptă în această ţară, acest mesaj va fi ceva mai bine înţeles. 

S-a dus vremea iluziilor. Ar trebui să se ducă şi cea a politicianismului veros şi vinovat. Realităţile vor obliga curând ca şi greşeli, şi vinovăţii să iasă la lumină. Se cer urgent reevaluări și adaptări. Să se facă! Oricâte capete ar fi să cadă! 

Oricât de tentantă ar putea să fie integrarea noastră în Europa - şi este, desigur! - dacă preţul ei este o dezintegrare internă, atunci la ce bun aşa ceva? Democraţie, economie de piaţă, integrare europeană şi atlantică sunt numai mijloace și căi pentru a atinge unul şi acelaşi țel: o ridicare pe temelii solide a României de mâine! Să nu se accepte nimic, cu orice risc, ce ar putea să năruiască Ţara! 

Spre o „Mare Coaliţie"?

Presa anunţă pentru săptămâna 13-20 februarie că domnii Coposu (PNŢ-CD), Petre Roman (PD), Horia Rusu (PL`93), Marko Bela (UDMR), Nicolae Manolescu (PAC), Sergiu Cunescu (PSDR), M. Ionescu-Quintus (PNL) şi Nicolae Cerveni (PNL-CD) se vor întruni pentru a lua în discuţie alcătuirea unei „Mari Coaliţii”. 

Din această alianţă ar urma să facă parte numai partidele, grupările „civice" de genul AC urmând a fi eliminate. Aceasta însă ar presupune, minimal, dizolvarea Convenţiei Democratice. Totodată conducerea PAC a decis să introducă o propunere de „restructurare a CDR"! Lăsând la parte incoerenţa celor două demersuri, să detaliem: din CDR, conform propunerilor PAC, ar urma să facă parte numai acele partide care recunosc pentru România caracterul de stat naţional suveran, unitar şi indivizibil, ceea ce echivalează fie cu „îngenunchierea UDMR", fie cu eliminarea sa dintr-o Convenţie Democratică, care oricum ar fi muribundă, dacă se va naşte sus-zisa Mare Coaliţie! 

Simultan, şi aici începe „coerenţa", PAC propune o „deschidere" a Opoziţei către PD (Petre Roman). 

Cum CDR este atacată din interiorul ei, să ne ocupăm de aşa-zisa „Mare Coaliţie". În numărul trecut, în această pagină, atrăgeam deja atenţia că în discursul politic din cadrul CDR se disting două nuanţe: în timp ce PNŢ-CD vorbeşte de necesitatea unui candidat unic al Convenţiei (la preşedinţia României), în alianţa Civic-Liberală se vorbeşte de un candidat unic al Opoziţiei. Aritmetic vorbind, diferenţa dintre Opoziţie şi Convenţie este Partidul Democrat! Deschiderea de acum către PD este fără echivoc. Dar şi preţul acestei deschideri este clar: fie desfiinţarea Convenţiei, fie scindarea ei; dl Coposu şi PNŢ-CD urmând să rămână - în cazul scindării - cu minusculul PER şi „formaţiunile civice". 

Ce va ieşi din tot acest galimatias politicianist?! Ce ar urma să devină „Marea Coaliție” vom vedea. Ce este acum Marea Coaliţie? Este o ”idee" sau o tendinţă ce va avea urmări efective? Înclinăm să credem că şi una şi alta! 

Este o idee în sensul unei experienţe mereu confirmate de vreo cinci ani încoace. Respectiv, este o idee care nu va fi dusă la capăt ca atare. Va fi - îndrăznim să profeţim - un nou prilej de scandal şi de spălat rufe murdare în public. Mă rog, transparence oblige... 

Cât priveşte tendinţa - ca de atâtea ori în ultimii cinci ani - ea va genera cu totul altceva decât se scontase inițial. În cazul de faţă, credem noi, se va reconfirma o anumită apropiere, lentă până azi, a civic-liberalilor de partidul dlui Roman. Care ar putea fi factorul comun al unei atari apropieri, am arătat cu prilejul mai sus pomenit: candidatură comună şi convenabilă ambelor părţi la preşedinţia României. Terenul comun însă este absenţa oricărei diferenţieri programatice sau doctrinare. Iar aceasta, în ciuda etichetei „social-democrate" a dlui Roman şi a celei „liberale" adoptată de PAC şi aliații săi liberali, cu state mai vechi sau mai noi. 

Repetăm, în mod concret nimeni (nici chiar inițiatorii acestei idei) nu poate şti ce ar rezulta pe eşichierul politic. Oricum, angajaţi de pe acum împotriva candidaturii lui Emil Constantinescu, liderii alianţei Civic-Liberale nu vor mai putea face pasul înapoi fără un dublu preț politic. Deci, în caz de revenire a civic-liberalilor la vechea matcă, PNŢ-CD va recăpăta alura sa de lider, iar inițiaţorii „scizionişti" de azi vor ieşi destul de „şifonaţi”. Încât și interesul, dar și orgoliul, vor face ca ruptura să devină una de durată. 

Prin urmare, „Marea Coaliţie" va fi o nouă lovitură dată Convenţiei, care de pe acum apare multora ca moartă. Că se va realiza sau nu, această „Mare Coaliţie" se anunţă - ca şi Convenţia în vara lui 1992 - o nouă mişcare greşită a Opoziţiei. Atunci, e drept, era destul de greu de văzut şi acceptat aşa ceva. Azi, a nu vedea această realitate este pur şi simplu orbire. Ştim şi noi proverbul „câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia". Prin urmare, dacă ne ocupăm de conceptul mai larg al unei „opoziţii unite", o facem numai din consideraţie pentru electoratul azi dezamăgit al Convenției. Aşadar, chiar zăbovind pe terenul Opoziţei şi împrumutându-i numai pentru o clipă optica, noi nu putem să nu vedem că „unitatea Opoziţei" merge conceptual împotriva ideilor de „pluralism" şi „concurenţă”, proprii şi dragi - nu-i aşa? - oricărui opozant. Dacă în 1992, bunăoară, fiecare partid ar fi mers pe propria-i mână şi program, rezultatul ar fi fost acelaşi pe termen scurt: un guvern PDSR și dl Iliescu preşedinte. Pe termen mediu - adică azi - am fi avut mai multe partide în Opoziţie, dar mult mai solide şi mai bine conturate. Aşa, pe lângă formula de guvernare care nu „convine", asistăm la spectacolul caragialesc al unei Opoziţii „supra-aglomerate" cu tot soiul de partide, veleitarişti şi postulanţi! 

Revenind la „Marea Coaliţie", să ne întrebăm: cum se va vedea dinspre PD(Petre Roman) această ofertă? De dl Petre Roman ne desparte o lume, desigur. Dar nu putem să nu remarcăm - mai ales prin comparaţie cu Opoziţia „Convenţională" - un plus de luciditate şi metodă; un plus de dinamism, de coerenţă. Şi dacă noi o vedem din locul de unde înţelegem să rămânem, cu atât mai mult electoratul - mai ales un „anume electorat" - va sfârşi prin a o vedea şi el. Este si calculul - pe care credem noi - îl vor face şi cei din PD! În fond, PD-ul a concurat, încă din 1992, pe felia de electorat pe care conta Convenţia! Şi cum această felie este destul de importantă, iar Convenţia trage să moară, PD-ul nu va rata şansa unei străpungeri decisive pe terenul zisei „drepte”... 

Toate acestea ne fac să credem că PD-ul va veni cu interes în întâmpinarea acestei idei. Într-un prim tempo ea şubrezeşte enorm CDR-ul, ceea ce este esențial pentru viitoarea campanie electorală a PD. Apoi, pentru dl Roman, a se aşeza la aceeaşi masă cu liderii muribundei CDR, este echivalent cu o extrem de valoroasă legitimare a PD-ului ca partid democrat, reformist, occidentalizant şi serios pentru tot mai confuzionaţii „fani" ai CDR. 

Dacă nu au făcut-o încă, toţi aceştia vor privi ceva mai insistent şi „cu alți ochi" spre dl Roman şi ai săi „huszari”. Şi vor avea ce vedea, mai ales prin comparaţie cu „prima lor iubire": în locul zarvei, veleitarismului şi a unor şanse tot mai mici, la partidul dlui Roman, ei vor constata mai multă metodă, mai multă coerență, tact, resurse materiale abundente Si, desigur, faţadă lucitoare şi „şanse"... 

Cine are ochi în CDR - să vadă! Căci jocul aşteaptă greşeala, iar timpul aleargă, aleargă. Ca mâine-i ‘96...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 4 (44), 16-28 febr. 1995)

Read more...