Piaţa Mihai Viteazul

Între Palatul Şuţu, parcul Bisericii Ruse şi clădirea veche a Academiei de pe bulevardul omonim (în prezent Elisabeta), în care a funcţionat un timp şi universitatea, se afla, pe la 1870, o piaţă imensă. Niciuna dintre clădirile şi străzile pe care le vedem astăzi nu existau pe atunci. Acest loc i s-a părut potrivit Principelui Carol pentru o statuie a lui Mihai Viteazul.

Încă în 1848, în faţa adunării populare de pe Câmpia Libertăţii din Bucureşti, Cezar Bolliac propusese ridicarea a “trei coloane (statui), în gloria şi onoarea vestiţilor bărbaţi: Mihai Bravul, Domnul Tudor şi învăţătorul Lazăr”. Iniţiativa s-a materializat abia în 1873, când ministrul lucrărilor publice, Nicolae Creţulescu, s-a adresat Societăţii Amicilor Belle-artelor cu rugămintea de a se pronunţa asupra “formei şi aspectului” proiectului trimis de sculptorul Carrier Belleuse, instalării monumentului “în raport cu proporţiunile şi caracterul său” şi a inscripţiilor.

Societatea a propus demolarea Mănăstirii Mihai Vodă, aflată în stare de degradare, şi construirea pe colina respectivă a unei esplanade, cu o criptă subterană, care să adăpostească capul Viteazului, şi un monument închinat voievodului. Astfel s-ar fi creat o piaţă de arme, care s-ar fi aflat chiar la intrarea în cartierul militar al Bucureştilor, întrucât în apropiere, pe Dealul Spirii, exista un şir de cazarme.

Dar principele a avut ultimul cuvânt şi, în 1874, de Sf. Mihail, după mai multe dezbateri aprinse, care au întârziat dezvelirea statuii (aceasta fusese montată încă din primăvară!), monumentul a fost în cele din urmă inaugurat. Polemica fusese iscată de prezenţa în capitală a unor ofiţeri turci. Principatele se aflau încă sub suzeranitatea Porţii şi autorităţile se temeau de complicaţii, de aceea au amânat inaugurarea astfel încât data să nu coincidă cu aniversarea vreunei bătălii, decizie care a stârnit nemulţumirea tineretului naţionalist.

Piaţa Mihai Viteazul a devenit locul tradiţional în care bucureştenii au manifestat, spontan sau organizat, pro sau contra unor hotărâri ale primăriei sau a politicii guvernului. Aici s-au adunat la 9 mai 1877 pentru a se bucura pentru proclamarea independenţei de stat. După capitularea Plevnei, două tunuri otomane capturate la Griviţa au fost aduse şi instalate într-un cadru festiv, de o parte şi de alta a statuii Viteazului, în prezenţa Principesei Elisabeta, ca semn de recunoştinţă faţă de cel care “ a realizat pentru câteva zile trecătoare coroana Daciei romane”, cum spunea Eminescu. Din păcate, cele două tunuri au fost confiscate de Puterile Centrale, când au ocupat Bucureştii în 1916.

Propuneri de a aduce capul Viteazului la Bucureşti mai existaseră (şi problema rămâne actuală!). În martie 1864 adunarea legislativă votase de urgenţă legea pentru un credit “pentru translaţia capului lui Mihai Viteazul la Bucureşti şi facerea unui sicriu pe piedestal de marmură”. Iniţiativa îi aparţinuse lui Dimitrie Bolintineanu, ministru al Departamentului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, şi se bucura de aprecierea lui Cuza. Cezar Bolliac, director al Arhivelor Statului, propunea ca acestei instituţii să i se acorde clădirile Mănăstirii Mihai Vodă, în care să se amenajeze şi un muzeu al domnitorilor români. Dar Cuza a trebuit să abdice o lună mai târziu şi proiectul a fost abandonat.

Ulterior, în 1881, la stânga statuii ecvestre a fost înălţată cea a lui Ion Heliade Rădulescu, fondator al Academiei. Spaţiul învecinat a început să fie sistematizat, s-a îngustat, s-a construit un nou palat pentru universitate. Statuia lui Gh. Lazăr a fost inaugurată în 1886, iar, la începutul secolului al XX-lea, cea a lui Spiru Haret. Piaţa, mult micşorată, a devenit Piaţa Universităţii.

În vara anului 2010 statuile au fost demontate, pentru o nouă sistematizare a pieţii. Ele au fost mutate, temporar, în Parcul Izvor. Dar, cum spune francezul, “il y a des provisoires qui durent”. Şi din cartea de istorie aflăm că lucrurile provizorii durează...

Read more...

Statuia lui Barbu Catargiu

Până acum vreo 25 de ani Dealul Patriarhiei a avut o pantă mai lungă şi mai domoală, ce se termina cu două pieţe, delimitate de cladiri cu cel mult două caturi: Piata 8 Iunie, înglobată mai apoi în Piaţa Unirii, şi Piaţa Bibescu Vodă.

Astăzi, după sistematizarea de la mijlocul anilor 1980, Dealul abia se vede printre blocurile lipsite de personalitate, şi doar dacă îl privim dintr-un anumit unghi dinspre magazinul Unirea. La dreapta se află un bloc de 12 etaje, in formă de U, ce se continuă pe bulevardul Regina Maria; el ecranează complet Patriarhia. Pe locul lui s-a aflat, timp de câteva zeci de ani, Piaţa 8 Iunie şi monumentul ridicat în onoarea lui Barbu Catargiu, ce a fost primul-ministru al guvernului unic al lui Cuza, numit în 1862, după ce, timp de doi ani, domnitorul condusese cu două cabinete: unul la Iaşi şi unul la Bucureşti.

Statuia este opera lui Raffaello Romanelli, artist florentin, autor şi al monumentului lui Cuza din Iaşi.

Barbu Catargiu, om politic cunoscut şi apreciat de domn şi popor pentru integritatea lui, adept al partidei conservatoare şi al împroprietăririi ţăranilor, a fost asasinat pe 8 iunie 1862 după o şedinţă a Adunării Deputaţilor; cobora Dealul în trăsura lui, când o glonte i-a răpus viaţa. Făptaşul a rămas necunoscut până azi.

In 1985 statuia a fost “mutată” la “cimitirul” improvizat din spatele Casei Scânteii (azi Casa Presei Libere). Pe nimeni nu a interesat să găsească un loc potrivit pentru monumentul celui ce a rămas în istorie pentru apoftegma “totul pentru ţară, nimic pentru noi!”. Abia la începutul anilor 2000 primăria a recuperat statuia şi i-a găsit un loc la stânga Dealului, într-o alveolă a altor blocuri de 12 etaje. Soclul original nu s-a păstrat.

Ca o ironie a vieţii, în ultimul său discurs, Barbu Catargiu afirmase: “Pacea, domnilor, pacea şi odihna sunt scăparea ţării, şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării!”.

Read more...

Dâmboviţa bucureşteană

de Nadja Dida

O carte veche de istorie a Bucureştiului începe foarte inspirat cu cuvintele "un râu", pentru că dacă vă uitaţi pe o hartă o să vedeţi că toate marile capitale îşi au istoria ţesută pe iţele unui râu. Dar asta este o carte din secolul trecut! În prezent ghidurile pun prea puţin preţ pe ... un râu, cu atât mai puţin cu cât acesta nu este Tibru sau Tamisa, ci Dâmboviţa bucureşteană. În schimb găseşti în ele descrise mai toate busturile şi statuile oraşului. Pentru a înţelege Bucureştiul, pentru a-l explora aşa cum ne-am propus în această rubrică, vom începe cu începutul, cu ce a fost mai întâi aici, adică cu ... un râu.

B. P. Haşdeu arată că între secolele V-IX, râul care şi-a unit destinul cu Bucureştiul a fost botezat "Dâmboviţa" de către neamurile slavone care locuiau pe stânga Oltului, în Muntenia, adică "foaie de stejar" din cauza întinselor păduri de pe cursul ei inferior. Mai mult, acest nume a fost dat adesea şi oraşului: Bucureştiul este Cetatea Dâmboviţei în unele cronici moldovene şi în unele scrieri ale călătorilor străini.

Dâmboviţa avea alt curs decât cel actual. De exemplu, bisericuţa Sf. Spiridon Vechi din Piaţa Naţiunilor Unite s-a aflat când pe un mal al Dîmboviţei, când pe celălalt, aşa de mult a oscilat cursul acesteia. Pe Dâmboviţa erau situate morile oraşului despre care avem date doar începând cu secolul al XVI-lea. În 1853 se instalează la o moară prima maşină cu aburi în industria noastră. Dar se zice că multă vreme n-a vrut nimeni să macine la această moară, de teamă că făina se va arde. Abia într-o iarnă aspră, când Dâmboviţa a îngheţat, paralizând morile de apă, prima maşină cu aburi a fost pusă să lucreze, dovedindu-i-se astfel eficienţa. Cilindrul acestei maşini se mai găseşte şi azi la Muzeul Tehnicii din Parcul Carol. A propos de acest parc, lacul de aici, precum şi cel din Parcul Cişmigiu reprezintă foste meandre ale Dâmboviţei, iar Dealul Mitropoliei e o popină a acesteia.

Bucureştiul avea mult mai multe lacuri şi gârle decât în prezent. Acestea au fost însă treptat asanate. Unde se află staţia de metrou Dristor 1 era Izvorul Nou, un pârâu asanat, dar ale cărui urme se preling pe pereţii staţiei încă de când a fost dată în exploatare.

Inundaţii provoca Dâmboviţa cu succes în secolele trecute. De aceea s-au făcut adesea construcţii hidraulice de către cei ce se chemau pe vremuri "meşterii de gârle". Astfel, în secolul al XVIII-lea Alexandru Ipsilanti a săpat un canal menit să abată o parte din apa Dâmboviţei, când venea prea mare, ferind Bucureştiul de inundaţii. Începând din satul Lunguleţi, canalul avea zeci de kilometri lungime. Aceasta a fost cea mai mare lucrare hidraulică din câte se făcuseră până atunci în Ţările Române. Alte lucrări pe Dâmboviţa s-au făcut pe vremea lui Al. I. Cuza, iar cele mai recente şi de anvergură în anii 1980, când râul a luat înfăţişarea prezentă atât de artificială. Malurile înverzite ale Dâmboviţei nu mai sunt, iar apa ei poluată de viaţa oraşului a fost ascunsă privirilor în două conducte mari, ce urmează pe dedesubt canalul actual.

Aşadar, aşa cum spunea şi o cronică de odinioară, în timpul tuturor libertăţilor ... Dâmboviţa, apa cea dulce a oraşului lui Bucur, e înfrânată şi înlănţuită în canalul ce i s-a făcut.

Read more...

Copiii noştri

Bun venit, bebe!

O coincidenţă fericită a făcut ca astăzi, când mi-am creat blogul, să mi se nască un nepot, mai devreme decât a calculat "ştiinţa" medicilor. Felicitări părinţilor, Raluca şi Marius! E un semn de bun augur pentru mine şi îi doresc tinerei familii toate cele bune.

Read more...