Piaţa Mihai Viteazul

Între Palatul Şuţu, parcul Bisericii Ruse şi clădirea veche a Academiei de pe bulevardul omonim (în prezent Elisabeta), în care a funcţionat un timp şi universitatea, se afla, pe la 1870, o piaţă imensă. Niciuna dintre clădirile şi străzile pe care le vedem astăzi nu existau pe atunci. Acest loc i s-a părut potrivit Principelui Carol pentru o statuie a lui Mihai Viteazul.

Încă în 1848, în faţa adunării populare de pe Câmpia Libertăţii din Bucureşti, Cezar Bolliac propusese ridicarea a “trei coloane (statui), în gloria şi onoarea vestiţilor bărbaţi: Mihai Bravul, Domnul Tudor şi învăţătorul Lazăr”. Iniţiativa s-a materializat abia în 1873, când ministrul lucrărilor publice, Nicolae Creţulescu, s-a adresat Societăţii Amicilor Belle-artelor cu rugămintea de a se pronunţa asupra “formei şi aspectului” proiectului trimis de sculptorul Carrier Belleuse, instalării monumentului “în raport cu proporţiunile şi caracterul său” şi a inscripţiilor.

Societatea a propus demolarea Mănăstirii Mihai Vodă, aflată în stare de degradare, şi construirea pe colina respectivă a unei esplanade, cu o criptă subterană, care să adăpostească capul Viteazului, şi un monument închinat voievodului. Astfel s-ar fi creat o piaţă de arme, care s-ar fi aflat chiar la intrarea în cartierul militar al Bucureştilor, întrucât în apropiere, pe Dealul Spirii, exista un şir de cazarme.

Dar principele a avut ultimul cuvânt şi, în 1874, de Sf. Mihail, după mai multe dezbateri aprinse, care au întârziat dezvelirea statuii (aceasta fusese montată încă din primăvară!), monumentul a fost în cele din urmă inaugurat. Polemica fusese iscată de prezenţa în capitală a unor ofiţeri turci. Principatele se aflau încă sub suzeranitatea Porţii şi autorităţile se temeau de complicaţii, de aceea au amânat inaugurarea astfel încât data să nu coincidă cu aniversarea vreunei bătălii, decizie care a stârnit nemulţumirea tineretului naţionalist.

Piaţa Mihai Viteazul a devenit locul tradiţional în care bucureştenii au manifestat, spontan sau organizat, pro sau contra unor hotărâri ale primăriei sau a politicii guvernului. Aici s-au adunat la 9 mai 1877 pentru a se bucura pentru proclamarea independenţei de stat. După capitularea Plevnei, două tunuri otomane capturate la Griviţa au fost aduse şi instalate într-un cadru festiv, de o parte şi de alta a statuii Viteazului, în prezenţa Principesei Elisabeta, ca semn de recunoştinţă faţă de cel care “ a realizat pentru câteva zile trecătoare coroana Daciei romane”, cum spunea Eminescu. Din păcate, cele două tunuri au fost confiscate de Puterile Centrale, când au ocupat Bucureştii în 1916.

Propuneri de a aduce capul Viteazului la Bucureşti mai existaseră (şi problema rămâne actuală!). În martie 1864 adunarea legislativă votase de urgenţă legea pentru un credit “pentru translaţia capului lui Mihai Viteazul la Bucureşti şi facerea unui sicriu pe piedestal de marmură”. Iniţiativa îi aparţinuse lui Dimitrie Bolintineanu, ministru al Departamentului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, şi se bucura de aprecierea lui Cuza. Cezar Bolliac, director al Arhivelor Statului, propunea ca acestei instituţii să i se acorde clădirile Mănăstirii Mihai Vodă, în care să se amenajeze şi un muzeu al domnitorilor români. Dar Cuza a trebuit să abdice o lună mai târziu şi proiectul a fost abandonat.

Ulterior, în 1881, la stânga statuii ecvestre a fost înălţată cea a lui Ion Heliade Rădulescu, fondator al Academiei. Spaţiul învecinat a început să fie sistematizat, s-a îngustat, s-a construit un nou palat pentru universitate. Statuia lui Gh. Lazăr a fost inaugurată în 1886, iar, la începutul secolului al XX-lea, cea a lui Spiru Haret. Piaţa, mult micşorată, a devenit Piaţa Universităţii.

În vara anului 2010 statuile au fost demontate, pentru o nouă sistematizare a pieţii. Ele au fost mutate, temporar, în Parcul Izvor. Dar, cum spune francezul, “il y a des provisoires qui durent”. Şi din cartea de istorie aflăm că lucrurile provizorii durează...