Legea reproducerii umane asistate medical sau fiinţa umană ca marfă

După ce a trecut cu majoritate în Senat, legea 453/2013 a reproducerii umane asistate medical (RUAM) se află acum în dezbatere la Camera Deputaţilor.

Legea se referă la „drepturile privind sănătatea reproducerii populaţiei, precum şi regimul juridic al reproducerii umane asistate medical prin metoda inseminării artificiale sau metoda fertilizării in vitro”. (sursa: aici) „În domeniul reproducerii umane asistată medical, asistenţa medicală răspunde cererii parentale a unui cuplu de a remedia infertilitatea cu caracter patologic, care a fost diagnosticată, sau de a evita transmiterea unei maladii de o anumită gravitate la copil.”

Proiectul legislativ, ce nu a fost dezbătut public şi nici mediatizat, ridică probleme de natură etică, socială, juridică şi antropologică. El transformă copilul într-un obiect, instrumentalizează femeia şi modifică filiaţia, aşa cum este ea cunoscută de milenii. Reproducerea umană asistată medical se practică oricum în România, fără un cadru legislativ adecvat; RUAM poate induce realităţi noi şi imprevizibile în România, iar rezolvarea ei legislativă trebuie făcută într-un context care să ţină cont de respectarea demnităţii umane de la concepţie şi de consecinţele nefaste ale unor fenomene, ca traficul de fiinţe umane. Pentru „cererea parentală”, în proiectul legislativ nu se vorbeşte de alternativele la RUAM (adopţia şi naprotehnologiile), mult mai ieftine şi care nu ridică problemele enumerate mai sus.

Proiectul îşi propune să rezolve problema infertilităţii şi a sterilităţii cuplurilor şi să încurajeze natalitatea, dar, aşa cum e formulat, nu le va rezolva şi nu va înlătura abuzuri şi ilegalităţi deja existente, ci le va legaliza pe acestea din urmă, iar în plus le va şi finanţa de la bugetul de stat. (În acest text apar reglementări noi referitoare la avortul la cerere; faptul că din acelaşi buget continuăm să finanţăm avortul la cerere, dar vom deconta şi procedurile pentru FIV, necesită o dezbatere separată.)

Infertilitatea nu reprezintă «reducerea în mod involuntar şi semnificativ a capacităţii reproductive naturale a unui cuplu viabil, aflat la vârsta biologică, de a procrea», cum este ea definită în propunerea de lege, ci incapacitatea gameţilor de a fecunda, iar sterilitatea este inexistenţa sau numărul foarte mic de gameţi. Imposibilitatea de a procrea trebuie sa fie patologică, infertilitatea, cât şi sterilitatea trebuind a fi verificate, diagnosticate şi atestate medical. De asemenea, ar trebui să ţinem cont de faptul că există şi o infertilitate voluntară (prin contracepţie, amânarea vârstei primei maternităţi, avort la cerere şi una din consecinţele acestuia, sterilitatea secundară etc.).

În domeniul reproducerii umane asistate medical nu este vorba doar «de a decide asupra propriului corp» întrucât în această procedură sunt implicate şi alte persoane în afară de femeia şi bărbatul beneficiari ai tehnicii: embrionii in vitro şi in vivo, copilul care se va naşte, femeia care va fi mamă-surogat sau purtătoare, donatorul anonim de gameţi, personalul medical ce are dreptul la obiecţia de conştiinţă şi societatea în ansamblul ei. Propunerea legislativă nu menţionează în niciun fel necesitatea asigurării protecţiei acestor persoane şi luarea în considerare a diverselor interese legitime aflate în joc într-o societate, aşa cum o cer exigenţele drepturilor omului, stabilite de CEDO: protecţia demnităţii, a vieţii şi integrităţii embrionului uman in vitro şi in vivo, dreptul la viaţă şi sănătate al copilului şi al femeii, interesul superior al copilului şi drepturile acestuia; inexistenţa «dreptului la un copil», dar existenţa drepturilor copilului şi înlăturarea riscului derivelor de tip eugenic pe care aceste tehnici le comportă. Depistarea bolilor genetice în cadrul RUAM nu se face în scop terapeutic pentru embrion, pentru ca aceste boli să fie tratate, ci doar pentru ca acestea sa fie înlăturate prin eliminarea fiinţei umane astfel concepută.

În mod greşit în lege se afirmă existenţa unui «drept la reproducere» al „cuplurilor şi al individului”. Niciun document european sau internaţional nu menţionează vreun «drept» la a avea copii sau a avea acces la RUAM. Putem afirma doar existenţa unei posibilităţi de a recurge la aceste tehnici.

Copilul este o persoană şi nu un obiect al unui proiect sau al unei dorinţe. Nimeni nu are dreptul să-şi proiecteze dorinţele sau să îşi aline suferinţa pe alte persoane. Un cuplu doritor de copii poate procrea sau poate adopta un copil, însă niciunul nu are vreun «drept la un copil». Un copil este un subiect de drepturi şi nu un obiect de drepturi revendicate de către alţii. «Dreptul la un copil» instrumentalizează copilul. Drepturile copilului reclamă «atribuirea unei familii copilului», în care acesta să se poată dezvolta pe deplin, de ex., adopţia. A admite contrariul ar însemna să se acorde preferinţă intereselor adulţilor împotriva interesului superior al copilului. Prin urmare, nu există vreun drept subiectiv la procreere, ci doar o protecţie a dreptului cuplului de a nu fi impiedicat să fondeze o familie.

Părintele unui copil poate fi o mamă sau un tată singur, atunci cand părinţii se despart sau atunci când unul dintre aceştia moare. Însă aceste situaţii sunt accidente ale vieţii, care nu trebuie confundate cu situatia în care se face apel la RUAM cu terţ donator („donare de gameţi”), ce echivalează cu privarea, în mod deliberat, doar prin voinţa legii (a Statului), a unui copil de tatăl/mama sa. Fiind concepuţi cu terţ donator, acest copii vor fi privaţi în mod deliberat, prin lege, de la a-şi cunoaşte fie linia ascendentă paternă, fie cea maternă. Astfel, ei vor fi discriminaţi, prin violarea dreptului fundamental de a şti care le sunt originile. Conform uneia dintre Declaraţiile ONU, «interesul prioritar al copilului este de a fi crescut de părinţii săi naturali». Prin RUAM cu terţ donator se poate ajunge la situaţii în care fraţii şi surorile provenind din acelaşi „donator” pot fonda o familie, fără chiar ca aceştia să ştie că au cel puţin un părinte în comun.

Presupunând ca RUAM cu terţ donator ar avea un scop terapeutic pentru cuplu, trebuie constatat că statul nu este obligat să furnizeze mijloacele realizării dorinţei de a avea copii. CEDO a statuat în mai multe rânduri că nu exista un drept la un anumit tip de îngrijiri medicale sau vreun drept la îngrijiri medicale de un anumit nivel. Statele nu au vreo obligaţie pozitivă în acest sens şi în consecinţă nu poate exista un drept al cuplurilor de a procrea recurgand la RUAM cu terţ donator. Un astfel de drept nu există, pentru că nu poate exista un «drept la a procrea» sau un «drept la un copil». Cum statele nu au vreo obligaţie pozitivă să legifereze în materie de RUAM  cu terţ donator, acestea nu au nici vreo obligaţie negativă să se abţină sau «să lase să se facă» sau să închidă ochii, şi aceasta pentru că RUAM cu terţ donator comportă o miză publică, în special în ceea ce priveşte sănătatea publică. Refuzul de a legaliza vreo metodă de RUAM nu este susceptibil de a constitui o ingerinţă în viaţa privată a cuplurilor doritoare, din moment ce protecţia vieţii private nu implică vreun drept la RUAM.

Proiectul de lege se adresează unui cuplu beneficiar căsătorit sau care „să fie în măsură să probeze o viaţă de cel puţin doi ani împreună”, prin urmare în al doilea caz el desconsideră interesul superior al copilului, de a fi crescut într-un mediu familial, stabil şi propice dezvoltării. Nu se specifică numărul maxim de embrioni care pot fi creaţi.

Propunerea de lege nu specifică faptul că donarea de embrioni de la un cuplu la altul are ca scop implantarea embrionilor în vederea unei noi naşteri (un fel de adopţie a embrionilor) şi că ea se poate face doar dacă embrionii sunt deja creaţi. De asemenea, nu este interzisă expres orice alt tip de donare a embrionilor.

Propunerea de lege nu menţionează posibilitatea medicului responsabil pentru RUAM de a refuza, din motive medico-sanitare, printr-o decizie motivată în scris, să procedeze la aplicarea tehnicilor, în pofida dorinţei părinţilor. Dreptul la obiecţia de constiinţă şi/sau religie a personalului medical şi a instituţiilor medicale este o chestiune de principiu, dat fiind faptul că nimeni nu poate fi forţat să vatăme viaţa sau demnitatea, chiar dacă anumite practici sunt tolerate de lege. De aceea, atunci când legiuitorul consideră necesar să permită o anumită derogare de la principiul respectului pentru viaţă şi demnitate, această derogare este în mod normal acompaniată de o «clauză de constiinţă» expresă. CEDO şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei au recunoscut acest drept şi obligaţia la obiecţia pe motive de constiinţă atât persoanelor, cât şi instituţiilor.

În România, prin acest proiect nu sunt interzise:

- Cercetarea pe embrionii umani in vitro sau in vivo;

- Crearea şi utilizarea de embrioni umani în cercetare sau pentru alte scopuri decât implantarea acestora; proiectul interzice „producerea abuzivă de embrioni”, dar ce înseamnă abuziv?

- Donarea embrionilor cercetarii; proiectul interzice „donarea ilicită”, dar ce înseamnă donare licitiă în acest caz?

- Folosirea embrionilor deja creaţi pentru cercetare;

- Selectarea eugenică a embrionilor;

- Crearea unui numar mai mare de embrioni decât cel necesar unei implantari, în orice caz nu mai mult de trei embrioni;

- Congelarea embrionilor umani, cu excepţia situaţiei in care transferul în uter nu e posibil imediat din cauza unor motive documentate de forţă majoră legate de starea sănătăţii femeii (şi care nu putea fi prevazuta in momentul fecundarii, urmand ca aceasta sa fie facută cât mai curând posibil ) sau în cazul decesului unuia din membrii cuplului;

- Suprimarea embrionilor umani;

- Reducţia embrionară in vivo (sarcina multiplă) ;

- Crearea unei fiinţe umane cu gameţi provenind de la trei persoane;

- Clonarea;

- Fecundarea unui gamet uman cu un gamet al unei alte specii şi producerea hibrizilor sau himerelor.

Prin lege, femeia care îşi donează ovulele este donatoare, cea care se lasă inseminată artificial este mamă-surogat şi cea care îşi împrumută uterul pentru a purta embrionul altor persoane (cu scopul de a naşte) este mamă-purtătoare. Astfel, femeia este redusă la statutul de obiect; o parte din corpul ei este instrumentalizat, căci acesta face obiectul unui contract, fiind „valorizată” doar pentru capacităţile ei reproductive şi supusă exploatării fizice şi economice. Tratamentul aferent hiperstimulării ovariene şi prelevarea de ovocite prezintă riscuri grave pentru sănătatea şi fertilitatea ulterioară a femeii. De asemenea, femeia este obligată să întrerupă relaţia dintre ea şi copilul pe care l-a purtat în uter timp de 9 luni, relaţie care este determinantă pentru dezvoltarea personalităţii copilului; în plus, copilul astfel născut este privat de laptele matern.

Aceste proceduri nu sunt anodine nici pentru bărbaţii donatori, dat fiind faptul că prelevarea de spermă necesară fecundării se realizează prin masturbare. Acest tip de «donaţie» este o deresponsabilizare a bărbatului, dar şi a femeii, faţă de rolul lor de părinţi.

Embrionul/copilul nu mai este perceput ca un dar al vieţii, ci ca un drept, ca o marfă care poate fi produsă, congelată, comercializată, traficată, donată altora sau chiar distrusă sau care va suferi toată viaţa, dat fiind faptul că el nu va avea niciodată acces la originile sale. El nu mai este respectat în alteritatea sa, ci trebuie să fie perfect, cea mai mică imperfecţiune fiind detectată şi eliminată prin suprimarea embrionului însuşi (eugenism). Relaţia dintre copil şi părinţii acestuia nu mai este aceeaşi. Or, embrionul uman este o persoană, căci dreptul civil operează doar cu noţiunile de «bunuri» şi de «persoane», distrugerea lui echivalând cu distrugerea unei fiinţe umane. Umanitatea şi protecţia acestuia nu pot depinde de «proiectul parental», căci în momentul existenţei embrionului nu se mai poate vorbi despre un proiect, ci despre o realitate, o viaţă umană care există deja, «cererea parentală» neputând exista decât înaintea fecundarii.

RUAM nu este fără consecinte asupra vietii şi sănătăţii embrionului/copilului, căci sunt folositi mai mulţi embrioni pentru a se realiza o naştere, apoi dupa implantarea a trei embrioni în uter, daca toţi trei se fixează şi se dezvoltă în mod normal, cu acordul femeii sau al cuplului, unul sau doi dintre acestia pot fi distruşi , pentru a nu da naştere la gemeni sau tripleţi: Mama-purtătoare sau surogat trebuie să accepte avortul, conform proiectului de lege; astfel, cuvântul „sarcină nedorită” din art. 3 capătă un sens nou – nedorită de „cuplul beneficiar” şi ridică problema obiecţiei de conştiinţă pentru femeia angajată prin contract.

Nici congelarea embrionilor nu este fără consecinţe asupra sănătăţii copilului. Prin congelarea unora dintre embrionii astfel creaţi se  produce inversarea ordinii generaţionale: doi gemeni se pot naşte la 5 ani diferenţă unul de altul, spre exemplu. 

Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicatiile biologiei şi medicinei din 1997 (Convenţia de la Oviedo) este cadrul general pentru protecţia fiinţei umane în contextul cercetării biomedicale, aceasta protejând embrionul uman in vitro şi in vivo în egală măsură, între aceştia nefăcându-se vreo distincţie. Convenţia de la Oviedo stabileşte obligaţia statelor de a «proteja demnitatea şi identitatea fiinţei umane» şi «garantează oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrităţii sale şi al celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei» prin «măsuri necesare». Dacă noţiunile de «fiinţă umană» şi «oricărei persoane» nu sunt definite în acelaşi fel de către statele semnatare ale Convenţiei, acestea au căzut de acord şi au acceptat că «demnitatea umană şi identitatea speciei umane trebuie respectate de la începutul vieţii».

Dacă observăm problemele aduse de legalizarea RUAM în alte ţări, vom putea decide în cunoştinţă de cauză asupra unei variante de lege care să nu aducă atingere demnităţii umane şi să nu producă cataclisme antropologice. Dezbaterea trebuie să plece din rândul cadrelor medicale. Proiectul legii RUAM pare destinat celor 20 centre de fertilizare in vitro din ţară, care vor dobândi astfel acces la bugetul de stat şi al FNUASS, şi nu unei probleme medicale de cuplu sau economico-sociale - deficitul demografic.