Dreapta în economie

Dacă dreapta și stânga în politică se definesc prin raportarea la Dumnezeu, cultură şi tradiţie, în domeniul economic se pare că nu putem fi decât liberali, capitalişti, adepți ai economiei de piață sau ai economiei sociale de piață, ”sinonime” cu înțelesuri diferite în funcție de timp și de loc doar pentru cunoscători.

În România, statul a fost actorul principal al modernizării țării prin politica liberalilor. Partidul Liberal s-a format în 1875 ca reprezentant al intereselor burgheziei în formare (comercianţi, meseriaşi, bancheri) şi al intelectualităţii, ce aveau în comun dorinţa de a forma capitalul autohton şi de a consolida statul. Cea mai lungă guvernare din istoria Regatului a obţinut Independenţa în 1877 şi a instaurat monarhia constituţională în 1881. Partidul a contribuit diplomatic şi politic la realizarea Unirii din 1918, urmată de mai puțin de două decenii de pace pe plan extern și de instabilitate politică internă. Partidul Liberal a naţionalizat subsolul, a împroprietărit țăranii și a adoptat o legislaţie menită să sporească şi, mai ales, să consolideze ponderea capitalului autohton în economie. Liberalismul românesc a însemnat proprietate de stat puternică, înființarea serviciilor publice (învățământ primar gratuit, servicii sanitare etc.) și intervenționism în economie, pentru că România întregită s-a confruntat cu problema organizării pe plan intern şi a recunoaşterii frontierelor pe plan extern. Rezolvarea problemelor sociale şi economice din ţară, realităţi dureroase cu vechime istorică, se înscria în orizontul de aşteptare al românilor acum, după ce 5% din populaţia activă pierise în Marele Război; practic fiecare familie dăduse jertfa sa de sânge pentru România Mare.

Între 1918 şi 1938 România a fost guvernată mai mult de zece ani sub stare de asediu şi cu o lege de cenzură a presei. Grevele şi manifestaţiile care au dus la instabilitate politică– peste 26 de guverne în acest interval – sunt explicate, în parte, de structura proprietăţii şi de cea demografică a ţării, care produseseră în timp inegalităţi sociale şi economice grave.

Dintre firmele individuale, circa 10% erau deţinute de români şi 60% de cetăţeni străni. În totalul societăţilor industriale şi al băncilor, capitalul românesc reprezenta mai puţin de 30%^[1]. Ponderea românilor în consiliile de administraţie era mai mică de 50% şi o serie de industrii erau dominate de capitalul unor minorităţi etnice, ce tindeau să obţină monopolul. În comerţ capitalul evreiesc deţinea 60% dintre firme. Recensământul realizat abia în 1930 arăta că 72% din cetăţeni erau români şi că 46% din populaţie avea sub 20 ani^[2]; majoritatea locuia în mediu rural și era românească. Doar 55% din populaţie ştia carte. La acestea se adăuga şi o insuficientă reprezentativitate a românilor în Parlament, mai ales pentru provinciile istorice alipite în care ei nu avuseseră libertăţi politice depline şi în care sistemul electoral a rămas acelaşi pînă în 1926, cînd a fost uniformizat la nivel naţional.

Instabilitatea politică a fost ”rezolvată” de Carol II în 1938, care a inițiat, fără să știe, șirul de dictaturi încheiat în 1989. Structura proprietății a fost schimbată dramatic prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, prin care România a trecut de la economia de tip capitalist la economia de tip centralizat. Practic 90% din economia ţării a fost transferată în proprietatea Statului. Legea stipula în primul rând că erau naţionalizate toate resursele solului şi subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a constituţiei Republicii Populare Române din 1948. A doua componentă o reprezentau întreprinderile individuale, toate tipurile de societăţi, asociaţiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii etc. În noiembrie 1948, controlul statului s-a extins asupra unei mari părţi din locuinţele private.

Șirul de dictaturi s-a încheiat în Decembrie 1989. România era alta acum, cu generații crescute fără Dumnezeu și cu ”elite” fără cunoștințe despre vârfurile intelectualității românești ale anilor 1940, decimate în închisorile comuniste; firul tradiției fusese rupt. Structura proprietății era alta, predominant de stat.

După eliberarea de dictatura comunistă statul a fost văzut ca principal inamic al libertăţii cetăţeanului. Stânga și dreapta în economie au fost definite prin raportarea la proprietatea de stat. Dorința de libertate a dus la demonizarea statului și la politica statului minimal: privatizare oricum, vinderea resurselor naturale, prăbușirea serviciilor publice prin subfinanțare. Politica proastă a locuințelor e principalul motiv al emigrării masive. (Regimul comunist permisese ca o familie să poată deține o singură locuință, pe care putea s-o achiziționeze prin credite de stat. A fost singura proprietate particulară de care te puteai bucura în comunism, văzută ca atribut al libertății. Deocamdată, peste 90% din locuințele din România sunt proprietate particulară, pe primul loc în UE și la mare distanță de celelalte state.)

Structura demografică s-a schimbat, prin renunțarea la modul de viață tradițional, forțată de comunism, și prin emigrarea de după 1990, stimulată de politici făcute în deplină libertate. Populația este îmbătrânită și problemele sociale sunt altele; ”capitalismul” românesc a făcut ca 80% din salarii să fie mai mici decât salariul mediu pe economie și mai puțin de 40% din PIB să fie reprezentat de salarii.

FSN/PSD au încercat să conserve intervenționismul statului în economie, o ”tradiție” continuată de comuniști prin natura lucrurilor. După 23 de ani modelul economic este tot denaturat pentru că pe măsură ce proprietatea publică s-a redus și serviciile publice s-au micșorat ca număr de salariați și răspândire în teritoriu, intervenționismul ajunge să se răsfrângă asupra firmelor particulare.

Dreapta în economie înseamnă servicii publice bine administate, resurse naturale deținute de stat și garantarea proprietății și a inițiativei particulare. Statul nu trebuie să fie nici lăbărțat nici minimal, ci suplu și puternic, un stat asigurator în fața riscurilor sociale.

---

[1] Legea le acorda avantaje industriilor care foloseau materii prime indigene, dar nu făcea deosebire între firme după originea capitalului lor; capitalul străin se bucura de aceleaşi drepturi ca cel românesc.

[2] De remarcat că rata divorţurilor era de 1%.