Între 1958 şi 2012 în România
s-au efectuat peste 21,7 milioane de avorturi la cerere. În Franţa, în
intervalul de 40 de ani de la votarea legii Veil (legalizarea avortului la
cerere), s-au efectuat 8 milioane de întreruperi de sarcină. Dar Franţa e o
ţară în care secularizarea societăţii a început înainte de anul 1800 şi noi
suntem un popor care se declară conservator în materie de familie.
La om, circa 40% dintre sarcini se termină printr-un avort spontan. Majoritatea
avorturilor spontane au loc în primul trimestru de sarcină; nu ştim de la
început câţi embrioni sunt sănătoşi, câţi vor creşte şi se vor dezvolta până la
a ajunge să se nască. Nu ştim de la început care sarcină se va termina cu o
naştere, şi pentru asta îi urmărim evoluţia. O sarcină reprezintă un potenţial
şi acesta este primul motiv pentru care a face un copil se dovedeşte un lucru
dificil.
În ultimii 30 de ani, graţie tehnicii ecografice, sarcinile pot fi
diagnosticate tot mai devreme, acum de la 3 săptămâni de la concepţie; astfel,
şi avortul spontan poate fi diagnosticat din timp, adică dinainte ca femeia să vină
la medic pentru hemoragie şi dureri. După diagnosticarea unei sarcini mici (de
3-4 săptămâni), specialistul repetă ecografia, la anumite intervale, tocmai pentru
a vedea cum „evoluează sarcina”, adică dacă ea „se opreşte în evoluţie” (=dacă
se va termina printr-un avort spontan) sau nu.
În România, din 1990 este permis şi avortul la cerere, legal până la 14
săptămâni de sarcină şi decontat parţial de către asigurările obligatorii de
stat. Femeile cu sarcini mai mari, care îşi doresc un avort în trimestrul II
sau chiar III de sarcină, pot apela la „mica cezariană”, o intervenţie care se
practică, în acest scop şi doar în unele spitale, pentru şpăgi de mii de euro. (Şi
această intervenţie este decontată de către asigurări.)
Ca medic de familie am întâlnit persoane care nu ştiau că există şi avort
spontan, de aceea explicaţiile de mai sus mi se par utile pentru acest articol.
Asociaţia Pro Vita Bucureşti a publicat de curând o statistică a avortului
în România (Citiţi articolul integral aici.)
Avortul la cerere a fost legalizat pentru prima oară în România în 1957. În
URSS avortul fusese legalizat în 1955, iar în majoritatea ţărilor socialiste în
anul 1956. Influenţa Moscovei s-a făcut simţită şi în politicile familiale; pentru stat, femeia era mai importantă ca salariată decât ca mamă.
În mai puţin de 10 ani în România s-au efectuat peste 7,5 milioane de
avorturi, astfel că un studiu privind natalitatea în RSR, efectuat în 1966,
indica prognoze demografice sumbre pentru anii 1980. Decretul 770/1966 a
limitat avortul la cerere; femeile puteau face întreruperi de sarcină după ce
năşteau patru copii sau după ce depăşeau 40 de ani. Chiar şi în aceste condiţii
de „prohibiţie” în România s-au efectuat peste 6,5 milioane de avorturi.
Efectul decretului 770 a fost deformarea piramidei vârstelor. El nu s-a dovedit
eficient pentru a îmblânzi iarna demografică, iar prognoza este acum agravată de
emigraţia românilor de după anul 2000.
După Revoluţia din 1989, în primul decret al CFSN, prin care erau abrogate
o serie de legi comuniste, este abrogat şi decretul 770 şi cele conexe lui. În
condiţii de libertate în 1990 s-au efectuat aproape un milion de avorturi;
între 1990-2012 cifra oficială depăşeşte 7,6 milioane.
Avortul are urmări fizice şi psihice mai ales pentru femeie, dar şi pentru
bărbat. Acestea pot deregla relaţiile dintre membrii familiei, lucru care se
reflectă asupra întregii societăţi. Naşterea de copii arată (şi)
disponibilitatea familiei de a oferi ceva societăţii căreia îi aparţin, şi ce
viitor pot avea cei care renunţă de bunăvoie să aibă copii? În România, din 5
milioane de familii, 3,5 milioane au un singur copil. Iarna demografică se
dovedeşte un loc comun şi pentru români.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul dvs. așteaptă moderarea.