Chestiunea Rusă

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Chestiunea Rusă

Actuala criză "constituţională" din Rusia domină copios preocupările cancelariilor lumii, dar şi fluxul de ştiri şi comentarii. Este normal. Oamenii politici preocupaţi de propriile viziuni şi interese văd aici, pe bună dreptate, un izvor de griji şi complicaţii practic nesecat. Presa, cel mai adesea legată intim de grupări şi interese, vede totodată în această criză şi un izvor de ştiri senzaţionale, pe care - s-o recunoaştem! - omul modern le apreciază şi gustă "pentru conţinut" chiar şi atunci când, în fapt, nici nu-i spun prea mult.

În pofida marasmului economic, a confuziei politice, a neputinţei instituţiilor, în pofida dezagregării ce tinde să cuprindă şi Armata, Rusia rămâne o mare putere. Chiar şi în dramatic reflux fiind - care pe unii îi poate bucura naiv-periculos - vidul potenţial de putere ce se conturează poate antrena efecte, adesea, la scară planetară. Contează, credem, mai puţin "cine anume câştigă" - Elţîn sau Congresul. Contează însă enorm: pe ce teren anume se va tranşa această criză? Se va tranşa exclusiv politic? Sau echilibrul forţelor şi dezechilibrul acţiunilor va antrena Armata într-o luptă fratricidă?

Urmărind noianul de poziţii exprimate se poate remarca că oamenii politici responsabili de soarta statelor se reţin să facă pariuri foarte explicite, lăsând presei această plăcere. Poziţiile reţinute, voit calme, luate de preşedintele Clinton, nu pot ascunde că la Washington se doreşte un succes al lui Elțîn. Dar nici nu pot escamota un adevăr uitat mai ales din decembrie '89 încoace. Anume, că America şi Occidentul au o capacitate şi disponibilitate remarcabile de acomodare "şi cu dracul", dacă aceasta îi slujeşte interesul! Au făcut-o cu Stalin, cu Mao, cu Ceauşescu şi, recent, cu Iliescu. Iată de ce credem că principala grijă a Americii va fi aceea ca actuala criză să se desfaşoare şi să se dezlege exclusiv pe cale politică. Ceea ce nu exclude sprijinirea discretă a lui Elţin. Dar nu credem că de dragul acestuia vor lăsa (sau împinge) lucrurile până la conflict deschis.

Pentru primatul unei desfăşurări paşnice pledează patru argumente:

1. O degenerare violentă a crizei ar putea duce la o demembrare a Rusiei şi, subsecvent, la o serie de conflicte locale. După cum, o atare evoluție poate duce la un război civil fără precedent. Căci, să nu uităm, Rusia posedă mii de arme nucleare! Cum s-ar desfăşura un atare război într-o astfel de ţară superînarmată - nimeni nu ştie, dar îşi poate imagina cu destulă uşurinţăl În această apocaliptică necunoscută rezidă, credem, şi şansa majoră pentru soluţia politică.

2. O variantă cu războaie locale între țările autonome ale Rusiei poate "exporta" conflictul la vecini prin cel puţin patru zone: prin Baltica şi Moldova, înspre Europa; prin Caucaz şi Asia Centrală, spre lumea musulmană.

3. După o gravă recesiune mondială, economia americană dă semne de revenire. O complicaţie de tip iugoslav în fosta Uniune Sovietică ar fi o catastrofă pentru lumea bursei şi ar genera  un şir de complicaţii greu de stăpânit. Actualul sistem monetar mondial, instabil, atât ar aştepta pentru a cădea în colaps.

4. În ciuda reţinerilor, când este vorba de dat parale, Occidentul este totuşi interesat în refacerea economică a estului european şi în integrarea sa treptată în propriile-i structuri. O evoluţie violentă în Rusia ar compromite, poate, un atare proiect. În tot cazul, ar putea impune un preţ suplimentar imens, plătit din Occident, puţin dispus să-l plătească în condiții de pace.

Dacă este evident că lumea exterioară nu are nici un interes să se ajungă la conflict, este la fel de clar că cei care ar avea cel mai mult de pierdut într-o atare catastrofă ar fi Rusia şi poporul rus. Aici este şi speranţa: în propriul interes al Rusiei pentru pace.

Într-o ţară devastată spiritual după şapte decenii de dominaţie comunistă, lumea politică este foarte greu de evaluat. În mare există trei curente de gândire politică: reformatorii occidentalizanţi (azi pro-Elţin), comuniştii şi naţionaliştii. Dar în vârtejul vieţii politice există o multitudine de nuanţe şi suprapuneri ce sporesc confuzia şi fărâmiţează eşicherul. Cu excepţia comuniştilor, care dispun de mijloace şi de experienţă, restul partidelor sunt la primii paşi.

Din vechea tradiţie rusă - exceptând zonele specific culturale, unde ruşii au şi azi realizări de valoare, a mai rămas extrem de puţin. În politic, doar atât: setea de a domina pe celălalt şi supunerea în faţa forţei. Preluate de la ţari, ambele au fost duse "pe noi culmi" în acest secol. Chiar dacă supunerea în faţa forţei s-a eclipsat acum, aruncând ţara în pragul anarhiei, de îndată ce ar apare un nucleu de forţă, reală, coerentă, acest străvechi reflex şi-ar reintra rapid în drepturi. Dacă naţionaliştii visează graniţele vechiului imperiu ţarist şi re-omogenizarea Rusiei, iar comuniştii revenirea la vremea lui Stalin, ei bine, ambele curente se bazează tocmai pe dorinţa de ordine prin forţă, pe care tot mai mulţi oameni din popor o exprimă făţiş. Reformist-occidentalizanţii, la rându-le, mizează pe forţă. În fond, şi reformiştii, aidoma naţionaliştilor sau comuniştilor, doresc revenirea Rusiei "la ceea ce a fost odată". Dar cu alte mijloace: cu cele cu care a avut succes Occidentul. Iar aici reformiştii au un alt aliat: setea de a poseda. Bani, averi, putere chiar!

Cât anume va dura actuala criză, cum anume se va dezlega ea, cine poate şti? Vom asista, probabil, la un mic armistiţiu şi la o chemare la urne. Credem însă că într-o ţară masiv materialistă, profund despiritualizată, cum este astăzi Rusia, istoria următorilor ani îşi va extrage substanţa din cele două dominante: dorinţa de a domina pe alţii și dorinţa de a poseda! Alternativa de tip spiritualist e de domeniul utopiei, încă. Ea se întrezăreşte totuşi în ortodox-slavofile luate de Soljeniţîn şi adepţii săi.

Pentru România, situată între o Iugoslavie în flăcări şi o Rusie în criză majoră, pericolele sunt mai mult decât reale. O dezlegare paşnică a crizei şi menţinerea mecanismelor democratice în distribuirea şi controlul puterii la Moscova sunt vitale pentru noi. În orice altă variantă de evoluţie a chestiunii ruse, sprijinul Occidentului pe care mulţi români contează, ar fi o iluzie. În cel mai bun caz vom fi un pion avansat, bun pentru sacrificii şi tranzacţii. Ca la 1917, ca în 1945, şi azi pentru români "Dumnezeu este prea sus şi Occidentul prea departe"... de ceea ce visează occidentalizanţii noştri.

(25 martie 1993)

(articol scris de Corneliu Dida și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 4 (9), aprilie 1993)