Politica națională, o amânare costisitoare

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Politica națională, o amânare costisitoare

Cu ce se poate lăuda guvernul Văcăroiu la acest binevenit, pentru premier, time-out al vacanţei parlamentare? Cu trei lucruri: continuarea reformei, creşterea producției industriale lună de lună din ianuarie pînă în iunie și stabilitatea socială internă. Sună frumos, dar la o analiză mai atentă lucrurile nu stau chiar aşa.

1. Continuarea reformei este marcată de doi paşi: eliminarea subvenţiilor la ultimele produse subvenţionate (la 1 mai) şi introducerea TVA la 1 iulie [1993]. Aceşti paşi aparţin logicii actualei reforme şi erau decişi sub guvernul Stolojan. Subvenţiile trebuiau ridicate la 1 sept. 1992, iar TVA-ul trebuia introdus la 1 ianuarie 1993. Ambele măsuri au fost amânate. Fie din motive electorale, fie pentru insuficientă pregătire. În fapt, ca şi întreaga reformă, aceste măsuri erau decise prin punctajul stabilit cu FMI sub guvernul Roman. Însuşirea lor de catre guvernul Văcărăoiu era inevitabilă, câtă vreme economia ţării depinde azi în mare măsură de finanţarea externă. Ceea ce îi aparţine acualului guvern, deci, este felul cum aceste măsuri au fost aplicate, pregătite. Prost, adică! Preţurile au crescut nejustificat de mult; brambureala ţine loc de lege! Şi ca o culme a „pregătirii", cu o lună două înaintea TVA-ului principalul organ menit să controleze - Garda Financiară - a fost împinsă parcă special în criză...

2. Creşterea producţiei industriale în primul semestru poate bucura. Din păcate, nu orice creştere este şi bine-venită! Cât timp exportul este mai mic decât importul, economia este ineficientă. Iar orice creştere în atari condiţii înseamnă, efectiv, un pas înapoi la ‘89. Cauza este absenţa restructurării reale a industriei şi întârzierea privatizării. Efectul unei atari creşteri este menţinerea pe mai departe a deficitului comercial de plăţi, de unde şi dependenţa cronică de finanţare externă. Deja datorăm peste 2 miliarde de dolari, iar finanţarea actualei „creşteri" impune un nou împrumut de cel puţin 1,5 miliarde de dolari! Dacă actualele negocieri cu FMI vor acorda o atare sumă, nu performanţa economică a guvemului Văcăroiu va fi cauza, ci o anumită schimbare a opticii Occidentului față de România în contextul crizei iugoslave. Încă, numai o creştere economică însoţită de pozitivarea balanţei de plăti, de creşterea rezervei valutare a statului şi de stoparea inflației este pozitivă. Or, la toţi aceşti indicatori fundamentali azi se stă mai rău ca în urmă cu un an! Numai un leu stabil permite reluarea economisirii de către populaţie şi acumularea de capitaluri reale de către întreprinderi. Abia pe aceste baze se poate asigura reluarea investițiilor, retehnologizarea, crearea locurilor de muncă şi o creştere economică reală, sănătoasă. Or, în ultimele nouă luni inflaţia s-a accentuat, deficitul comercial s-a menţinut, iar îndatorarea ţării continuă în ritmuri înalte. Destinaţia datoriei externe - întreţinerea consumului, nicidecum pentru dezvoltare! (În 1992 România a cheltuit peste un miliard de dolari pentru importul de acadele, gumă de mestecat etc.)

3. Stabilitatea socială este (încă) realitate. Dar sindicatele pregătesc încă de pe acum o nouă ofensivă salarială. De unde şi dilema actualului guvern: cedează sindicatelor şi îşi asumă hiperinflaţia? Sau rezistă şi riscă convulsii?

Vedem deci că tot ceea ce ar putea fi invocat de guvern ca pozitiv nu stă în picioare! Apoi: promisiunile electorale au fost total ignorate. Inevitabil, căci demagogia tocmai asta presupune. Încrederea pe care oamenii de afaceri, managerii şi exportatorii români păreau să şi-o fi recăpătat în guvern în vara-toamna trecută azi e amintire. Azi sute de milioane de dolari rezultând din exporturi românești rămân afară, în băncile străine, de teama unor măsuri abuzive oricând posibile. De unde, o presiune crescândă în ultimele evoluţii leu/dolar; de unde, şi reţinerea investitorilor străini serioşi, care întârzie să vină. Iar dacă la toate acestea adaugăm scandalurile corupţiei la nivel înalt şi felul, cel puţin neinspirat, în care guvernul a înţeles sa reacţioneze, este evident eşecul actualei guvernări.

În politic, toate acestea se traduc după chipul şi asemănarea fiecăruia. Omul de jos, electoratul, reacţionează prin apatie şi nemulţumire. Dovada - la Petroşani, la recentele alegeri locale, absenteismul a fost de 81% ! Lumea politică, la rându-i, are prilejul să-şi arate propria-i măsură. Opoziţia, incapabilă să-şi menţină (fie şi de ochii lumii) propriile-i structuri - vezi PAC, vezi PNL-CD, vezi Convenţia - aspiră, desigur, la venirea la guvern! Culmea - nu fără şanse reale! S-a vorbit de remaniere de guvern. Noi nu credem în aşa ceva.

Remanierea presupune, principial şi minimal, un premier credibil. Ceea ce - după scandalul Petronim - nu este cazul. Singura alternativă agreată în prezent pare a fi crearea unei noi majorităţi parlamentare. Se fac deja tatonări. Va rezulta o mare coaliţie între P.D.S.R.(F.D.S.N.), Convenţie şi P.D.(F.S.N.)? Sau o coaliţie între Convenţie, P.U.N.R. şi P.D.A.R.? Puţin contează, zicem noi. Ambele ar avea aceeaşi semnificaţie politică: o victorie a politicianismului, o rezolvare a actualei crizei şi ignorarera electoratului, ultimul arbitru! Rămânând pragmatici, cum le place domnilor Roman şi Patriciu să fie, ne vom întreba: câte partide ar presupune atari coaliții? Şase-şapte minimal! Numai recenta „înţelegere" pentru guvernare între Convenţie şi poartă şase semnături. Toţi aceşti domni ignoră însă că un guvern de şase-şapte partide nu va rezista mai mult de trei patru luni. O spune o întreagă experienţă vest-europeană. O spune şi experienţa recentă din Bulgaria, unde UFD-ul, un soi de Convenţie, a căzut de la guvern numai după şase luni, pentru ca la nouă luni de la alegeri să-şi conteste propriul președinte!

Ţara are nevoie de un guvern puternic, coerent şi cu bază socială largă. Partide cu lideri nevrotici, incapabili să stea la un loc între ai lor, sunt cel puţin inconştiente când aspiră să vină la guvern. Dornici de putere (PL `93) sau cu speranţa că venind la guvernare pot evita dezagregarea (PAC şi PD-FSN), actualii opozanţi merg la întâlnire cu intenţiile de principiu ale domnului Iliescu. Dar bătrânul domn Coposu ezită, încă. Dânsul ştie foarte bine că alegeri anticipate la anul sunt de neevitat după orice soi de coaliție. Încât, propria-i decizie se va lua în funcţie de şansele ce le-ar avea partidul său. Respectiv, vor fi mai mari sau mai mici aceste şanse, intrând la toamnă în guvern?...

Din toate aceste frământări şi tendinţe, preşedintele Iliescu, încă enigmatic, îşi va extrage formula pe potrivă la toamnă. Opţiunea sa va merge se pare - spre un guvern de centru dreapta. Cu PNŢ-CD în orice caz. Pe de o parte, un atare guvern se scontează să aibă o „faţă" mai onorabilă în raporturile cu Occidentul; pe de alta, erodarea inevitabilă a oricărei guvernări ar pregăti o revenire în forţă a stângii la anul. Iar până la toamnă ţara e guvernată de o echipă neinspirată, lipsită de suport real, dar împuternicită să emită ordonanţe cu putere de lege! Şi toate acestea pentru ca în spatele ficțiunii Văcăroiu să se dilueze răspunderi, să se amestece cărţi. Preţul?! Mai mult decât timpul care trece, iată, fără nici un rost gospodăresc... (18.07.1993)

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 8 (13), 15-31 iulie 1993)