Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (I)

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (I)

În 1991, un profesor german încerca să mă sensibilizeze la „riscurile" unirii cu „ RDG -ul vostru". Cu Moldova, adică! Ca şi cum ar fi fost o simetrie de situaţii! Unirea nu s-a făcut, de unde şi reproşurile multora că ”s-a ratat o mare ocazie"...

Autorul acestor rânduri provine dintr-o familie alungată în 1940 din Cernăuţi. Încărcătură emoţională ar fi destulă: inclusiv o anume cunoaştere „dinlăuntru" a dramei noastre de la răsărit. Dar sentimentele, impulsurile şi experienţele se cer dublate şi de o altă cunoaştere: de aceea pe care ţi-o dă informaţia la sursă şi analiza obiectivă.

Republica Moldova este sensibil mai puţin decât am pierdut în 1940, dar şi ceva în plus: Transnistria. Apoi, după cinci decenii, ea este, în bună măsură, şi altfel decât fusese sub raport demografic, etnic, lingvistic, economic, politic, cultural şi social.

Modelul unificării germane a fost evocat adesea la noi. Dar superficial. O mostră ar fi şi emfaza cu care se vorbeşte la Cotroceni de „cele două state româneşti”. Sunt ele două? Este Moldova un stat independent? Era oare în `89-90 pentru România ceea ce era RDG pentru RFG? Simplist, poate. Practic - nici poveste! Exceptând o stabilitate-embrion, fără conţinut, şi o populaţie de limbă română nominal majoritară, nimic comparabil cu raporturile de ordin politic, economic, cultural, etnic şi de drept internaţional care caracterizau cele două Germanii. La o parte lăsând, desigur, o istorie comună, şi nouă şi lor, până prin ‘44- '45.

Criza sovietică a găsit cele două Germanii într-o situaţie radical alta decât cea a României şi a RSS Moldoveneşti. România, foarte departe de a fi o RFG (!), intră în ‘89 în cea mai gravă criza internă a sa din vreme de pace. Iar RSS Moldovenească, prinsă în vâltoarea crizei şi ea, nu era decât o componentă „RSS" a URSS. Nicidecum un stat! Existenţa RFG, puternică, prosperă şi atractivă, a permis reunificarea germană. Consumată numai aparent punctual, la 1 iulie 1990 prin unificarea monetară, unificarea germană a fost un proces îndelungat, urmărit pe toate planurile de politica Bonn-ului. Chiar şi fără şanse pe atunci, unificarea este prefigurată din 1949 (!) în Constituţia RFG! Iar în 1970, prin Ost-Politik, Willy Brandt tot asta urmărea! Când în ’88-‘89 criza sovietică oferea prilejul, a urmat faza diplomatică consumată la Moscova, care după doi ani de tratative - peste capul RDG! - impune unificarea. Ea continuă şi azi - politic, juridic, economic etc. - dând mari bătai de cap şi impunând costuri uriaşe celor dintre Rin şi Oder!

E de reţinut aici ideea de proces şi de durată; de pregătire şi de sacrificii. Dar şi aceea a conştiinţei precise a propriilor drepturi ce impun, drept corolar, inerente obligații. După cum, nimic din ceea ce aparţine democraţiei nu i-a împiedicat pe nemţi să-şi reîmplinescă trupul şi destinul naţional. Chiar dacă pentru aceasta a trebuit să se zguduie Sistemul Monetar European, iar Maastricht-ul să se amâne, după unii, la kalendele greceşti!...

Pentru România, ‘89 a deschis şansa eliberării de sub comunism, a democratizării şi a unui alt început, dar și riscul prăbuşirii Statului Naţional pe altarul unei nebuloase „integrări". Apoi, 45 de ani nu se făcuse nimic la Bucureşti în ideea unirii la Prut. Încât, renaşterea naţională începută la Chişinău şi prăbuşirea URSS au redeschis dosarul unificării, dar fără nici o pregătire. Nici aici şi nici acolo! Pentru a nu mai vorbi de conjunctură: Naţiunea Română se zbate azi într-o criză profundă, iar criza iugoslavă şi revizonismul maghiar, renăscut oficial, sunt tot atâtea ameninţări explicite.

Sunt toate acestea motive de pesimism şi renunţare? Nicidecum! Şi nu e vorba aici numai de propriile drepturi ce ne impun inerente obligaţii. Căci, dacă, privim mai atent la anii din urmă, într-un fel, procesul unirii este faptic pornit. Şi spunem „într-un fel”, pentru că în România lipseşte o viziune coerentă, unitară, asupra a ceea ce trebuie făcut, dar şi asupra a ceea ce trebuie evitat. Iar în Moldova, unioniştii, din lipsă de experienţă, din lipsă de sprijin şi din alte varii motive, au pierdut teren. Sămânţa pusă de ei rodeşte însă, încă! Căci nu numai metaforic vorbind, procesele din ultimii 3-4 ani de acolo sunt subsumabile unei Re-De-Ge-izări a fostei RSS Moldoveneşti. Două ni se par a fi laturile acestui proces de Re-De-Ge-izare:

1.    De patru ani Moldova evoluează spre statutul de stat independent. Contează aici mai puţin raportul de forţe între tendinţele interne, prin definiţie dinamic, schimbător. Şi mult mai mult raporturile juridice, interne şi externe, ale statului-născând dintre Prut şi Nistru.

2.    Pe măsura conturării unei Moldove independente, Chişinăul oficial şi o bună parte a opiniei publice devin mai reci, dacă nu ostile, vizavi de România. Pentru conducerea de azi, nici o mirare. Opinia publică însă, lăsând la o parte rusificarea, nostalgică (ca şi la noi) după stabilitatea erei comuniste, asociază cauzal criza şi necazul de azi şi de unire!

Să ne aşteptăm ca, odată deplin independentă (juridic vorbind) Republica Moldova, aidoma RDG, să ne fie ostilă? Poate, dar nu la intensitatea atinsă vreodată de confruntarea inter-germană. Într-o singură ipoteză se poate ajunge la aşa ceva: dacă Chişinăul oficial îşi va însuşi vreodată lozinca aberantă şi anti-naţională a unei Moldove „de la munte la mare", vânturată sub Gorbaciov la mitinguri prin Chişinău.

Iarăşi motive de pesimism şi renunţare? Nemţii au stat vreme de patru decenii cu arma nucleară la picior, cu zid în Berlin şi patru armate de ocupaţie pe teritoriul naţional şi n-au renunţat, şi n-au disperat. O analiză minuţioasă şi lucidă a politicii RFG - de la eşecul doctrinei Halstein[i] la Ost-Politik şi de la comerţul inter-german (fără vamă chiar şi în plin război rece)[ii] la principiul liberei circulaţii a persoanelor între cele două Germanii - ar fi extrem de instructivă pentru toţi cei care fac, sau comentează, politica unirii. (va urma)

 (articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 9-10 (14-15), 15 august 1993

---

[i] Doctrina Halstein: cine recunoștea RDG nu putea avea relații diplomatice cu RFG.

[ii] Pe această bază mulți considerau RDG ca al 13-lea membru al CEE.