În martie, singura știre bună - zăpada

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

În martie, singura știre bună - zăpada

La majorat, prinţul Charles a fost întrebat: "Când veţi urca pe Tron e posibil ca dilema zilei să fie: capitalism sau socialism? Cum optați?...”

Răspunsul: ”În capitalism, consumatorul e rege, iar producătorii îl servesc. În socialism, producătorul dictează şi consumatorul n-are încotro. Cum omul consumă 24 de ore din 24 şi produce numai 8 ore pe zi, optez: capitalism"...

Azi, Anglia şi prinţul Charles au alte dileme. Dar estul ex-comunist se zbate în criză. Soluţia are un nume consacrat: tranziţia! De la socialism la capitalism, cum ne asigură dl. Brucan, care ştie bine drumul, căci l-a parcurs şi-n sens invers, ca ghid....

Tranziţia - adică trecerea de la o econornie dominată de producătorii monopolişti de stat la una dominată de consumator. De la deviza socialistă - marfă să fie că amatori sunt destui, la deviza capitalistă - clienţi să avem că marfă e destulă! Sau, cum zic economiştii, de la o economie cu "restricţie pe ofertă" (socialismul) la una cu "restricţie pe cerere". Merită?! Sigur! Tocmai fiindcă viaţa nu începe cu materia şi nici nu se limitează la atât. Tocmai pentru că atmosfera concurenţială - singura care perfecţionează şi lanţul productiv, dar și pe cei ce-1 încadrează - nu este posibilă decât în societăţile cu restricţie pe cerere. Or, secretul unei atari societăţi este întreprinderea autonomă a cărei eficienţă are la bază proprietatea privată şi accesul liber la profit! Oameni de carte, reformatorii noştri - pentru care de obicei viața "începe la materie şi se limitează la atât" vor fi fiind desigur tributari şi dânşii filozofiei economice schiţate mai sus. Şi, dacă vor să treacă la capitalism, să vedem cum stăm de fapt.

Simplificând, trecerea la capitalism se măsoară prin: 1) ponderea sectorului privat în PIB şi în capitalul social şi 2) prin raportul între oferta vandabilă şi cererea solvabilă de mărfuri.

La primul punct, pe româneşte: cum stăm cu privatizarea? Prost. Exceptând legiferarea liberei iniţiative, mai nimic! E drept, pe această cale, cam 45% din comerţul interior, 25% din servicii şi 20-30% din comerţul exterior se fac prin sectorul privat. Dar marile sectoare productive - industria şi agricultura - ambele în plin marasm, aparţin statului, de fapt! Din cele 6200 de mari întreprinderi de stat s-au privatizat vreo 15! Iar ţinând cont şi de activele vândute - vreo 17 miliarde de lei - ponderea sectorului privat este sub 0,5 % în acest vital sector! Mai rău, cele două legi menite să promoveze privatizarea sunt practic blocate.

Legea fondului funciar, în doi ani, a dat titluri de proprietate la numai 2% din cei îndreptăţiţi, vreo 6,2 milioane de persoane! În schimb a generat un haos la sate! Legea privatizării, în opt luni, nu a reuşit nici măcar să-şi creeze instituţiile de bază: Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondurile Proprietăţii Private, 5 la număr. FPP nr. 5 Craiova, de exemplu, nici nu există încă, pentru că Registrul Comercial Dolj ... refuză să-1 înscrie! Bilanţurile întreprinderilor privatizabile nu au fost depuse încă, iar cauzele par a fi... emise din ministere! În plus, între FPP, FPS, ministere şi guvern există fricţiuni şi divergenţe, unele fiind de-a dreptul încălcări de lege!...

La punctul doi, raportul între oferta vandabilă de mărfuri și cererea solvabilă stă la fel de prost. De ce? Tocmai pentru că motorul unei corecte echilibrări întârzie să apară - privatizarea fiind blocată. Nici o mirare, deci, că blocajul financiar face ravagii. E adevărat, prin '91 la fiecare leu din buzunarul consumatorului se aflau mărfuri de numai 9 bani, iar în 1992 se ajunsese la un raport net modificat: la un leu din buzunar se aflau mărfuri pe piaţă de vreo 70 de bani. Dar această tendinţă, teoretic pozitivă, s-a obţinut aproape exclusiv prin pierderea puterii de cumpărare şi nu prin plusul de mărfuri pe care numai concurenţa îl creează! Azi, privind magazinele din ce în ce mai bine aprovizionate, dar cu mărfuri din ce în ce mai scumpe am putea concluziona că, pentru sectoare întregi de consum, raportul de mai sus se va fi inversat deja. Dar în condiţiile blocării privatizării, asemenea cifre măsoară sărăcia şi nicidecum avansul de substanţă spre mult visata societate de tip concurenţial....

Nici o mirare, deci, că situaţia economică s-a degradat. Din octombrie '92 producţia şi exportul scad din nou masiv. Balanţa comercială se negativează puternic. Inflaţia este în ianuarie 1993 de circa 13% (faţă de 4,5% în septembrie 1992), iar leul se devalorizează numai în februarie cu 17%! Avem 1 milion de şomeri deja şi asta înainte de a se fi început restructurarea! Aşa cum ne temeam cu două luni în urrnă, guvernarea Văcăroiu a irosit pe nimica modestele şi numai parţial pozitivele rezultate ale guvernării Stolojan. După trei luni de inactivitate şi bâlbâieli penibile, dl. Văcăroiu şi-a prezentat programul: în fapt, un şir de pioase deziderate, pentru care nu este clar nici pe ce căi şi nici cu ce resurse financiare ar urma înfăptuirea. Lăsăm de o parte naivitatea FDSN-ului de a pretinde că nu mai este necesară aprobarea în Parlament şi ne întrebăm: ce va urma? O moţiune de neîncredere din partea opoziţiei? O remaniere? O criză de guvern? Credem că guvemul va rămâne, totuşi! Opoziţia, confuzionată, incapabilă de lucruri constructive, nu va reuşi să înlăture, prin vot, guvernul în jurul căruia, în ciuda divergenţelor evidente, vor face corp comun şi PRM, PSM, PUNR. Cu alte cuvinte, vom asista la amânarea crizei! E adevarat, în contextul geo-politic actual - vezi Iugoslavia, criza dunăreană şi criza constituţională de la Kremlin - nu ar fi de dorit o criză de guvern acum. În acelaşi sens ar pleda şi agitaţiile sindicale, dar şi mitridatizarea (otrăvirea lentă şi parşivă) la care este supusă conştiinţa naţională românească de UDMR, Tökes şi aliaţii lor inconştienţi "de pretutindeni".

Economic vorbind însă, amânarea unor măsuri ferme şi precise - al cărui instrument este actualul guvern - este contraindicată. Neglijată, criza se va adânci! Încât, e de aşteptat ca în următoarele 2-3 luni importantele clarificări în cadrul FDSN, dar şi la Cotroceni, să repună acest guvern sub semnul întrebării. Ne place, nu ne place, reformatorii de toate culorile nu sunt capabili să se înţeleagă între ei, nici să convingă ţara la un efort coerent, şi nici să pună în mişcare o întreagă administraţie de stat care, din păcate, îşi vede de-ale ei...

Până una alta, martie a venit cu zăpezi abundente, singurele ce mai dau acum ceva speranţe. Încât, privind cum ninge liniştit, mai bine rugaţi-vă, fraţilor, în mănăstiri şi biserici, că altfel ţara se duce de râpă... (5 martie 1993)

(articol scris de Corneliu Dida și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 3(8), martie 1993)