Eșecul gradualismului

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

EȘECUL GRADUALISMULUI

La 1 mai se încheie - ar trebui! - ultima etapă a liberalizării preţurilor. Ceea ce alţii - polonezii, bulgarii, cehii - au făcut dintr-o dată, noi românii am făcut în vreo 5 etape! Gradualismul acesta a fost de esenţă politică. El a fost practicat - prin însăşi natura sa! - în ignorarea raţiunii economice, singura ce putea justifica liberalizarea!

În fond, prin liberalizarea preţurilor se urmărea:

1. Obţinerea unui nou echilibru, în condiţii de piaţă, între marile plaje de prețuri: al mărfurilor, al serviciilor (tarife), al muncii (salariile), al creditului (dobânzile) şi al monedei naţionale (cursul leu/dolar). Şi

2. Dezvăluirea pe această bază, a adevărului economic, pe ramuri pe întreprinderi.

S-a obţinut aşa ceva? Evident că nu! De ce? Tocmai pentru că echilibrul între preţuri, pentru a apare, necesită o simultană liberalizare. Operându-se însă, gradual, s-a obţinut un dezechilibru economic şi de preţuri, generator de haos! Iar în spatele acestui haos se ascund sute şi sute de întreprinderi neviabile. Această rupere succesivă a pseudo-"echilibrelor" ce apăreau după fiecare etapă a generat o inflaţie cumulată cu mult mai mare decât ar fi generat o liberalizare simultană, singura care ar fi meritat acest sacrificiu! În Polonia, liberalizarea a fot totală şi simultană. Ea a avut ca pivot central cursul zlot/dolar. În primele 12 luni (1990) cursul a trecut, flotând liber, de la 1.600 zloţi/dolar la 9.600 zloţi/dolar. Consecutiv, salariile au crescut de 4,5 ori, iar preţurile de 6 ori. Puterea de cumpărare a scăzut cu 28%. A fost un şoc. Dar în următorii doi ani inflaţia a fost numai de 30% pe an, iar devalorizarea zlotului a fost de doar 60%: de la 9.600 la 16.000 de zloţi per dolar. Pe această bază relativ stabilă, preţurile fiind echilibrate şi mecanismele de piaţă fiind pornite, în 1992 economia poloneză realizează, prima în Est, o creştere de 2%! Iar în primul trimestru din 19aț93 o creştere de 5,6% faţă de primul trimestru din `92!

La noi, gradualismul a dus leul de la 21 de lei la 615 lei per dolar, adică o devalorizare de 30 de ori! De trei ori mai grav ca în Polonia! Dar ceea ce este cu adevărat grav este că tot acest imens sacrificiu se face fără a se fi obţinut cele două obiective majore ale atât de controversatei liberalizări! Pe scurt am plătit şi vom mai plăti probabil! - fără însă a şi obţine "marfa" mult visată: echilibrul economic, adevărul economic şi instituirea mecanismelor de piață!...

Cauza: gradualismul promovat cu atâta consecvenţă de dl. Iliescu, de F.S.N. (F.D.S.N.) şi de guvernele succesive de după `89. Iar falimentul gradualismului economic este vizibil pretutindeni: în economie, în social, în starea morală, în compromiterea majorităţii forţelor politice din această ţară. Și, ca un corolar, statul român este azi mai şubred şi mai puţin independent - în termeni relativi - decât era pe vremea lui Cuza...

Ce va aduce luna mai? Depinde!

În primul rând, depinde de curajul actualului guvern de a folosi acest prilej pentru a repune sistemul de preţuri pe baze reale, de piaţă. De a nu mai lungi boala! De pildă, de a reda cursului leu/dolar conţinutul şi rolul pe care trebuie să-l joace astăzi - acela de lider al reechilibrării generale a preţurilor. De a-l lăsa liber, adică! Apoi, de a se promova deschiderea spre mecanismele pieţei care, pe lângă libertăţi „nelimitate" (de a stabili preţuri şi salarii), implică si constrângeri inerente concurenţei pe pieţele externe şi interne. Abia aşa se va descoperi că nu se poate baga la nesfarsit în preţuri costul incompetenţei, al lenei, al furturilor - cum se face astăzi prea ades! Dacă piaţa devine ce trebuie să fie - un loc de confruntare, unde dictează clientul şi nu vanzătorul, preţurile artificial umflate vor fi refuzate şi urmează falimentul. Iar dacă guvernul va refuza să subvenţioneze de la buget atari întreprinderi, spirala inflaţiei va ceda rapid...

În al doilea rând, după 1 mai, multe vor depinde de sindicate. De lideri, dar şi de măsura în care masa salarială îi va urma în demersul lor. Prin natura lor "contractualistă" şi în virtutea "inspiraţiilor" de la sindicatele din vest, sindicatele noastre au două scopuri: păstrarea locurilor de muncă şi compensaţii şi salarii cât mai mari. Firesc, s-ar zice. Dar locurile de muncă şi salariile "tot mai mari" presupun o justă împărţire a profiturilor: între patronat şi salariaţi. Aşa este în vest; aşa ar trebui să fie şi la noi. Numai că în binomul interogativ ce a fost mai întâi: salariul sau profitul? - răspunsul este clar: fără profituri nu pot exista salarii! Nici mici, nici mari. Iar salariile bune presupun, forţamente, profituri pe măsură. Sindicatele nu pot cere plusuri de salarii decât pe seama profiturilor create. Orice sumă de bani ar fi plătită în absenţa unui profit real, negăsind marfă pe piaţă, urcă preţurile şi alimentează inflația. Încât, tot ce rimează cu rentabilizarea reală a întreprinderii, cu crearea de profituri, ar trebui automat acceptat de sindicate: că este vorba de privatizare, de restructurare sau de suprimarea inevitabilă a unor locuri de muncă!

Oricum am da-o însă, în haosul generat de gradualismul anti-economic practicat la noi, adevărul economic este eludat. Calculul profitului real este un "mister". Altfel cum să ne explicăm că uzinele "Oltcit" lucrează cu o șeptime (!) din capacitate şi sunt totuşi încă (!) "la limita rentabilităţii!?

Liderii sindicali însă joacă cartea dură a grevei generale. Deşi se proclamă, cei mai mulţi, adepţi ai "reformei". Care reformă!? Eşecul gradualismului este evident. Iar ţara a ajuns la punctul la care gradualismul falimentar trebuie înlocuit cu altceva! Cer asta sindicatele când ameninţă cu greva?!...

Cu actuala ameninţare de grevă vor, să zicem, nişte bani în plus. Ei şi? Mai mulţi bani pe o aceeaşi schemă înseamnă, faptic, mai multă inflaţie în lunile ce vin. Iar inflaţia nu permite relansarea economiei, cum nu a permis-o nici în cei trei ani trecuţi din ‘89! Ni se spune că, odată declanşată, greva va dura "o zi sau două”. Ca să obţinem ce? O zi sau două de activism sindical sau de chiul organizat?! Pe urmă, o grevă ştii când Nu ştii nici când o termini şi nici cine şi cum o termină!

Rezolvăm ceva cu greve generale sau cu "demisii în bloc" ca în RENEL, când bunăoară în Harghita şi Covasna primarii şi consilierii maghiari vor demisiona şi ei pe 30 aprilie?! Sau când în Iugoslavia se anunţă o gravă escaladă?!...

Nu cu greve se iese din criză. Dimpotrivă - ele adâncesc marasmul. După cum, nici guvernanţii nu trebuie să mizeze, cu uşurinţă, pe bunul-simţ politic al maselor salariale, pe răbdarea lor sau pe indiferentism faţă de apelul la grevă. Luna mai va trece cu bine, probabil. Încât, mult mai importantă pentru actualul guvern este găsirea cursului just după actualul eşec al gradualismului.

Sigur, e nevoie de minte limpede, de voinţă politică, de capacitate organizatorică. Şi de mult curaj - că e vorba de noi decizii, că va fi vorba de o nouă echipă cu un suflu nou. În fond, ar fi de preferat o demisie clară, cinstită, unei pendulări și indecizii în următoarele luni. N-a murit nimeni din demisii şi ar fi şi un prim pas spre "noi tradiţii"! Căci mâna tremurândă de azi nu poate fi de bun augur....

(articol scris de Corneliu Dida și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 5 (10), mai 1993)