trafic

 

miercuri, 7 februarie 2018

Cronica evenimentelor politice - 1995 (II)

0 comentarii

Cronica evenimentelor politice (II)

Banii şi „cura de slăbire" a CDR.

Aşadar, CDR şi-a desăvârşit „cura de slăbire" de primăvară! După minusculul PSDR (Cunescu) şi după UDMR, din CDR se retrag acum PL '93 şi PAC. În buna tradiţie a partidelor liberale în care gândeşte, acţionează şi conduce dl Patriciu, cu ocazia retragerii, PL '93 s-a scizionat. Dl Stelian Tănase, însoţit de un grup la fel de semnificativ ca şi domnia sa, urmează să „creeze" un alt partid şi, conform unei alte tradiţii, acesta se va numi, desigur, PL '93-CD! PAC, care are alte raţiuni de a ieşi din CDR, rămâne încă „strâns unit în jurul”...
Dacă e să inventariem cauzele actualelor mâncătorii - cum altfel să le spunem ?! - ar trebui să ne aducem aminte că politica se face cu personalități, cu informaţii şi cu bani!
Asupra personalităţilor din CDR - foste şi actuale - nu vom insista. Ele sunt binecunoscute: cu una sau două excepţii onorabile şi demne de tot respectul, CDR nu a avut şi nu are personalităţi în sensul politic al acestei expresii. Cât priveşte ”informaţiile", vom lăsa altora acest subiect. Cum noi nu avem suficiente date concrete, palpabile, măsura în care serviciile de gen se vor fi amestecat în „cărţile" CDR rămâne pentru mai târziu. În cele ce urmează însă, vom încerca să vedem dacă banii au avut vreun rol în toată această auto-mutilare la care s-a supus de-o vreme încoace CDR. Cu un număr în urmă, arătam că trecerea la votul uninominal va avea printre alte urmări şi pe aceea că viitoarele campanii vor fi cu mult mai scumpe. Într-o recentă discuţie cu unul dintre cei mai reputaţi oameni de presă din Bucureşti, acesta a confirmat la un nivel peste aşteptări acest pronostic. Numai o campanie „de imagine" făcută în presă, la radio şi prin televiziune ar putea costa CDR peste 10 (zece) milioane de dolari! Cât ar costa cele trei campanii electorale de la anul - localele, parlamentarele şi prezidenţialele - asta este o altă problemă. Pusă în faţa acestei realităţi, care a fost totodată şi o ofertă, aripa ţărănistă a CDR şi-a declinat şi disponibilitatea, dar şi capacitatea de plată. În schimb, un anumit sector liberal al CDR şi-a manifestat deplinul interes, dar şi capacitatea de plată! Or, PNŢ-CD a pretins şi pretinde ca 50% din locurile cu primă şansă de pe listele CDR să-i aparţină. Se ştie însă că, la orice nuntă, cine plăteşte comandă şi muzica!...
Desigur, generalizările nu sunt totdeauna indicate. Este însă destul de limpede că în fosta CDR erau două feluri de partide, prin raport cu disponibilităţile lor financiare. Polul ţărănist, alcătuit din vechi militanţi, din foşti deţinuţi politici şi din intelectuali predominant de factură umanistă, în materie de bani are resurse limitate. La polul său liberal însă, se aflau în CDR o serie de prosperi oameni de afaceri care, tineri fiind şi siguri pe steaua lor, erau şi sunt şi dispuși, dar şi în măsură să îşi cheltuiască banii în propriile lor campanii electorale. Cum polul tărănist era şi este mai bine creditat în sondaje - mă rog, chestie de ”informaţii”, unde nu vom comenta - iar polul liberal dispune de fonduri mult mai importante, înţelegem acum că în CDR a funcționat, undeva în culise, şi acest clivaj: ”între săracii, care sunt mai mulţi şi mai tari” si „bogaţii, care sunt mai puţini, mai buni şi cu mai mulți bani”... Iar cum timpul nu aşteaptă, era firesc ca neînțelegerile (având la bază atari probleme) să producă sciziunea...

Primul test major de rezistență pentru Guvernul Văcăroiu.

Doi ani şi jumătate, guvernul Văcăroiu a funcţionat cu anume certe succese. În plan extern, se ştie, cele realizate ar  fi îmbujorat de mândrie orice guvem CDR sau PD. În plan economic, dispunând de sprijinul financiar al FMI şi Băncii Mondiale, s-a realizat o salutară echilibrare macro-economică. Corespunzător, poziţia României în această zonă a Europei s-a consolidat, la o primă analiză. Pornit ca un guvern minoritar, dar bucurându-se de sprijin parlamentar suficient dinspre ceea ce la noi se cheamă ”stânga”, el a funcţionat adaptându-se din mers. Treptat, el şi-a remaniat jumătate din miniştri: fie pentru a acoperi anume demisii, altfel necesare (cazul Mişu Negriţoiu); fie pentru a evita anume scandaluri (cazul Teodoru); fie pentru a-şi asigura sprijinul imprevizibilului PUNR. În ianuarie acest guvern îşi vede baza sa consolidată prin oficializarea unei alianţe în patru: PDSR, PUNR, PRM şi PSM. De ce a fost necesar aşa ceva? Din două motive: pentru a-şi disciplina aliații şi pentru a dispune de sprijinul partidelor zise „naţionaliste” în perspectiva, acum fierbinte, a negocierilor Tratatului cu Ungaria.
Încât, la data semnării faimosului acord patrulater, lucrurile păreau să meargă din bine în mai bine.
La o analiză mai atentă, ultimele săptămâni însă arată contrariul.
În plan economic, macro-stabilizarea reuşită rămâne precară. Scăderea inflației la numai 63% în 1994 şi menţinerea ei la circa 2% în ianuarie 1995 pot înşela. Căci ceea ce n-a realizat guvernul în 1994 întârzie inexplicabil şi în acest început de `95. Respectiv, atacarea inflaţiei la sursa sa: în economia reală! Şi în primul rând, privatizarea industriei de stat, practic blocată, restructurarea economică, pentru care nu există fonduri şi nici cadru adecvat legislativ, prezintă riscul ca „anestezia" administrată în 1994 sub forma creditelor externe (FMI, BM, BERD etc.), dar şi sub forma politicilor monetare restrictive, să se consume cu totul înainte de gestul chirurgical propriu-zis: privatizare masivă, restructurare ! Primele semne ale acestei rupturi de calendar se şi văd deja.
De câteva luni, sectorul cel mai dinamic în 1994 - exportul - care crescuse în 1994 cu 25%, se află puternic ameninţat de înşişi parametrii macro-economici, care evoluaseră foarte bine între 1993 şi sfârşitul lui 1994. La început de 1995 însă, există o ruptură între cele trei rate care interesează pe orice exportator: rata cursului leu/dolar (de numai 1,4% pe ianuarie și februarie), rata inflaţiei lunare de 2,4% (pe acelaşi interval) şi rata dobânzilor, de circa 5-6% lunar. Valoarea în lei a unui export creşte cu numai 1,4% (rata lunară a cursului leu/dolar), în timp ce costul materialelor, energiei etc. furnizate pe piaţa internă creşte cu 2,4% (rata inflației).  Asta numai teoretic, ca medie. Căci costurile pot fi şi de 20-40% la anumite materiale. Diferenţa diminuă corespunzător profitabilitatea exportului, pănă la punctul la care acesta riscă să devină nerentabil! În ianuarie, de pildă, exportul lunar a fost sensibil mai mic decât în cele cinci-şase luni precedente. A corecta acest lucru prin credite interne la o dobândă de 5-6% pe lună este, desigur, prohibitiv! După cum, aceeaşi dobândă, înaltă, este greu de acceptat de cei mai mulţi agenți economici, când este vorba de investiţii pe termen mediu sau lung - singurele care promovează adevărata relansare.
Și tot în plan economic, nerealizarea unor măsuri legislative convenite cu FMI - amendarea legii privatizării, legea falimentului, bursa de valori, legea concurenţei - fac ca în faţa guvernului să se afle perspectiva certă a pierderii sine die a finanțării externe! Iar acest lucru se întâmplă într-un an în care avem de plătit sute de milloane de dolari, ca serviciu al datoriei externe contractate după 1990...
Reflexul negativ al tuturor acestor realităţi economice se vede tot mai clar în plan social. A se vedea cazurile de la Reşiţa, Boloşani, Bârlad, Braşov, Bucureşti etc.
În plan extern, unde guvernul a realizat - nu-i aşa - cele mai multe succese, lucrurile nu stau cu mult mai bine. Alianţa cu PUNR, PRM, PSM a ocazionat PDSR - şi implicit guvernului - noi bătăi de cap. Mai întâi a fost refuzul Internaţionalei Socialiste de a mai avea raporturi cu PDSR, care aşa şi pe dincolo cu „partide extremiste". Ceea ce a permis opoziţiei „social-democrate" să exulte.
Dar cea mai preocupantă problemă externă rămâne Tratatul cu Ungaria. Desigur, în chestiunea partidelor „extremiste" pe care se bazează guvernul, acesta are un argument destul de serios în fața democraţiilor occidentale. Şi anume, includerea ”extremiştilor” în Guvern îi disciplinează, îi conştientizează de responsabilităţile lor ca guvernanţi; îi fac, prin urmare, „mai puţin periculoşi” şi mai utili prin includerea lor in tratative.
Ceea ce contează însă enorm în această problemă este că întreaga politică dusă de guvernul Văcăroiu - integrare euro-atlantică etc. - îl face extrem de vulnerabil la tot soiul de presiuni venite din afară! Iar aceste presiuni, când a fost vorba de Tratatul cu Ungaria - s-au şi produs! A se vedea „simpozionul” Atlanta, vizita unui oarecare domn Kassov la Bucureşti sau cele patru scrisori trimise Bucureştiului de ”troica" comunitară şi de dl Santer, preşedintele Comisiei Europene.
Care vor fi fost presiunile în concretul lor şi până unde va fi acceptat Guvernul sa meargă, încă nu ştim.
Dar devine evident de pe acum că socotelile făcute „acasă" (citeşte, la semnarea patrulaterului) cu cele din târg (citeşte, realităţile de azi) nu se potrivesc defel!
Dl Funar, despre care unii zic că ”nu-i întreg", a mai marcat un punct: el a ameninţat guvernul că, dacă semnează în actuala sa formă Tratatul, el ar deveni „un guvern al trădării naţionale"! De aici şi până la o zgomotoasă ieşire din guvern nu-i decât un pas! Ce să fie aici? O simplă manevră „exterioară" echipei din guvern, care să faciliteze o mai bună rezistenţă a Executivului la sus-pomenitele presiuni occidentale? Sau dl Funar, având serioase indicii că guvernul a cedat, avertizează agitându-i ”voalat” o iminentă criză de guvern?...
Oricum, evoluţiile negative în plan economic, agitaţiile sociale exacerbate în această primăvară şi presiunile enorme venite din afară într-o chestiune explozivă supun pentru prima dată în mod serios acest guvern unui veritabil test de rezistenţă. Pariul nostru este că sunt anume premise pentru o schimbare de guvern, până înspre Paşti, şi nu este exclus ca, într-o atare perspectivă, anumite partide, sătule să steie pe tuşe pradă „strategiei Coposu”, să fi preferat părăsirea Convenţiei. Căci orice alt guvern ar presupune o deplasare a majorității guvernamentale spre câmpul până de curând ocupat de CDR... 
În fapt, dl Văcăroiu poate sta ”liniştit” căci decizia se va lua la Cotroceni.


(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul IV, nr. 6 (46), 16-31 martie 1995)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariul dvs. așteaptă moderarea.