Sfidarea cecenă: criza rusă intră într-o fază nouă

Perestroika a deschis în mod explicit criza majoră a ultimului imperiu de tip colonial - cel rus. Reformat cândva de Lenin şi ridicat de Stalin, cu complicitatea anglo-americanilor, la rangul de super-putere, imperiul ţarilor roşii a fost pus pe butuci în numai patru ani de perestroika.

Începându-şi reforma în domeniul politic, urmând ca abia într-o fază ulterioară să facă şi reforma economică, Gorbaciov a procedat invers decât celălalt mare reformator comunist, Deng Xiao Ping. În acest fel, Kremlinul şi-a distrus instrumentul politic - PCUS şi sistemul totalitar - cu care ar fi putut să facă reforma economică în deplină siguranţă. China şi-a conservat acest instrument şi reforma ei economică funcţionează excelent. Abia roadele vizibile pentru toată lumea ale acestei politici economice - în materie de productivitate, calitate, nivel de tral, siguranţă socială și mentalităţi subsecvente în schimbare - vor permite Chinei să evolueze şi politic. Iar la nevoie, aceste succese o vor obliga!...

Rău sfătuit de Occident, Gorbaciov a reuşit ce nici nu visase probabil: în 1989 regimurile din Europa de Est s-au prăbuşit; CAER s-a desfiinţat; la fel Tratatul de la Varşovia. Armata Roșie a părăsit umilită Europa de Est şi Germania, care s-a reunificat! Cu aceasta, prima fază a crizei ruse se consumase. Într-o a doua fază, în câteva luni, după puciul ratat din august 1991, se produce dernembrarea URSS, nu înainte de a se lansa oferta numită CSI.

Azi, dezmembrarea URSS apare, mai degrabă, ca un pas înapoi - silit, e drept - dar destul de bine asumat. Recunoscând fără fasoane independenţa fostelor republici unionale, Moscova a evitat inteligent o iugoslavizare pe care ar fi adus-o, imparabil, o serie de refuzuri obstinate. În plus, acceptând în 1991 şirul de independenţe (formale, de altfel), Kremlinul a mai dobândit căteva avantaje, azi mult mai uşor de văzut şi priceput.

Primul avantaj: dezmembrarea URSS a extra-teritorializat din vreme şirul previzibil de conflicte politice, etnice, teritoriale şi militare din noile state independente. Unele conflicte erau previzibile pentru că erau obiective: cazul Karabahului sau al Crimeei. Altele erau „previzibile" pentru că erau pregătite deja în laboratoarele KGB-ului: „găgăuzia”, Transnistria şi altele.

Al doilea avantaj: pe această cale, Rusia rămânea oarecum „în afara" răspunderii: „ce vină avem noi?! Aţi vrut independenţa, o aveţi! Spălaţi-vă pe cap cu ea!"... Cel puţin pentru opinia publică rusă şi pentru rusofoni, dezastrele din republici nu sunt nici azi imputabile Kremlinului!

Al treilea avantaj: izolată politic de aceste dezastre militare, Rusia — sensibil mai stabilă prin aceasta — s-a putut ocupa mai în voie de propria-i reformă politică şi economică. Sub acest raport, în trei ani, Rusia a luat un serios avantaj asupra tuturor membrilor CSI. Cu douăzeci și opt de miliarde de dolari excedent comercial, Rusia stă cu mult mai bine decât Ucraina, azi falimentară. De unde, regretul multor ucrainieni pentru separare.

Al patrulea avantaj: toate nenorocirile survenite în republicile foste unionale – inflație, şomaj, criminalitate, prăbuşirea nivelului de trai, conflicte militare - se asociază în sufletul oamenilor simpli cu dezmembrarea Uniunii Sovietice - „Ce bine era sub Brejnev!” - dar şi cu ascensiunea forţelor naţionale şi obţinerea independenţei!

Pe un atare fundal, nu e de mirare că, între 1992-1994, cele mai multe republici au semnat Tratatul şi documentele CSI. Acolo unde această evoluție nu era suficient de bine conturată, ea a fost ”ajutată" cu câte un scenariu de ”cuminţire” prevăzut pentru fiecare caz în parte, din vreme. Schema este cunoscută de-acum: secesionisme și conflicte armate locale.

Lăsând la o parte Ucraina – care ar merita o tratare aparte – într-un singur caz această schemă nu a funcționat: în Țările Baltice. De ce? Pentru că acolo conștiința națională și capacitatea de ripostă politică organizată sunt foarte dezvoltate. Celălalt factor — ajutorul Occidentului — a fost desigur foarte preţos pentru baltici. Dar el nu ar fi venit în absenţa celorlalţi doi factori de mai sus, care ni se par abia ei determinanţi!

Încăt, la trei ani de la dezmembrarea URSS, CSI prinsese contur. Ultimii fugari readuşi în rânduri au fost Moldova şi Gruzia. Consolaţi de pierderea iremediabilă a balticilor, ceva mai optimişti în privinţa Ucrainei după alegerea lui Kuciman, Elțîn şi ai lui mai aveau o singură ,,pietricică" în cizme: Cecenia!

Cu 14 mii de km pătraţi şi 1,3 milioane locuitori, Cecenia era o republică autonomă în cadrul Federaţiei Ruse. Locuită de o populaţie musulmană, Cecenia are o lungă tradiţie de independenţă. Ultima ei ridicare contra ruşilor datează din 1942, când cecenii şi-au pus mari speranţe în armata gerrnană, care invadase Caucazul. După o efemeră plasare a steagului nazist pe Elbrus (august 1942), cecenii au plătit scump gestul acesta, fiind expulzaţi cu toţii în Asia Centrală (1944). Abia  sub Hruşciov au revenit acasă (1957), exodul costând viaţa a circa un sfert de milion de ceceni. Cecenia şi-a proclamat independenţa în noiembrie 1991, iar ulterior şi-a întărit-o printr-un referendum. Cam cât Doljul şi Mehedinţiul — luate împreună — Cecenia independentă părea multora ca o ”ciudăţenie”, compatibilă numai cu haosul rus al anilor 1991-'93. Însuşi Dudaiev, în rarele sale apariţii televizate, mic la trup şi lipsit aproape complet de mimică, va fi părut multora un simplu „dictator de operetă”.

În vara lui 1994, totul părea să se termine. Scenariul de cuminţire pentru Cecenia era organizarea unei revolte armate a „opoziţiei” cecene. Au avut loc vreo trei asalturi asupra lui Dudaiev, dar acesta a spulberat de fiecare dată adversarul! Ultimul asalt, cel din noiembrie, a avut în fruntea sa pe Ruslan Hasbulatov, fostul preşedinte al parlamentului rus, cecen el însuşi, şi pucist de frunte în octombrie 1993. Să fi trecut Hasbulatov aşa, ,,dintr-o dată”, de partea lui Elțîn?!...

După înfrângerea „opoziţiei”, armata rusă a intrat direct în luptă!

Înainte de a încerca să discernem şi altceva decât ne prezintă presa şi televiziunea intemaţionale, să ne întrebăm: merita atâta tevatură şi sacrificii mica Cecenie? De ce s-a decis Rusia la un atare pas? Mai intâi, Cecenia este un mare producător de țiţei. Mai mare decât a fost România vreodată! Apoi, prin Cecenia trec importante magistrale de hidrocarburi, venind din Azerbaidjan, un alt mare producător de țiței. În decembrie, presa anunţa reduceri la exportul rus de gaze: cu 15% pentru România, cu 40% pentru Europa occidentală, cu 60% pentru Turcia — toate aceste cifre arătând şi gradul de „simpatie" relativă de care ne bucurăm încă la Moscova. Ele însă anunţau preţul economic indirect al războiului cecen, ce încă nu începuse! Şi, implicit, rolul uriaş al Ceceniei în exportul rusesc de petrol gaze...

Dar cea mai puternică motivaţie a intervenţiei ruse este evitarea unui foarte grav precedent independentist! Rusia are vreo 89 de entităţi teritoriale. În Caucaz sunt incă şase republici musulmane. O eventuală confederaţie a acestora ar izola Gruzia şi Armenia — ambele creştine — de Rusia. Adică exact ca la 1801, când Gruzia atacată de Turcia a cerut ajutorul Rusiei ortodoxe.

Azi, istoria se cam repetă. Iar cauza este raţiunea de stat: menţinerea integrității Rusiei! Aceasta este miza în Cecenia!

Iată de ce războiul nu se poate încheia acolo după o primă înfrângere a Rusiei, ci numai după o deplină zdrobire a cecenilor! Dacă nu au fost suficiente două sute cincizeci de tancuri, se vor trimite cinci sute; şi tot aşa până la rezultatul dorit. Este și motivul pentru care războiul cecen marchează o nouă etapă a crizei ruse. Este etapa în care conflictele nu mai pot fi nici evitate și nici rezolvate cu ”scenarii”. Conflictul cecen se cere grabnic închis printr-o răsunătoare victorie rusă - iată filosofia ce prevalează astăzi la Kremlin! Şi într-un fel - la punctul la care s-a ajuns - aceasta ar fi varianta cea mai ,,blăndă”! Alternativa - respectiv, o victorie politică sau militară cecenă - ar însemna dezmembrarea Rusiei, cu sau fără o iugoslavizare, dar într-un spaţiu bicontinental în care se află 20.000 de focoase nucleare...

A doua caracteristică a acestei etape: în faţa raţiunii de stat - ca şi sub Lenin (vezi NEP-ul) sau sub Stalin (vezi alianţa cu imperialismul anglo-american din 1941) - chestiunile ideologice gen democraţie, drepturile omului etc. — vor fi date la o parte. La limită, în funcţie de evoluții, întreaga construcţie politică făcută de Elţîn poate fi aruncată în aer: de la deschiderea spre economia de piaţă și până la așa-zisul CSI! Jirinovski, de exemplu, pledează clar pentru un imperiu unitar, fără complicaţii de tip federal...

O a treia caracteristică, ce derivă din precedenta, este ascuţirea luptei pentru putere. Dar nu în cadrul democratic existent, ci una de culise, în „buna" tradiţie rusă, de la Țari la Stalin. Însuşi războiul cecen ar putea fi şi episod, dar și instrument al acestei lupte pentru putere la Kremlin. În fond, cum a ajuns armata rusă să lupte direct, în Cecenia? Tocmai prin eşecul militar repetat al așa-zisei „opoziții" cecene! Ce putea dori Hasbulatov când îşi făcea apariţia la Groznîi în noiembrie trecut? O victorie asupra lui Dudaiev, care să-l reabiliteze deplin? Sau o înfrângere a ,,opoziţiei cecene”, care l-ar fi obligat pe Elţin să se vâre în viesparul caucazian? În această din urmă ipoteză, războiul cecen este o cursă pentru actualul stăpân de la Kremlin!...

Deja Elţîn este din ce în ce mai izolat politic: Gaidar îl critică aspru; Iavlinski ii cere demisia; iar 65% din ruşi nu mai au ochi să-l vadă, în sondaj. Întreaga protipendadă politică rusă este cuprinsă de derută. Armata este criticată şi pentru incompetenţă, dar şi pentru ”trădare”! I se reproşează că a trimis acolo tancuri demodate numai bune pentru dotarea precară a cecenilor; că au trimis recruţi; că nu s-au utilizat rachete ghidate cu laseri, cum ar fi fost indicat în operaţii de mare fineţe cerute de protejarea populaţiei civile...

Va fi Elţîn debarcat? Sau el va deveni instrumentul unei prealabile alunecări spre un regim autoritar? Pentru partizanii refacerii imperiului, aceasta ar fi varianta optimă, se pare, iar semnalul că aşa vor evolua lucrurile ar fi o amânare a alegerilor prezidenţiale prevăzute pentru iunie 1996. Motive?! Ce altceva mai bun, decât însuşi războiul cecen?

O primă consecinţă a actualului conflict din Cecenia este răcirea, până la duşmănie deschisă, a raporturilor Rusiei cu lumea musulmană. Iar ca reflex - deloc exclus - ortodoxia ar putea fi folosită ca axă spirituală pentru un alt fel de ”reformă" a vechiului imperiu...

Cât despre Occident, el încă merge pe mai vechiul făgaş: mizează pe Elţîn și înghite naiv orice porcărie, numai să-l mai aibă acolo, la cârmă. Dar până când?!... Şi tot criza cecenă a mai scos odată în relief ipocrizia occidentală. Când Graciov împinsese tancurile pe solul cecen şi anunţase lumea că „totul va dura doar câteva ceasuri", Occidentul declara sus şi tare că „afacerea din Cecenia este o chestiune internă a Rusiei". Chit că acolo se bombardau oraşe, se murea deja, se pregătea un măcel, chit că documentele europene interzic atari acte şi nu recunosc justificarea mai veche a ”neamestecului în treburile interne”! Când însă armata rusă a fost înfrântă la Groznîi de Anul Nou, Franţa şi Germania şi-au amintit - ca să vezi - de CSCE! Iar ”marele" Havel constata „cu indignare" -bineînţeles! – ”încălcarea drepturilor omului”! Unui om cinstit i se face şi greaţă! Va zică, dacă eşti mica Cecenie, și marea Rusie te face terci în propria-ţi capitală, pentru a ți se da dreptate - vorbă să fie! - trebuie ca mai întâi să faci imposibilul şi să-l baţi pe agresor! Şi asta se cheamă, cum? Noua ordine europeană?! Drepturile omului?! Sau bătaie de joc?...

Pentru noi, românii, în aceste vremuri de defetism neruşinat, mica Cecenie ne oferă o lecţie extrem de importantă: în ultimă analiză, ceea ce ridică şi impune o naţiune este tăria braţului său înarmat, dar și hotărârea nestrămutată cu care îl foloseşti în auto-apărare!

(articol scris de Corneliu Dida și publicat în revista Mișcarea, anul IV, nr 1-2 (41-42), ian. 1995)