România Mare, o tranzacție riscantă

Stabilitatea continentului asigurată la Yalta şi Potsdam în 1945, e drept, cu preţul echilibrului terorii nucleare, a devenit caducă. Locul ei a fost deja ocupat de un tulbure sezon al tuturor prefacerilor, în care, după un rapid şi spectaculos „joc al dominourilor" în 1980, 1990 marchează schimbări epocale de frontiere. Iar aceasta, începînd cu „absorbţia" în neant a celei mai fierbinţi frontiere europene: zidul berlinez şi linia Elbei.

Când frontierele sovietice sînt puse în discuţie - vezi efortul celor trei republici baltice pentru obţinerea independenţei - ar fi o iluzie sau o neglijenţă să ne imaginăm că o anumită atmosferă creată în străinătate, dar şi în ţară (din păcate), în jurul Transilvaniei și a minorităţii maghiare, este doar întîmplătoare.

Recent, ziarul „România Liberă", reluînd pasaje largi din ”Moskovskie Novosti", comentează un „proiect" (?) de sorginte maghiară pentru o ... „Românie Mare"!

Dacă un proiect pentru o Românie Mare ar fi apărut în revista „România Mare" a domnului Barbu, să zicem, lucrul ar fi fost „firesc" şi l-am fi clasat la capitolul „erori şi teribilisme".

Cînd însă cea mai prestigioasă publicaţie moscovită găzduieşte un proiect pentru o Românie Mare, sub semnătura unui politolog maghiar, treaba devine extrem de serioasă şi anumite comentarii se impun. Cu atît mai mult cu cît comentariul ,,României Libere" este destul de subțire şi de - straniu - deferent.

După ce ne clasează pe noi românii alături de germani ca „mari cîştigători" în cadrul acestor prefaceri, domnul Lengyel ne explică şi de ce. Dânsul imaginează o Românie Mare în care Moldova Sovietică (unită eventual cu Moldova Românească) ar deveni o componentă — ca şi Transilvania autonomă — a unei Românii Mari, dar federale! Diversiunea este clară: asociindu-se Moldova Sovietică la un proiect de Românie „Federală" (de care şi Corneliu Vlad se cam oripilează) domnul Lengyel obţine, desigur „deloc interesat",... o Transilvanie... autonomă! Iar noi să ne încîntăm la un atare „proiect" ! Căci, nu-i aşa, Moldova Sovietică (unită sau nu cu Moldova Românească) ar deveni şi ea parte a unei Românii Mari, dar evident „federale"!

Orice s-ar spune, acest „proiect" aminteşte de celebrele inele de bîlci pe care scamatorul le asociază, pentru ca mai apoi să le desfacă, folosindu-se de o piesă trucată. A trecut prin multe ţinutul dintre Prut şi Nistru - dar iată că acum soarta şi preocupările Basarabiei sînt folosite de unii pentru încropirea a fel şi fel de melodii parşive de sirenă. A fel şi fel de „inele" în care oropsita Basarabie e pusă pe postul ignobil (şi nemeritat) de piesă trucată, menită – în concepţia străvezie a domnului Lengyel şi a prietenilor de la ,,Moskovskie Novosti" - să desfacă România (zice-se pe această cale... devenită „Mare") într-o constelaţie „federală"!

Este de înţeles preocuparea oricărui maghiar vizavi de soarta drepturile inerente ale minorităţii maghiare, inclusiv a celei mai numeroase, cea din România. După cum este normal, o corectă tratare şi în România a acestei autentice probleme. Astăzi, însă, cînd ,,dominourile" prăbuşite în 1989 lasă loc pentru o evoluţie spre o normalitate democratică (brutal intreruptă şi interzisă de Yalta şi Potsdam în 1945) este straniu ca, sub lozinca democratizării, să se croiască asemenea proiecte, al căror instrument nu poate fi democratic, dar al căror rezultat ar fi regenerarea unor naţionalisme, pe cît de desuete, pe atît de contraproductive pentru toţi.

Nu autonomii artificiale (căci ele nu ar putea fi construite democratic, ci numai prin siluirea majorității zdrobitoare româneşti din Transilvania) soluţionează corect şi pozitiv problemele legitime ale minorităţii maghiare, ci o democratizare reală, făcută cu bună credinţă şi tact de toţi, aici, în România.

Democratizarea și evoluţia reală spre Europa - aceasta e calea și pentru România!

Orice altă tratare - „autonomii", anexiuni, „decupaje" teritoriale - nu ar face decît să încalce drepturile unora (majoritari fiind) și să transfere aceeaşi spinoasă problemă - naţională, în fond - în ecuaţii teritoriale și etnice noi, cu atît mai injuste şi generatoare de conflicte.

Și dacă democratizarea este singura cale corectă, profitabilă pentru toţi în acest spaţiu est-european, şi pentru R.S.S. Moldova trebuie să adoptăm o aceeaşi măsură.

Actul de rapt din 1940, făcut de Stalin sub oblăduirea pactului cu Hitler, nu poate fi corectat astăzi prin măsuri simpliste, simetrice, dar de sens contrar, pentru bunul motiv că realităţile istorice consumate acolo în 50 de ani - deportări, rusificare, imigrare masivă rusofonă - au schimbat sensibil faţa fostei provincii româneşti.

Devenită republică unională în cadrul URSS, Moldova dintre Prut şi Nistru nu îşi poate rezolva problemele decît în cadrul unei evoluţii democratice autentice în limitele propriei Constituţii, precum şi ale Constituţiei sovietice. Iar dacă democratizarea reală presupune o dezvoltare naţională, culturală şi etnică normală (şi presupunem) actualul cadru (dublu) constituţional al Moldovei Sovietice a evoluat destul de permisiv şi suficient de elastic sub acest raport. Ce se va întîmpla cu cadrul constituţional al U.R.S.S. şi cum va arăta noul Tratat Unional (de care se vorbeşte azi la Moscova) nu este treaba nici a Bucuretiului şi - cu atît mai puţin - a Budapestei, „să vină cu sfaturi"; este treaba popoarelor din U.R.S.S. şi a factorilor constituţionali sovietici. Indiferent de evoluţiile statului sovietic - spre o nouă Federaţie, spre Confederaţie sau spre secesiuni limitate - vecinii, şi prin urmare și România - trebuie să respecte cu scrupulozitate relații corecte, să evite orice fel de „pretenţii" sau ingerinţe nu numai neavenite, dar groteşti, inconştiente, avînd în vedere semnificaţia statului sovietic și sensul evoluțiilor de azi în lume.

Comunitatea de origine, de limbă și cultură cu populaţia românească de acolo nu pot fi folosite pentru scopuri aventuriste, străine intereselor autentice ale României, dar şi ale Moldovei Sovietice. Relaţiile culturale, economice, politice dintre Bucureşti şi Chişinău au devenit posibile azi tocmai graţie deschiderii democratice: ele se dezvoltă, după cum vedem, în cadrul mai larg al relațiilor cu U.R.S.S. Să se rămînă pe această linie corectă, să nu se permită nimănui atitudini aventuriste, iresponsabile.

E bine că se trimit cărţi româneşti, dar ele nu trebuie să înlocuiască prin dictat administrativ pe cele rusești, ci trebuie să li se alăture, la concurenţă, aş zice. E bine că se primesc studenţi moldoveni pentru Universităţile noastre. Ei însă nu trebuie să-i înlocuiască la revenirea în Moldova pe cei rusofoni prin dictat administrativ, ci să li se adauge la concurenţă, din nou. E bine că se reiau relațiile economice de-a lungul şi de-a latul Prutului. Toate acestea vor contribui în mod organic, firesc şi neforţat, la o dezvoltare normală, armonioasă şi în concordanţă cu interesele reale ale populaţiei din R.S.S. Moldova.

Progresul - acest perpetuu atentator la stările forţat îngheţate - își va spune cuvîntul. Şi aceasta suplu, gradat, en douceur, cum zice francezul.

Dacă vreodată R.S.S. Moldova îşi va redefini drastic relaţiile cu Moscova, cum a fost în 1918, ca şi atunci acest fapt trebuie să fie rezultatul evoluţiilor strict locale.

Abia apoi - dar în nici un caz mai înainte – România va trebui să reexamineze situaţia...

Deocamdată, însă, să se respingă orice formulă sau proiecte, fie ele făcute sub sigla „României Mari"!

Căci România Mare, în graniţele ei din 1920, ca și Unirea lui Mihai de la 1600, aparţin istoriei. Ce va veni, vom vedea.

În România de azi, însă, ca şi în ţările vecine, imperativul istoriei e altul: democratizare reală, democratizare în fapte, democratizare în conştiinţe.

Pe acest teren să ne întrecem cu vecinii, căci este singurul pe care putem cîştiga cu toţii!

Altfel...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista constănțeană Contrast, anul I, nr. 27, 27 sept.- 3 oct. 1990)