Politica internă - 1994

Trei lucruri au caracterizat anul intern 1994: degradarea nivelului de trai, consolidarea actualei Puteri și deruta Opoziţiei parlamentare. Cum se poate explica o evoluţie atît de contradictorie? Cum - când, în mod normal - degradarea nivelului de viaţă erodează Puterea şi propulsează Opoziţia?...

Prima explicaţie rezidă în anormalitatea vieţii noastre politice și sociale. Oamenii noştri politici (cel mai adesea) sunt ceea ce vedern, partidele politice sunt departe de ceea ce le defineşte teoretic, iar politica — mai întotdeauna — este un mod de „a te ajunge". Cât despre marele public, el este din ce în ce mai puţin interesat de politică și ignoră — aproape total — importanţa capacităţii de ripostă organizată a unei societăţi aflate în declin. Acestea sunt aproape lucruri comune pentru majoritatea analiştilor politici.

A doua explicaţie, mult mai puţin frecventată de analişti, rezidă în buna performanţă a actualei Puteri pe planul politicii externe. Ea a înţeles, cu mult mai bine decât Opoziţia, noua realitate politică continentală de după 1989. De acum, pentru multă vreme, Europa va fi dominată de blocul occidental. Iar corolarul acestei dominaţii este impunerea propriei viziuni, dar şi a propriului sistem de valori, peste tot in Europa: proprietatea privată, democraţia, pluralismul, drepturile omului, integrarea euro-atlantică. Vrei să rămâi în şa? Atunci, acceptă şi promovează aceste valori. Nu o faci - nu ai nici şansă! Cam aceasta este „filosofia" actualei Puteri; filosofie pe care o aplică pragmatic, într-o tonalitate nu lipsită de cinism.

Cele de mai sus le-a priceput şi Opoziţia. Dar ea nu a înţeles nimic din fondul problemei; ea a ignorat și ignoră contextul politic extern, ignoră, de asemeni, enorma capacitate de acomodare a Occidentului, când este vorba de promovat adevăratele sale interese. Consecinţa pentru Opoziţie a acestor sincope de interpretare a fost şi este (cel puţin în manifestările ei exterioare) un anume soi de „romantism” ilustrat de iluzia, încă frecventată de opozanţi, conform căreia „noi reprezentăm adevărata elită democratică, pe noi se va baza Occidentul!”

Numai fanariotismul evident conţinut de această jalnică iluzionare şi ar fi suficient pentru ca Opoziţia să piardă orice confruntare viitoare!

Conform acestei iluzii, actuala Putere pleacă defavorizată din start. Iar baza acestui calcul al hârtiei era „extracţia comunistă" a actualei Puteri.

Numai că, beneficiară a unei vaste experienţe politice după patru decenii de exerciţiu efectiv al puterii, echipa domnului Iliescu a pătruns excelent noua realitate politică din Europa, inclusiv „amănuntul" acomodării Occidentului cu tot ceea ce îi slujeşte optim interesul! Încât, actuala Putere a abordat mult mai realist și mult mai pragmatic viaţa politică internă, care a depins și va depinde, încă multă vrerne, de voinţa noilor stăpâni ai Europei!

Două au fost obiectivele de căpătâi ale actualei puteri: 1) să câştige alegerile prezidenţiale și parlamentare, care îţi conservă puterea în interior şi care - pe plan extern - te legitimează suficient pentru a deveni compatibil cu un Occident extrem de puţin ”formalist" când eşti dispus să îi cânţi în strună! Şi 2) să se plieze noilor stăpâni ai Europei!

Acum, că ambele obiective sunt deja realizate, actuala Putere culege roadele, aproape deloc stingherită. Anul 1994 a fost exemplar sub acest raport! Pe plan diplomatic, în 1994 s-a obţinut „un maxim" în direcţia integrării euro-atlantice: au fost ratificate Acordurile de Asociere cu Uniunea Europeană; am semnat primii Parteneriatul pentru Pace; am devenit asociaţi la UEO, braţul înarmat al U.E.; am fost incluşi în grupul „celor şase", invitaţi la Essen şi candidaţi agreaţi de pe acum la o viitoare integrare europeană. Sub raport economic, anul 1994 a fost anul în care s-a început aplicarea Memorandumului semnat cu FMI și în care - în contrapartidă - am beneficiat de creditele acestuia, dar şi de ale Băncii Mondiale, BERD etc.

Toate aceste realizări consemnate în 1994 ar fi onorat, cel puţin în aceeaşi măsură, orice guvern CDR! Ele însă onorează guvernul PDSR Si, desigur, pe preşedintele Iliescu. Şi - culmea - acesta demonstrează fără putere de tăgadă tuturor adepţilor sinceri ai Opoziţiei că cele spuse cândva la adresa Puterii sunt infirmate de viaţă: şi domnul Iliescu este... pro-occidental...

Există însă un punct asupra căruia, într-adevăr, actuala Putere rămâne descoperită când analizăm retrospectiv anul 1994: efectele concrete în plan economic ale politicii convenite cu FMI. S-a obţinut, e drept, o macrostabilizare economică. Leul s-a stabilizat (relativ) faţă de dolar; inflaţia a diminuat de la 300% la numai 70%; exporturile au crescut cu 30%; balanţa comercială s-a cvasi-echilibrat; rezerva valutară a ajuns la circa 700 de milioane de dolari, faţă de zero in 1993. Dar toate aceste realizăti rămân extrem de fragile. Ele sunt rezultatul unor măsuri monetariste (cu efect rapid, dar cu durată redusă), dar şi a unor credite externe de multe sute de milioane de dolari. Pentru ca această macrostabilizare să dureze și să contribuie efectiv la însănătoşirea economiei româneşti, ar fi fost necesare privatizarea şi restructurarea industriei de stat. Aici e și punctul de reproş major pe care Opoziţia îl poate face actualei Puteri: marea privatizare și restructurarea nu au început!

De ce? Cum de a fost posibil aşa ceva, când ambele procese trebuiau începute în 1994? O cerea şi Memorandumul, o proclamase și Guvernul: „anul 1994 - anul marii privatizări"!

Mai întâi că FMI-ul, încântat de macrostabilizarea reuşită de actualul guvern, a mai lăsat din preţ și a acceptat amânarea „pentru la anul” a marii privatizări și restructurări. Este o dovadă concretă a capacităţii de acomodare a Occidentului, de care vorbeam mai sus. Occidentul ne va credita şi în 1995. România se dovedeşte bună platnică: numai în 1994 ţara a plătit cam 600 de milioane de dolari pentru datoria externă contractată după 1989! Şi atunci - de ce să nu ne crediteze FMI-ul?!...

În al doilea rând, amânarea marii privatizări și a restructurării demonstrează că actuala Putere este foarte sigură pe ea. Nu se grăbeşte şi - mai ales - nu face „privatizare de dragul privatizării".

Credem că marea privatizare a fost amânată pentru a se putea lovi în marii rechini care au achiziţionat câteva milioane (!) de certificate de proprietate la preţuri scăzute și care aşteptau folosirea lor pentru achiziţia unor imense capitaluri productive, conform legii privatizării din 1991. Cum mari rechini se găsesc şi în sânul Opoziţiel, dar şi în sânul Puterii, lupta parlamentară a fost - şi este - foarte dură. De unde efectul inevitabil al unei decizii legislative.

Apoi, se doreşte mai degrabă o privatizare „dirijată" am zice noi. Una din caracteristicile Europei de după 1989 este întronarea unui sistem politic democratic şi pluralist. Esenţa acestuia este alternanţa puterii politice. Prin urmare, oricât de „tare" ar fi domnul lliescu, puterea politică - mai devreme sau mai târziu - va trebui să fie alternată! Adică cedată celeilalte părţi! Care ar fi soluţia pentru ca acest lucru să nu se întâmple decât formal? Sunt două: prima: să creeze o rotativă guvernamentală, adică un sistem politic (practic) bazat pe două partide. De exemplu, PDSR (plus o constelaţie de sateliţi, numai bună să-i păcălească pe naivi) şi PD (FSN); formulă fezabilă mai ales dacă CDR se va destrăma sau va involua. A doua soluţie - mult mai solidă și mult mai convenabilă pentru simpatizanţii PDSR de rang înalt - este să transformi puterea politică devenită după 1989 efemeră - în putere economică care este permanentă. Cum? „Dirijând" cumva privatizarea în propriu-ţi folos! Într-un articol anterior arătam că efectuarea unei mari privatizări pe principii echitabile nu este practic posibilă. Echitabilă nu poate fi decît prima fază — împărţirea certificatelor. După accea, chiar dacă blochezi privatizarea, piaţa neagră va acumula hârtiile de valoare în mâna unei minorităţi privilegiate. Pe ce criterii? Pe două criterii: cine are bani și cine are informaţii în domeniu! Este exact ce s-a întâmplat cu certificatele împărţite - echitabil! - în 1992.

Revenind la subiect, actualii guvernanţi şi puzderia lor de ”simpatizanţi" de rang înalt deţin și bani, deţin și informaţii. Este evident că, fie şi numai teoretic, cei afiliaţi puterii - în ministere, prefecturi, FPP, FPS, mari instituţii centrale bancare etc. pleacă din start favorizaţi prin posibilitatea de a avea informaţii adecvate. Câţi vor fi cei - într-atât de cinstiţi - încât să refuze de a profita ”legal”?

Această schemă bazată pe cele două ingrediente indispensabile ale noii societăţi - banii şi informaţiile - este deja verificată de viață. Cu o mare privatizare blocată; cu o industrie de stat practic intactă ca formă de proprietate. România a realizat performanţa de a obţine 35 % din PIB din sectorul privat! Cum a fost posibil? Numai mica privatizare şi capacitatea superioară a firmelor private de a face profituri nu pot explica. Ceea ce explică această „mică" ciudăţenie economică este binomul „S.A. - S.R.L."! În care S.A. aparţine statului, iar SRL aparţine directorilor, contabililor şefi, rudelor acestora, din care mulţi sunt actualei Puteri! Pe această cale, se „,privatizează" profitul SA în contul SRL. La ce să dorească toţi aceştia ”accelerarea" marii privatizări?!

Revenind la marea privatizare, ea va fi probabil făcută. Caz în care procesul va dura destul de mult. În fosta RDG, unde privatizarea a făcut-o statul vest-german, ea a durat mai bine de trei ani. La noi, legea preconizează vreo şapte ani pentru prima tranşă. Acest mic detaliu tehnic presupune însă prelungirea actualei Puteri în şa, încă un mandat. Minimal! Iată de ce, în 1995, se va urmări (de la nivelul Puterii) pregătirea anului 1996, un an electoral vital pentru deţinătorii frânelor şi stat, dar și în economie.

Trei sunt atu-urile actualei Puteri, de pe acum previzibile, în confruntarea politică cu Opoziţia parlamentară.

1.   Organizarea superioară în plan politic şi electoral, dar și în modul de funcţionare a Puterii.

a.    În plan politic şi electoral, actuala Putere a mizat pe o diviziune a ofertei politice. Pentru amatorii de reformă, a creat PDSR; pentru cei care se tem de unguri, a creat PUNR; pentru cei atraşi de discursuri „naţionaliste" a creat PRM; pentru muncitorii nostalgici - PSM; pentru ţărani - PDAR. Exact invers decât a procedat CDR! Suma ofertelor separate (arcul Puterii) s-a dovedit a fi mai mare decât suma unei singure oferte (cazul CDR). Odată luată majoritatea parlamentară, Puterea a acţionat extrem de unitar. Adică invers decât Opoziția, care se ceartă chiar şi atunci când - Opoziţie fiind - nu are de împărţit nici posturi şi nici răspunderi...

b.   În modul efectiv de lucru al Puterii, asistăm la o evoluţie extrem de originală. Parlamentul deliberează trei luni şi votează 4-5 legi, ridicol de puţin prin raport cu sutele de proiecte de lege care aşteaptă „democratic”! În vacanţele parlamentare însă, guvernul emite zeci de ordonanţe! Singurul rol al Parlamentului, aici, este acela de a ceda guvernului dreptul de a da ordonanţe în vacanţe. Până şi acest rol trist nu îl joacă atât Parlamentul, cât majoritatea guvernamentală! Cum guvernul Văcăroiu este un guvern obedient faţă de Preşedinte, asistăm faptic la o prezidenţializare a conducerii în ambele sale faze — legiferare şi executiv! Dacă la aceasta adăugăm şi subordonarea justiției, constatăm că, în mod inevitabil, în anul electoral 1996 actuala Putere va avea la dispoziţie întregul aparat de stat.

2) Al doilea atu al Puterii este slăbiciunea Opoziţiei. Nu mai insistăm, dar subiectul ar merita o tratare aparte. Precizăm numai că este deja prea tărziu pentru crearea unei alternative veritabil de dreapta (în condiţiile în care în Parlamentul României nu există - încă - nici o formaţiune de dreapta) şi că e îndoielnic că se va putea crea o alternativă reală la stânga actualei puteri.

3) Al treilea atu al actualei Puteri este politica externă. Avantajele pe care Puterea le-a obţinut până în 1994 vor funcţiona și în următorul an. Finanţarea promisă de FMI, efectele clauzei în comerţul cu SUA, Acordurile de Asociere la UE, investiţiile de capital străin, apropierea efectivă de NATO vor demonstra pregnant Occidentului că echipa actuală este credibilă. Iar populaţia, în lipsa unei alternative, va accepta actualul status-quo politic...

Şi tot în domeniul politicii externe, domnul Iliescu a izbutit stabilirea unei relaţii excelente cu lumea evreiască: că este vorba de statul Israel; că este vorba de comunitatea evreiască din SUA; că este vorba de diversele şi organizaţii evreieşti mondiale. Principial, toate acestea pot aduce atât preşedintelui, cât şi diplomaţiei româneşti o serie de nete avantaje. Dacă acestea se vor subsuma de fiecare dată în mod fericit intereselor naţionale româneşti, nu ne putem decât felicita. În 1994 însă, revista noastră a publicat două documente (deținute în fotocopii în arhiva noastră): o scrisoare a Comunității Evreilor Originari din România și un Memorandum al ministrului român de Externe, domnul Meleşcanu. În scrisoare, în esenţă, se cereau Statului Român trei lucruri: despăgubiri morale și materiale pentru „cei 400 de mii de evrei suprimaţi de regimul Antonescu" şi „retrocedarea tuturor averilor evreieşti trecute în patrimoniul Statului Român între 1937 şi 1989". Fără a fi experţi este uşor de dedus că acceptarea, ca atare, a acestor cereri ar implica daune de multe miliarde de dolari! La care, desigur, s-ar adăuga angajarea onoarei naţionale pentru fapte departe de a fi fost vreodată probate la proporţia citată. Apoi, numai poporul român, prin referendum, ar putea decide o atare problemă!... În aceste condiţii, în Memorandumul d-lui Meleşcanu se susţin două idei. Prima - că în condiţiile unei redresări economice, aceste cereri vor putea fi achitate. A doua - că orice publicitate pe această temă, în ţară sau în străinătate - ar fi „contraproductivă"...

Sunt sau nu aceste documente autentice? La data publicării lor aveam îndoieli. Azi, autorul acestor rânduri, nu mai are. Ele au fost publicate (inclusiv un facsimil); au fost discutate în prezența unor jurnalişti la o conferință de presă, unde a fost de faţă și TVR prin dl. Adrian Fulea. Ulterior, documentele au fost reproduse şi în alte publicaţii. În ipoteza unui fals căruia redacţia noastră i-ar fi căzut victirnă ar fi fost foarte nimerite dezminţiri. Nu au venit de nicăieri! Se poate spune că cel puţin una din ideile de forţă ale acestor două documente - aceea de a nu se face nici un fel de publicitate - funcţionează deja. Dacă la acest semnificativ detaliu adăugăm şi recenta numire pe postul de ambasador al SUA la Bucureşti a d-lui Alfred Moses - un veritabil expert al problemelor comunităţii evreieşti în perioada Ceauşescu, concluzia aproape că se impune de la sine...

Oricum, pentru autorul acestor rânduri, actuala Putere îşi urrnăreşte cu o tenacitate extraordinar propriile ţeluri şi, având atâtea atu-uri, ne înfiorăm pentru ceea ar putea să urmeze...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 1-2, (41-42) ian.1995)