"Poate că te-ai întrebat, tânărul meu prieten, de ce tocmai eu m-am adresat ţie şi în numele cui îţi vorbesc. Ce drept am la acest cuvânt care te tulbură şi te obligă la întrebări neliniştitoare? De ce am venit să-ţi confirm spaimele tale neînţelese şi să-ţi deschid nişte perspective atât de noi şi de neaşteptate încât să-ţi strice fragilul tău echilibru de apărare? Poate că, descoperindu-ţi puritatea şi inocența pe care nu ţi le cunoşteai, te-am făcut mai vulnerabil la răutatea lumii. Te-am făcut mai deschis pentru suferinţă şi este firesc să te întrebi care este rostul ei. Are ea o finalitate, sau este doar o întâmplare oarbă, un destin trasat de stele, un ocean nesfârşit în care să înoţi fără nădejdea de-a ajunge la vreun ţărm?
Îţi vorbesc în numele lui Hristos şi al Biserici Lui. În numele preoţiei la care Iisus m-a chemat. Fiindcă nimic din ceea ce se petrece în lumea aceasta nu este un joc al întâmplării inconştiente şi arbitrare, ci toate pornesc de la o cauză şi tind spre o finalitate care se află în afara lumii. Cauza este Dumnezeu şi finalitatea este tot Dumnezeu; El este „începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega" (Apocalipsa 1,8). Dar care oare este tabloul acestei lumi? Ce certitudine ne oferă ea, ce fericire ne poate aştepta la cotiturile necunoscute ale vieţii, ce mângâiere în nenorocire? Nu voi începe nici cu viaţa, nici cu moartea, nici cu începutul, nici cu sfârşitul, ci cu datul, cu ceea ce se întâmplă cu noi în fiecare zi. Te-ai întrebat, tinere, care este rostul tău în lume şi dacă totul se reduce la ea?
Dacă ne-am născut să fim robii materiei, ba încă printr-o justificare filosofică, atunci finalitatea vieţii este sclavia. Dacă libertatea noastră se reduce la necesitate sau la logică, atunci libertatea noastră este sclavie.
Dacă toată cunoaşterea noastră se reduce la o sterilă şi niciodată împlinită înţelegere a legilor materiei, atunci cunoaşterea noastră este sclavie.
Dacă iubirea noastră se reduce la luptă pentru existenţă, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decât sclavaj.
În sfârşit, dacă toate convingerile noastre izvorăsc dintr-o doctrină oficial impusă, atunci ele nu pot fi decât sclavie. Şi în toată această înşiruire, tinere prieten, unde este locul sufletului tău?
Tu simţi că dincolo de tot materialismul cu care ai fost intoxicat, dincolo de ateismul care îţi este impus cu violenţă ideologică, există ceva mult mai vast, mult mai autentic şi mult mai aproape de tine decât tot ceea ce te-a sufocat în această baie materialistă. Spre acel ceva, ca spre o lume visată şi bănuită, te împinge duhul din tine. Această lume se străvede ca un spaţiu azuriu, scăldat în lumina soarelui, printre zăbrelele interdicţiilor pe care societatea ţi le impune. Un limb. Să ştii, prietene, că nici o ideologie ateistă, nici o regulă materialistă, oricât de autoritar ţi-ar fi impusă, nu este în stare să ridice un zid total impenetrabil între tine şi lumea spirituală. Sufletul nu poate fi făcut prizonier. Este o lege pe care materialiştii o ignoră, spre pierzania lor.
În plan spiritual, nu există prizonierat fără speranţă. Învăţătorii tăi îţi vorbesc despre ateism şi merg în taină la biserică! Iată o fisură prin care lumina de aur a spaţiului spiritual ajunge până la tine. Conducătorii tăi ideologici tună şi fulgeră împotriva religiei, proferând imprecaţiile cele mai teribile, dar la vreme de nenorocire îşi fac şi ei cruci repezi, cerând ajutor de la Dumnezeu! Ca în vremea cutremurului din 4 martie. Iată încă o fisură prin care sufletul tău evadează din carcera sufocantă pe care ideologia oficială ţi-a construit-o cu atâta sârg. La şedinţele de ateism, vorbitorii, obligaţi să ia cuvântul, îi blamează pe cei care cred sau care au fost prinşi săvârşind „crima" de a merge la biserică. Dar dincolo de vorbele lor mincinoase, dincolo de afirmaţiile lor rostite pe un ton fals, tu sesizezi teama de a nu fi descoperiţi că şi ei au o credinţă religioasă! Minciuna, în care ei înoată atât de lamentabil, sparge încă o dată zidul carcerei tale, lăsând să pătrundă pe acolo o dulce lumină, iar tu să te întrebi: „De unde vine această lumină nefirească? Este o lumină străină de lumea noastră!".
Despre aceste lucruri ţi-am vorbit în cele patru cuvinte anterioare şi tot despre ele îţi voi vorbi şi mai departe. Fiindcă sunt preot al lui Hristos. Pentru că Dumnezeu ne-a descoperit, prin iubire, această taină a lucrărilor Sale. Şi fiindcă Iisus mi-a poruncit să ţi-o fac cunoscută şi ţie, ca tu să nu poţi spune: „Nu am ştiut!". Ca să ştii că poţi să zbori şi că numai zborul spiritual este cu adevărat înalt; cel al materiei este ca un zbor cu aripi frânte. Ţi-am vorbit despre toate acestea, fiindcă Biserica lui Hristos a ieşit din catacombe. Ea străluceşte orbitor pe pământul acestei ţări, înalt zidită în inimile noastre. A fost dărâmată Biserica Enei, dar cine dintre noi, români şi creştini, o poate uita? Se va ridica pe locul ei o cârciumă, simbol al unei concepţii care socoteşte biserica o plagă, iar cârciuma o fericire pentru popor...
Vai de arhitectul care va construi acolo, legându-şi pe veci numele de agresiunea împotriva unei dovezi a geniului românesc voievodal de construcţie şi de credinţă! Vai oficialităţii care îşi va clădi gloria şi autoritatea pe dărâmarea de biserici şi pe zidirea de cârciumi! Vai de acea concepţie care socoteşte că un han Agapia este mai de preţ decât o mănăstire Agapia! Vai de cei ce socotesc că Patriarhia Romană este istorie care poate fi pusă la muzeu, neînţelegând că ea este viaţă vie şi mereu prezentă! Nu istorie osificată, ci suflet viu.
Vai lor şi vai celor ce se pleacă forţei, admiţând distrugeri care niciodată nu vor putea fi admise de istorie!
V-am spus toate acestea pentru că sunt preot, pentru că suntem preoţi şi ascultăm de porunca lui Dumnezeu, Care spune că lumina nu se ascunde sub obroc, ci ea trebuie să lumineze dinaintea tuturor. (Matei 5, 15) V-am spus toate acestea, tinerii mei prieteni, ca să judecaţi şi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de oameni mai mult decât de Dumnezeu. Şi deoarece Cel ce S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea lumii ne-a poruncit să nu ascundem adevărul cel dumnezeiesc. V-am spus toate aceste lucruri ca să înţelegeţi că prin credinţă spargem zidurile şi rupem lanţul primejdiilor, chiar dacă „în lume necazuri vom avea"(Ioan 16, 13).
Există un război continuu între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, între libertate şi prizonieratul de idei, între puritate şi corupţie; şi toate aceste bătălii se dau pe un singur câmp de luptă, care este inima omului. Acestei inimi îi vorbesc, eu, preotul lui Hristos, căci inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea le ignoră, cum spunea Blaise Pascal („Le coeur a ses raisones, que la raison ne connait point ...").
Ce înseamnă atunci preoţia? Ea înseamnă să fii martorul îndurerat al suferinţei umane şi să o iei pe umerii tăi. Să fii cel ce încălzeşte pe lepros la sân şi dă celui mizerabil viaţa prin suflarea gurii lui. Să fii consolatorul tare al oricărui nefericit, chiar atunci când tu însuţi te simţi doborât de neputinţă. Să aduci o rază de lumină strălucitoare în inimile celor nenorociţi, chiar atunci când ochii tăi orbi au încetat demult să mai vadă lumina. Să porţi pe umerii tăi muntele suferinţei umane, chiar atunci când fiinţa ta strigă zdrobită de propria-i suferinţă. Dar carnea ta se va revolta şi va zice: „Este inadmisibil eroismul acesta absurd! Unde este omul acela, unde este preotul pe care mi-l descrii, să-i pun şi suferinţa mea pe umeri?".
Şi totuşi el există. Din când în când se trezeşte în noi preotul lui Hristos, care, asemenea samarineanului milostiv, se apleacă peste cel căzut între tâlhari şi, suindu-l pe asinul său, îl aduce din nou în Biserica lui Hristos. Şi uită de sine şi te consolează, omule al suferinţei! Cine, astăzi, se mai poate înduioşa de suferinţa ta? Cine altul, astăzi, îţi mai poate spune, înduioşat de soarta ta, cuvinte de consolare? De la cine mai poţi auzi, astăzi, cuvintele lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi..." Te-am văzut, tânărul meu prieten, brutalizat de cei mai în vârstă, jignit şi insultat, numai din vina de a fi tânăr. Ţi-am vorbit atunci ca unui om cu slăbiciuni şi dureri, ca unei fiinţe sensibile şi fără apărare. Te-am văzut atunci, spre spaima şi bucuria mea, cum te-ai aplecat şi mi-ai sărutat mâna, nu mie, ci preotului lui Hristos care-ţi aducea consolarea.
Pentru că ai biruit moartea la care te condamnase o doctrină ateistă, pentru că ai înviat înălţându-te din ruinele materialismului prăbuşit de tinereţea şi credinţa ta, îţi voi grăi acum cuvintele lui Iisus, aşa cum s-au rostit ele prin gura Apostolului Neamurilor. Ele sunt absurde pentru prizonierii materiei şi materialismului, pentru cei ce substituie cârciuma Bisericii şi indecența suferinţei. Dar pentru tine ele vor suna pline de sens spiritual şi de adevăr: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?" (I Corinteni 1, 18-20). Unde sunt toţi aceştia, prietene al meu? Nu mai este nici unul. Doar tu ai rămas aici, viu şi întreg în Biserica lui Hristos; tu, popor sfânt, agonisit de Dumezeu; tu, temelie pe care se zideşte sufletul ortodox al neamului românesc; tu, singura lui salvare şi dăinuire prin veacul acesta."
Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a patra miercuri a Postului Mare, la 5 aprilie 1978.
(Preot Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 43-49)
Facebook
Postări
