Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (I)

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (I)

În 1991, un profesor german încerca să mă sensibilizeze la „riscurile" unirii cu „ RDG -ul vostru". Cu Moldova, adică! Ca şi cum ar fi fost o simetrie de situaţii! Unirea nu s-a făcut, de unde şi reproşurile multora că ”s-a ratat o mare ocazie"...

Autorul acestor rânduri provine dintr-o familie alungată în 1940 din Cernăuţi. Încărcătură emoţională ar fi destulă: inclusiv o anume cunoaştere „dinlăuntru" a dramei noastre de la răsărit. Dar sentimentele, impulsurile şi experienţele se cer dublate şi de o altă cunoaştere: de aceea pe care ţi-o dă informaţia la sursă şi analiza obiectivă.

Republica Moldova este sensibil mai puţin decât am pierdut în 1940, dar şi ceva în plus: Transnistria. Apoi, după cinci decenii, ea este, în bună măsură, şi altfel decât fusese sub raport demografic, etnic, lingvistic, economic, politic, cultural şi social.

Modelul unificării germane a fost evocat adesea la noi. Dar superficial. O mostră ar fi şi emfaza cu care se vorbeşte la Cotroceni de „cele două state româneşti”. Sunt ele două? Este Moldova un stat independent? Era oare în `89-90 pentru România ceea ce era RDG pentru RFG? Simplist, poate. Practic - nici poveste! Exceptând o stabilitate-embrion, fără conţinut, şi o populaţie de limbă română nominal majoritară, nimic comparabil cu raporturile de ordin politic, economic, cultural, etnic şi de drept internaţional care caracterizau cele două Germanii. La o parte lăsând, desigur, o istorie comună, şi nouă şi lor, până prin ‘44- '45.

Criza sovietică a găsit cele două Germanii într-o situaţie radical alta decât cea a României şi a RSS Moldoveneşti. România, foarte departe de a fi o RFG (!), intră în ‘89 în cea mai gravă criza internă a sa din vreme de pace. Iar RSS Moldovenească, prinsă în vâltoarea crizei şi ea, nu era decât o componentă „RSS" a URSS. Nicidecum un stat! Existenţa RFG, puternică, prosperă şi atractivă, a permis reunificarea germană. Consumată numai aparent punctual, la 1 iulie 1990 prin unificarea monetară, unificarea germană a fost un proces îndelungat, urmărit pe toate planurile de politica Bonn-ului. Chiar şi fără şanse pe atunci, unificarea este prefigurată din 1949 (!) în Constituţia RFG! Iar în 1970, prin Ost-Politik, Willy Brandt tot asta urmărea! Când în ’88-‘89 criza sovietică oferea prilejul, a urmat faza diplomatică consumată la Moscova, care după doi ani de tratative - peste capul RDG! - impune unificarea. Ea continuă şi azi - politic, juridic, economic etc. - dând mari bătai de cap şi impunând costuri uriaşe celor dintre Rin şi Oder!

E de reţinut aici ideea de proces şi de durată; de pregătire şi de sacrificii. Dar şi aceea a conştiinţei precise a propriilor drepturi ce impun, drept corolar, inerente obligații. După cum, nimic din ceea ce aparţine democraţiei nu i-a împiedicat pe nemţi să-şi reîmplinescă trupul şi destinul naţional. Chiar dacă pentru aceasta a trebuit să se zguduie Sistemul Monetar European, iar Maastricht-ul să se amâne, după unii, la kalendele greceşti!...

Pentru România, ‘89 a deschis şansa eliberării de sub comunism, a democratizării şi a unui alt început, dar și riscul prăbuşirii Statului Naţional pe altarul unei nebuloase „integrări". Apoi, 45 de ani nu se făcuse nimic la Bucureşti în ideea unirii la Prut. Încât, renaşterea naţională începută la Chişinău şi prăbuşirea URSS au redeschis dosarul unificării, dar fără nici o pregătire. Nici aici şi nici acolo! Pentru a nu mai vorbi de conjunctură: Naţiunea Română se zbate azi într-o criză profundă, iar criza iugoslavă şi revizonismul maghiar, renăscut oficial, sunt tot atâtea ameninţări explicite.

Sunt toate acestea motive de pesimism şi renunţare? Nicidecum! Şi nu e vorba aici numai de propriile drepturi ce ne impun inerente obligaţii. Căci, dacă, privim mai atent la anii din urmă, într-un fel, procesul unirii este faptic pornit. Şi spunem „într-un fel”, pentru că în România lipseşte o viziune coerentă, unitară, asupra a ceea ce trebuie făcut, dar şi asupra a ceea ce trebuie evitat. Iar în Moldova, unioniştii, din lipsă de experienţă, din lipsă de sprijin şi din alte varii motive, au pierdut teren. Sămânţa pusă de ei rodeşte însă, încă! Căci nu numai metaforic vorbind, procesele din ultimii 3-4 ani de acolo sunt subsumabile unei Re-De-Ge-izări a fostei RSS Moldoveneşti. Două ni se par a fi laturile acestui proces de Re-De-Ge-izare:

1.    De patru ani Moldova evoluează spre statutul de stat independent. Contează aici mai puţin raportul de forţe între tendinţele interne, prin definiţie dinamic, schimbător. Şi mult mai mult raporturile juridice, interne şi externe, ale statului-născând dintre Prut şi Nistru.

2.    Pe măsura conturării unei Moldove independente, Chişinăul oficial şi o bună parte a opiniei publice devin mai reci, dacă nu ostile, vizavi de România. Pentru conducerea de azi, nici o mirare. Opinia publică însă, lăsând la o parte rusificarea, nostalgică (ca şi la noi) după stabilitatea erei comuniste, asociază cauzal criza şi necazul de azi şi de unire!

Să ne aşteptăm ca, odată deplin independentă (juridic vorbind) Republica Moldova, aidoma RDG, să ne fie ostilă? Poate, dar nu la intensitatea atinsă vreodată de confruntarea inter-germană. Într-o singură ipoteză se poate ajunge la aşa ceva: dacă Chişinăul oficial îşi va însuşi vreodată lozinca aberantă şi anti-naţională a unei Moldove „de la munte la mare", vânturată sub Gorbaciov la mitinguri prin Chişinău.

Iarăşi motive de pesimism şi renunţare? Nemţii au stat vreme de patru decenii cu arma nucleară la picior, cu zid în Berlin şi patru armate de ocupaţie pe teritoriul naţional şi n-au renunţat, şi n-au disperat. O analiză minuţioasă şi lucidă a politicii RFG - de la eşecul doctrinei Halstein[i] la Ost-Politik şi de la comerţul inter-german (fără vamă chiar şi în plin război rece)[ii] la principiul liberei circulaţii a persoanelor între cele două Germanii - ar fi extrem de instructivă pentru toţi cei care fac, sau comentează, politica unirii. (va urma)

 (articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 9-10 (14-15), 15 august 1993

---

[i] Doctrina Halstein: cine recunoștea RDG nu putea avea relații diplomatice cu RFG.

[ii] Pe această bază mulți considerau RDG ca al 13-lea membru al CEE.

Read more...

Politica națională, o amânare costisitoare

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Politica națională, o amânare costisitoare

Cu ce se poate lăuda guvernul Văcăroiu la acest binevenit, pentru premier, time-out al vacanţei parlamentare? Cu trei lucruri: continuarea reformei, creşterea producției industriale lună de lună din ianuarie pînă în iunie și stabilitatea socială internă. Sună frumos, dar la o analiză mai atentă lucrurile nu stau chiar aşa.

1. Continuarea reformei este marcată de doi paşi: eliminarea subvenţiilor la ultimele produse subvenţionate (la 1 mai) şi introducerea TVA la 1 iulie [1993]. Aceşti paşi aparţin logicii actualei reforme şi erau decişi sub guvernul Stolojan. Subvenţiile trebuiau ridicate la 1 sept. 1992, iar TVA-ul trebuia introdus la 1 ianuarie 1993. Ambele măsuri au fost amânate. Fie din motive electorale, fie pentru insuficientă pregătire. În fapt, ca şi întreaga reformă, aceste măsuri erau decise prin punctajul stabilit cu FMI sub guvernul Roman. Însuşirea lor de catre guvernul Văcărăoiu era inevitabilă, câtă vreme economia ţării depinde azi în mare măsură de finanţarea externă. Ceea ce îi aparţine acualului guvern, deci, este felul cum aceste măsuri au fost aplicate, pregătite. Prost, adică! Preţurile au crescut nejustificat de mult; brambureala ţine loc de lege! Şi ca o culme a „pregătirii", cu o lună două înaintea TVA-ului principalul organ menit să controleze - Garda Financiară - a fost împinsă parcă special în criză...

2. Creşterea producţiei industriale în primul semestru poate bucura. Din păcate, nu orice creştere este şi bine-venită! Cât timp exportul este mai mic decât importul, economia este ineficientă. Iar orice creştere în atari condiţii înseamnă, efectiv, un pas înapoi la ‘89. Cauza este absenţa restructurării reale a industriei şi întârzierea privatizării. Efectul unei atari creşteri este menţinerea pe mai departe a deficitului comercial de plăţi, de unde şi dependenţa cronică de finanţare externă. Deja datorăm peste 2 miliarde de dolari, iar finanţarea actualei „creşteri" impune un nou împrumut de cel puţin 1,5 miliarde de dolari! Dacă actualele negocieri cu FMI vor acorda o atare sumă, nu performanţa economică a guvemului Văcăroiu va fi cauza, ci o anumită schimbare a opticii Occidentului față de România în contextul crizei iugoslave. Încă, numai o creştere economică însoţită de pozitivarea balanţei de plăti, de creşterea rezervei valutare a statului şi de stoparea inflației este pozitivă. Or, la toţi aceşti indicatori fundamentali azi se stă mai rău ca în urmă cu un an! Numai un leu stabil permite reluarea economisirii de către populaţie şi acumularea de capitaluri reale de către întreprinderi. Abia pe aceste baze se poate asigura reluarea investițiilor, retehnologizarea, crearea locurilor de muncă şi o creştere economică reală, sănătoasă. Or, în ultimele nouă luni inflaţia s-a accentuat, deficitul comercial s-a menţinut, iar îndatorarea ţării continuă în ritmuri înalte. Destinaţia datoriei externe - întreţinerea consumului, nicidecum pentru dezvoltare! (În 1992 România a cheltuit peste un miliard de dolari pentru importul de acadele, gumă de mestecat etc.)

3. Stabilitatea socială este (încă) realitate. Dar sindicatele pregătesc încă de pe acum o nouă ofensivă salarială. De unde şi dilema actualului guvern: cedează sindicatelor şi îşi asumă hiperinflaţia? Sau rezistă şi riscă convulsii?

Vedem deci că tot ceea ce ar putea fi invocat de guvern ca pozitiv nu stă în picioare! Apoi: promisiunile electorale au fost total ignorate. Inevitabil, căci demagogia tocmai asta presupune. Încrederea pe care oamenii de afaceri, managerii şi exportatorii români păreau să şi-o fi recăpătat în guvern în vara-toamna trecută azi e amintire. Azi sute de milioane de dolari rezultând din exporturi românești rămân afară, în băncile străine, de teama unor măsuri abuzive oricând posibile. De unde, o presiune crescândă în ultimele evoluţii leu/dolar; de unde, şi reţinerea investitorilor străini serioşi, care întârzie să vină. Iar dacă la toate acestea adaugăm scandalurile corupţiei la nivel înalt şi felul, cel puţin neinspirat, în care guvernul a înţeles sa reacţioneze, este evident eşecul actualei guvernări.

În politic, toate acestea se traduc după chipul şi asemănarea fiecăruia. Omul de jos, electoratul, reacţionează prin apatie şi nemulţumire. Dovada - la Petroşani, la recentele alegeri locale, absenteismul a fost de 81% ! Lumea politică, la rându-i, are prilejul să-şi arate propria-i măsură. Opoziţia, incapabilă să-şi menţină (fie şi de ochii lumii) propriile-i structuri - vezi PAC, vezi PNL-CD, vezi Convenţia - aspiră, desigur, la venirea la guvern! Culmea - nu fără şanse reale! S-a vorbit de remaniere de guvern. Noi nu credem în aşa ceva.

Remanierea presupune, principial şi minimal, un premier credibil. Ceea ce - după scandalul Petronim - nu este cazul. Singura alternativă agreată în prezent pare a fi crearea unei noi majorităţi parlamentare. Se fac deja tatonări. Va rezulta o mare coaliţie între P.D.S.R.(F.D.S.N.), Convenţie şi P.D.(F.S.N.)? Sau o coaliţie între Convenţie, P.U.N.R. şi P.D.A.R.? Puţin contează, zicem noi. Ambele ar avea aceeaşi semnificaţie politică: o victorie a politicianismului, o rezolvare a actualei crizei şi ignorarera electoratului, ultimul arbitru! Rămânând pragmatici, cum le place domnilor Roman şi Patriciu să fie, ne vom întreba: câte partide ar presupune atari coaliții? Şase-şapte minimal! Numai recenta „înţelegere" pentru guvernare între Convenţie şi poartă şase semnături. Toţi aceşti domni ignoră însă că un guvern de şase-şapte partide nu va rezista mai mult de trei patru luni. O spune o întreagă experienţă vest-europeană. O spune şi experienţa recentă din Bulgaria, unde UFD-ul, un soi de Convenţie, a căzut de la guvern numai după şase luni, pentru ca la nouă luni de la alegeri să-şi conteste propriul președinte!

Ţara are nevoie de un guvern puternic, coerent şi cu bază socială largă. Partide cu lideri nevrotici, incapabili să stea la un loc între ai lor, sunt cel puţin inconştiente când aspiră să vină la guvern. Dornici de putere (PL `93) sau cu speranţa că venind la guvernare pot evita dezagregarea (PAC şi PD-FSN), actualii opozanţi merg la întâlnire cu intenţiile de principiu ale domnului Iliescu. Dar bătrânul domn Coposu ezită, încă. Dânsul ştie foarte bine că alegeri anticipate la anul sunt de neevitat după orice soi de coaliție. Încât, propria-i decizie se va lua în funcţie de şansele ce le-ar avea partidul său. Respectiv, vor fi mai mari sau mai mici aceste şanse, intrând la toamnă în guvern?...

Din toate aceste frământări şi tendinţe, preşedintele Iliescu, încă enigmatic, îşi va extrage formula pe potrivă la toamnă. Opţiunea sa va merge se pare - spre un guvern de centru dreapta. Cu PNŢ-CD în orice caz. Pe de o parte, un atare guvern se scontează să aibă o „faţă" mai onorabilă în raporturile cu Occidentul; pe de alta, erodarea inevitabilă a oricărei guvernări ar pregăti o revenire în forţă a stângii la anul. Iar până la toamnă ţara e guvernată de o echipă neinspirată, lipsită de suport real, dar împuternicită să emită ordonanţe cu putere de lege! Şi toate acestea pentru ca în spatele ficțiunii Văcăroiu să se dilueze răspunderi, să se amestece cărţi. Preţul?! Mai mult decât timpul care trece, iată, fără nici un rost gospodăresc... (18.07.1993)

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 8 (13), 15-31 iulie 1993)

Read more...

Eșecul planului Vance-Owen. Se va trezi Europa?

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Eșecul planului Vance-Owen. Se va trezi Europa?

Turnura la care s-a ajuns după respingerea planului Vance-Owen indică în mod evident un potenţial catastrofic pentru Balcani şi pentru Europa. Iar concomitenţa acestei crize cu prăbuşirea Yaltei, cu dureroasa „tranziţie" şi cu proiectul Maastricht riscă compromită speranţele celor recent eliberaţi, dar şi socotelile partizanilor „Statelor Unite ale Europei"...

Cei interesaţi (din Vest) sau superficiali şi naivi (din Est) dau vina „in corpore" pe... sîrbi! Cu sau fără „atenuanta" unei intricări de etnii, de rase, de religii, de mentalităţi sau orientări police, care în Bosnia atinge o culme! Desigur, toate acestea îşi au importanţa lor majoră acolo. Sunt însă ele suficiente pentru a „explica" actuala tragedie? Credem că nu! Mai întâi, să nu uităm trecutul recent! Până prin 1990, Iugoslavia era cea mai prosperă şi liberală ţară din Est. Și un model - dacă nu ideal - atunci viabil, funcţional, de stat federal. Dovada - ultimele decenii de proprietate şi convieţuire reuşită, punctate de zeci şi zeci de mii de căsătorii mixte. Apoi, poate cu excepţia Sloveniei şi, parţial, a Croației, milioanele de iugoslavi de pe stradă regretă astăzi înmormântarea în sânge a Federaţiei concepute de Tito...

Și atunci?! Cum de a fost posibil?

Slovenia şi Croaţia - mult mai dezvoltate - au cochetat cu ideea separării mai demult. Tito însuşi pricepuse că „viabilitatea Iugoslaviei presupune prosperitate pentru toţi”, dar şi o Serbie mai mică în favoarea unei Croaţii cu frontiere mai „largi". Fapt ce astăzi se răzbună! Moartea lui Tito şi sistemul constituţional adoptat ulterior au şubrezit Statul Iugoslav. Iar prăbuşirea Yaltei a creat un vid de putere în spaţiul inter-sovieto-german. Reunificată şi dominantă economic pe continent, Germania se simte atrasă spre această zonă, lipsită de capitaluri, de experienţă, dar „entuziastă" şi naivă. Încât, numai trei ani, în locul celor 8 state răsăritene dintre care 4 aveau între 16 şi 38 de milioane de locuitori, azi avem 16 state din care 14 au sub 10 milioane fiecare şi numai Polonia (38 milioane) şi România (22 milioane) rămân ceea ce au fost! Se creează astfel un vast teren de „vânătoare" sub bine-cunoscuta deviză în zonă: „divide et impera!" şi în care marca, economia şi influenţa germană vor face, mâine, legea! Cum altfel să se explice graba cu care Germania a recunoscut Slovenia, Croaţia şi Bosnia? În criza iugoslavă, Germania a fost o veritabilă locomotivă diplomatică (după ce decenii nu fusese decât o „modestă" locomotivă economică), impunând partenerilor, inclusiv Americii, atitudini similare prin tactica faptului împlinit. Dacă la aceasta adăugăm greşeala Belgradului de a fi dat, primul și de la început, o dimensiune militară conflictului, avem (în mare) povestea genezei acestei crize. Iar în acest context, cazul Bosniei e doar varianta paroxistică a unei atari nefericite intricări. Dar în cazul Sloveniei şi Croatiei, terţii aveau de-a face cu adevărate naţiuni, libere să se autodetermine. Bosnia însă nu fusese niciodată „o ţară" şi cu atât mai puţin o naţiune! Bosnia e un teritoriu! În vechime sută la sută sîrbească şi ortodoxă, după secole de dominație otomană şi câteva decenii de ocupaţie austriacă, ea a intrat 1918 în componența Iugoslaviei, având 40% musulmani, 33% sârbi şi 16% croaţi. În ultimele decenii, Bosnia a progresat enorm. Ea a fost o veritabilă Elveţie a Iugoslaviei, cu oameni liberi şi prosperi. Amintiți-vă de Olimpiada de iarnă de la Sarajevo! Acum ea şi-a asasinat şansele, lăsându-se pe mâna unor lideri ce s-au încurcat în propriile himere!...

Ce poate rezolva aici planul Vance-Owen, cu harta sa „de leopard"? Nimic! Căci viețile celor 5 milioane de „bosniaci" sunt otrăvite de zecile de mii de morţi, de masacre, dc vendete, de distrugeri! Acest plan nu numai că îi taie pe sîrbi de conaţionalii lor din Serbia şi Krajna, nu numai că le alocă vreo patru zone izolate între ele, ci le rezervă cele mai sărace regiuni, totalizând abia vreo 6 miliarde de dolari în bunuri industriale şi de capital, dintr-un total de 31 de miliarde! Apoi, ar mai fi viabilă o „republică independentă", după un atare masacru?! Desigur că nu! Iar aceasta - şi din cauza cantității imense de ură şi resentimente, dar şi pentru bunul motiv că independenţa Bosniei nu ar avea ca temei trupul viu al unei națiuni, cum este cazul în Slovenia sau în Croaţia. Sau poate greşim? Să greşească însă şi Henry Kissinger cu toată experienţa sa de fost şef al politicii externe americane sub Nixon?! Recent, dânsul declara că, după un atare masacru, viabil ar fi numai ataşarea croaţilor şi sîrbilor cu teritoriile lor respectiv la Croaţia şi Serbia, iar musulmanilor să li se asigure un mic stat cu ieşire la mare. Planul Vance-Owen ni se pare deja terminat! Mingea se află acum în terenul domnilor Cristopher Warren şi Kozîrev. Vor aprecia şi realismul lui Kissinger şi evidenţele de pe teren, acceptând noi negocieri pe o atare schemă? Sau se va persevera inutil şi diabolic?...

În ultima lună sârbii au făcut două lucruri importante din punctul lor de vedere: 1) au terminat ocuparea a 70% din Bosnia, având acum de unde ceda la negocieri şi 2) au manevrat abil, anihilând planul Vance-Owen. Belgradul l-a apropriat, pasând problema lui Karadjici. Acesta, după ceva mofturi, l-a semnat la Atena, dar a transmis ratificarea parlamentului sârb de la Pale. Care, la rându-i, respingând planul, a transmis drugul înroşit în foc unui ... referendum! Spălându-se pe mâini ca Pilat din Pont, rând pe rând, toate oficialitățile sîrbe au pus Occidentul în faţa unei noi situații: ,,poporul sârb vă refuză masiv!"

De acum, din două una: ori planul Vance-Owen moare, ori o întreagă Armada de 75.000 de soldaţi, câteva sute de avioane şi câteva zeci de nave vor ataca Bosnia pentru a impune planul cu forţa!...

Și totuşi, lipseşte esenţialul: hotărârea şi disponibilitatea tuturor puterilor occidentale şi a Rusiei la atare aventură. Anglia o refuză pentru că are rezerve față de UEO şi preferă egida NATO, dar şi pentru precedentul neplăcut ce s-ar crea pentru Ulster. Franţa, pentru că este în criză socială şi economică şi pentru că are o conducere bicefală - guvern gaullisto-liberal și preşedinte socialist. Germania, pentru că își are sacii în căruță, iar oficial pentru că se teme de „amintirile” din anii `41-`44. America, la rându-i, se reţine pentru că nu vrea şi nu poate interveni singură acolo. În fapt, Clinton a promis un program „mai întâi America!"... Iar deficitul bugetar enorm nu îi mai permite Americii - cum a fost cazul și în Golf - să finanţeze un război la antipozi. Vremea Coreii (1950), a Libanului (1958), a Vietnamului (1964) a trecut de mult. În plus, spre deosebire de Golf, unde Armada a venit, a învins şi a plecat, în Bosnia ea ar trebui să şi rămână! Cinci sau zece ani! Ceea ce costă enorm!...

Între timp, sub şocul dramei iugoslave şi al neputinţei şi demagogiei occidentale, Maastricht-ul lâncezeşte. La Copenhaga, după un referendum ce aprobă un Maastricht cenzurat de exerciții, se produc violenţe de stradă. În Camera Comunelor se aprobă rezerve (!) la planul Maastricht, iar în Franţa sondajele arată că azi francezul n-ar mai spune „da"! Europa de Est se zbate între promisiuni şi speranţe neonorate de Occident, de lideri şi de viaţă, trăind în plus şi coşmarul unei extinderi spre Balcani şi Ungaria a abcesului iugoslav. Iar la Washington şi Moscova, Clinton şi Elţîn nu îşi găsesc încă ritmul şi nici soluţii şi timp pentru gravele lor probleme interne.

În schimb, în Asia extrem-orientală ritmul dezvoltării economice este de 5-12% pe an! China este deja a treia putere economică a lumii după SUA şi Japonia, iar aceasta din urmă şi ţările din ASEAN sunt mai prospere ca oricând. Dacă aţi terminat de comparat, atunci vă întrebăm:

Aşa să se explice votul constant de abţinere, în Consiliul de Securitate, al Chinei în criza din Golf şi azi în cea iugoslavă? Ce să însemne aceasta? Ce altceva, decît faptul că Pekinul nu-şi poate asuma prostiile occidentului prin „da", dar nici nu-şi poate permite luxul unui veto, căci n-are interesul la aceasta?!

Pentru a treia oară într-un secol, după Versailles (1919) şi Yalta şi Potsdam (1945), Occidentul îşi administrează greşit propriile victorii! Căci azi, în loc să sprijine cu zeci de miliarde de dolari redezvoltarea Europei de Est, Occidentul - din cauza propriei sale miopii - o sângerează, o supune la embargouri directe sau indirecte, pentru a o „pacifica" mai apoi cu costuri în dolari, cu mult mai mari! Pe o asemenea cale, ne temem, secolul XXI va fi asiatic „sau nu va fi deloc"!

Se vor trezi la vreme cei din Europa?...

(articol apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 6 (11), 15 iunie 1993)

Corneliu DIDA

Read more...

Congresul Partidului Alianței Civice: Iluzii și pretenții spulberate

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

CONGRESUL PAC:

ILUZII SI PRETENȚII SPULBERATE

Motto: divorțul e un omagiu adus căsătoriei: divorţezi pentru a te putea recăsători...

Cu 7 senatori şi 13 deputaţi, Partidul Alianței Civice este al treilea partid al Convenţiei şi al cincilea partid al opoziţiei, ca pondere parlamentară. Semnificative în sine, aceste date nu justifică însă tapajul şi noianul de comentarii stârnite în jurul Congresului de la Timişoara. Mai întâi că prezenţa sa în Parlament nu este rezultatul unei confruntări directe cu electoratul, ci al acelui "artificiu", azi letargic, numit Convenţia Democratică. Apoi, cu excepţia UDMR, partidele din Convenţie nu îşi cunosc nici ponderea şi nici distribuţia pe teritoriu a propriilor simpatizanţi. Plutesc în ceaţă, din acest punct de vedere, şi trăiesc - poate cu excepţia liberalilor - cu teama de alegeri. În fond, singura confruntare directă cu electoratul, PAC a avut-o la Constanţa în alegerile locale. Mergând pe propria-i mână, PAC a obţinut acolo... câteva zeci de voturi! Lecţia a fost însă învăţată şi azi PAC-ul este... ditai partidul parlamentar...

Dacă ne oprim şi noi asupra recentului Congres al PAC, o facem nu pentru a fi în pas cu "lumea bună", ci pentru că din multe alte puncte de vedere PAC-ul este, totuşi, un caz interesant şi instructiv. Judecând la rece, apariţia acestui partid nu se justifică pe un eşichier şi aşa aglomerat şi confuz. Ieşind din sânul Alianţei Civice, pe la mijlocul anului 1991, PAC-ul a fost un pas inainte: a fost semnalul (organizatoric) că o anume maturizare politică a "opoziţiei intelectuale" avusese loc și, ca prim rezultat, se abandona strategia străzii pentru lupta politică directă. Sute de intelectuali - mulţi de o certă valoare în propiile domenii - înţelegeau să-şi dea mâna in ciuda unor diferenţe ideologice şi deosebiri de vederi. Acest lucru a generat multora noi speranţe, dar a generat şi o idee: unirea opoziției sub aceeaşi siglă - Convenţia Democratică. Într-o primă analiză, aceste două elemente ar fi suficiente pentru ca PAC să aibă ce să-şi scrie în propria autobiografie. Succesul la locale al Convenţiei, însă, nu a fost corect asimilat de opoziţie. Mergând pe ideea de sorginte troţkistă a ”unirii tuturor forţelor", strategia Convenţiei a falimentat în fapt: alegerile prezidenţiale au fost pierdute, iar scorul parlamentar a fost derizoriu – 20%! Încât condiţia de veşnică perdantă a opoziţiei era normal să stârnească mişcări şi frământări. Convenţia este azi în letargie. Iar partidele ce o compun au intrat în criză. Cu atît mai mult cu cât guvernanţii, în pierdere de viteză, nu reuşesc să scoată ţara din marasm.

PAC-ul, prin însăşi geneza sa, era şi este un model în mic al Convenţiei. Caracterul său eteroclit este bine ilustrat de cele trei moţiuni supuse Congresului: civic-democrată (citeşte, social-democrată.), liberală și moral-democrată. Şi cu aceasta, PAC-ul conţine cam tot spectrul politic din parlament. Vorba olteanului în fața girafei la zoo: "aşa ceva nu se ezistă”. În teorie, cam aici era sarcina Congresului: să dezbată, să aleagă, să clarifice. Dar n-a făcut-o! O spune dl. Stelian Tănase: "Moţiunile nu au fost votate, s-a evitat punerea lor în discuţie!” Dacă, pe lângă acest fapt extrem de grav, mai punem în balanţă şi felul în care a fost pregătit Congresul - precedat de excluderile "incomozilor", de ponderea cu mult mai mare a filialei Timişoara pe considerentul că "ei au dat cei mai mulţi bani"; dacă luăm în considerare listele pregătite dinainte cu "cei 48 care trebuiesc votaţi” sau atitudinea persiflantă faţă de presă a d-lui Manolescu, ne întrebăm ce mai rămâne din pretenţiile "civice", "democratice" sau "moralizatoare" ale PAC?...

Unii prognozaseră sciziunea PAC. La drept vorbind, puţin contează! După atâtea sciziuni, unele la case cu mult mai mari, încă o sciziune n-ar fi de mirare. Sciziunea, ni se spune însă, nu s-a produs. Optimiştii - dl. Alexandru Popovici, adversar al d-lui Manolescu, exultă totuşi: "PAC este un partid neo-liberal. Punct! După asta se mai poate scrie orice!", aluzie la precizările "ideologice" ale d-lui Manolescu, pe care-l cităm: "Doctrina PAC este neoliberală. (punct!) Dar pe baza valorilor civice, democraţiei şi ale moralei." (!!!)

Lucid vorbind, PAC nu s-a scindat, ci inaugurează ceva original: PAC a realizat un demontaj. El conţine azi individualizate clar (ireconciliabil!) trei fracţiuni: liberală (cu dl. Tănase şi cei mai mulţi parlamentari), social-democrată (cu dl. Mihai Şora în frunte) şi creştin-democrată devenită, moral(!)-democrată (de mai mică amploare, cu d-nii Nicolae Constantinescu şi Stere Gulea). Vorba cuiva: "dl. Manolescu a avut un Congres, noi am rămas cu partidul” (în mână, se înţelege!)...

La drept vorbind, tot acest scandal (de familiuţă) nici n-ar merita deranjul. Nici măcar pentru "vocaţia" sa ilustrativă pentru felul cum se face "politica" azi. Credem însă că recentul Congres al "demontării", prin urmările ce le va avea prin vecini - la FSN-Roman(?), la FDSN(?), la liberali(?), la ţărănişti creştin-democraţi, nu-i aşa?),  ar putea să facă valuri. Pentru că nu suntem nici primii nici ultimii care şi-au permis-o, vom pătrunde şi noi pe terenul speculaţiilor: şi cam ce-ar putea urma?...

În mare, o migrare a părţilor, acum demontate, spre făgaşul lor firesc. Civic-democraţii d-lui Şora, spre social-democraţi. Care, la drept vorbind, cam lipsesc cu desăvârşire, dacă e să îi căutăm adunaţi cu toţii la un loc. Aici să fi fost şi necesitatea - din viziunea d-lui Manolescu - de a învinge (musai) moţiunea civic-democrată? Poate. Un PAC trecut la social-democraţie ar fi permis o mutare "tare": o unire a social-democraților d-lui Cunescu şi "social-democraţilor” d-lui Roman în jurui unui PAC convertit (cu mâna forte a d-lui Manolescu şi sforile domnului Mihnea Berindei de la Paris) la social-dernocraţie. Unii ar fi venit cu aura "istorică" şi scaunul din Internaţionala Socialistă (d-1 Cunescu), alţii cu aura de opozanţi pur sânge (D-nii Manolescu şi Şora), iar ceilalţi - abia ei cu vână şi foarte importanţi (FSN-Rornan) - şi-ar fi salvat situaţia nu foarte roză azi. Nu-i timpul pierdut!

Aripa neo-liberală - azi demontată în public - ar migra natural spre neoliberalii domnilor Horia Rusu şi Dinu Patriciu. Care, la rândul lor, ar putea fi segmentul de legătură cu reformiştii din sânul FDSN, grupaţi, cred unii a şti, în jurul domnului Adrian Năstase. Este vreme încă şi pentru o atare figură...

Cât despre creştin-democraţi - mai puţin numeroşi ca primii - ar putea fi o infuzie de "tinereţe" în gerontocratul PNŢ-CD.

Ar fi rău, ar fi bine?...

Vom trăi şi vom vedea!

Recentele mişcări din PAC, care urmează frământărilor liberale, până la un punct sunt inerente vieții politice pluraliste. Unde s-ar situa punctul acesta? Evident, în afara pretenţiilor civice şi moralizatoare arborate de doi ani de PAC și de mantia sa - umbră azi - Alianţa Civică. E şi acesta un semn de "maturizare", de pierdere a unei "virginităţi" care - în politică - nu prea face casă bună cu ideea de carieră, de influență, de acces real la putere...

Cert este că PAC nu va putea redeveni ceea ce a fost - un partid; pentru unii o speranţă chiar! Menajul "în trei", care a fost PAC până de curând, a încetat. Liberi de acum, foştii tovarăşi vor porni spre noile combinaţii.

Semnificaţiile morale sau general umane vor rămâne - ca mai totdeauna în politică - în plan secund. Cel mult, electoratul, din nou plesnit peste faţă la scenă deschisă – va absenta mai abitir când va fi chemat la urne. Iar politicienii o vor deplânge în fraze ”civice”, făcând recurs la democraţie și morală...

Situaţia economică şi socială evolueaza rău.  Frământările în cadrul majorității guvernamentale sunt tot mai evidente. Scrisoarea PRM către d-l Iliescu este un exemplu. Apoi, în fruntea FDSN va veni, se pare, d-l Năstase. Mulţi parlamentari FDSN sunt tot mai nemulţumiţi de ministrul de Stat, d-l Mișu Negriţoiu, căruia i s-ar cere chiar demisia, încât agitaţiile din sânul unor segmente ale opoziţiei - cazul PAC de azi - pot fi şi semnul că nu e departe ziua când actualul guvern va trebui să cedeze locul unei alte echipe. Să fie străin, bunăoară, d-l Tănase de toată această nouă conjunctură născândă?! Apoi, opoziţia - mai ales micile partide gen PAC - este tot mai conştientă că instrumentul care i-a adus voturi şi locuri (am numit Convenţia) este astăzi terminat. De unde febra demontajelor şi recombinărilor actuale.

Dacă nu ar fi starea de urgenţă în care se află economia şi finanţele, nişte alegeri anticipate acum ar fi ca fierul roşu pentru toată această rană zemuindă de pe trupul nostru...

Dacă!... (Ioan PERA)

(articol publicat sub pseudonim în revista Mișcarea, anul II, nr. 5 (10), mai 1993)

Read more...

Eșecul gradualismului

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

EȘECUL GRADUALISMULUI

La 1 mai se încheie - ar trebui! - ultima etapă a liberalizării preţurilor. Ceea ce alţii - polonezii, bulgarii, cehii - au făcut dintr-o dată, noi românii am făcut în vreo 5 etape! Gradualismul acesta a fost de esenţă politică. El a fost practicat - prin însăşi natura sa! - în ignorarea raţiunii economice, singura ce putea justifica liberalizarea!

În fond, prin liberalizarea preţurilor se urmărea:

1. Obţinerea unui nou echilibru, în condiţii de piaţă, între marile plaje de prețuri: al mărfurilor, al serviciilor (tarife), al muncii (salariile), al creditului (dobânzile) şi al monedei naţionale (cursul leu/dolar). Şi

2. Dezvăluirea pe această bază, a adevărului economic, pe ramuri pe întreprinderi.

S-a obţinut aşa ceva? Evident că nu! De ce? Tocmai pentru că echilibrul între preţuri, pentru a apare, necesită o simultană liberalizare. Operându-se însă, gradual, s-a obţinut un dezechilibru economic şi de preţuri, generator de haos! Iar în spatele acestui haos se ascund sute şi sute de întreprinderi neviabile. Această rupere succesivă a pseudo-"echilibrelor" ce apăreau după fiecare etapă a generat o inflaţie cumulată cu mult mai mare decât ar fi generat o liberalizare simultană, singura care ar fi meritat acest sacrificiu! În Polonia, liberalizarea a fot totală şi simultană. Ea a avut ca pivot central cursul zlot/dolar. În primele 12 luni (1990) cursul a trecut, flotând liber, de la 1.600 zloţi/dolar la 9.600 zloţi/dolar. Consecutiv, salariile au crescut de 4,5 ori, iar preţurile de 6 ori. Puterea de cumpărare a scăzut cu 28%. A fost un şoc. Dar în următorii doi ani inflaţia a fost numai de 30% pe an, iar devalorizarea zlotului a fost de doar 60%: de la 9.600 la 16.000 de zloţi per dolar. Pe această bază relativ stabilă, preţurile fiind echilibrate şi mecanismele de piaţă fiind pornite, în 1992 economia poloneză realizează, prima în Est, o creştere de 2%! Iar în primul trimestru din 19aț93 o creştere de 5,6% faţă de primul trimestru din `92!

La noi, gradualismul a dus leul de la 21 de lei la 615 lei per dolar, adică o devalorizare de 30 de ori! De trei ori mai grav ca în Polonia! Dar ceea ce este cu adevărat grav este că tot acest imens sacrificiu se face fără a se fi obţinut cele două obiective majore ale atât de controversatei liberalizări! Pe scurt am plătit şi vom mai plăti probabil! - fără însă a şi obţine "marfa" mult visată: echilibrul economic, adevărul economic şi instituirea mecanismelor de piață!...

Cauza: gradualismul promovat cu atâta consecvenţă de dl. Iliescu, de F.S.N. (F.D.S.N.) şi de guvernele succesive de după `89. Iar falimentul gradualismului economic este vizibil pretutindeni: în economie, în social, în starea morală, în compromiterea majorităţii forţelor politice din această ţară. Și, ca un corolar, statul român este azi mai şubred şi mai puţin independent - în termeni relativi - decât era pe vremea lui Cuza...

Ce va aduce luna mai? Depinde!

În primul rând, depinde de curajul actualului guvern de a folosi acest prilej pentru a repune sistemul de preţuri pe baze reale, de piaţă. De a nu mai lungi boala! De pildă, de a reda cursului leu/dolar conţinutul şi rolul pe care trebuie să-l joace astăzi - acela de lider al reechilibrării generale a preţurilor. De a-l lăsa liber, adică! Apoi, de a se promova deschiderea spre mecanismele pieţei care, pe lângă libertăţi „nelimitate" (de a stabili preţuri şi salarii), implică si constrângeri inerente concurenţei pe pieţele externe şi interne. Abia aşa se va descoperi că nu se poate baga la nesfarsit în preţuri costul incompetenţei, al lenei, al furturilor - cum se face astăzi prea ades! Dacă piaţa devine ce trebuie să fie - un loc de confruntare, unde dictează clientul şi nu vanzătorul, preţurile artificial umflate vor fi refuzate şi urmează falimentul. Iar dacă guvernul va refuza să subvenţioneze de la buget atari întreprinderi, spirala inflaţiei va ceda rapid...

În al doilea rând, după 1 mai, multe vor depinde de sindicate. De lideri, dar şi de măsura în care masa salarială îi va urma în demersul lor. Prin natura lor "contractualistă" şi în virtutea "inspiraţiilor" de la sindicatele din vest, sindicatele noastre au două scopuri: păstrarea locurilor de muncă şi compensaţii şi salarii cât mai mari. Firesc, s-ar zice. Dar locurile de muncă şi salariile "tot mai mari" presupun o justă împărţire a profiturilor: între patronat şi salariaţi. Aşa este în vest; aşa ar trebui să fie şi la noi. Numai că în binomul interogativ ce a fost mai întâi: salariul sau profitul? - răspunsul este clar: fără profituri nu pot exista salarii! Nici mici, nici mari. Iar salariile bune presupun, forţamente, profituri pe măsură. Sindicatele nu pot cere plusuri de salarii decât pe seama profiturilor create. Orice sumă de bani ar fi plătită în absenţa unui profit real, negăsind marfă pe piaţă, urcă preţurile şi alimentează inflația. Încât, tot ce rimează cu rentabilizarea reală a întreprinderii, cu crearea de profituri, ar trebui automat acceptat de sindicate: că este vorba de privatizare, de restructurare sau de suprimarea inevitabilă a unor locuri de muncă!

Oricum am da-o însă, în haosul generat de gradualismul anti-economic practicat la noi, adevărul economic este eludat. Calculul profitului real este un "mister". Altfel cum să ne explicăm că uzinele "Oltcit" lucrează cu o șeptime (!) din capacitate şi sunt totuşi încă (!) "la limita rentabilităţii!?

Liderii sindicali însă joacă cartea dură a grevei generale. Deşi se proclamă, cei mai mulţi, adepţi ai "reformei". Care reformă!? Eşecul gradualismului este evident. Iar ţara a ajuns la punctul la care gradualismul falimentar trebuie înlocuit cu altceva! Cer asta sindicatele când ameninţă cu greva?!...

Cu actuala ameninţare de grevă vor, să zicem, nişte bani în plus. Ei şi? Mai mulţi bani pe o aceeaşi schemă înseamnă, faptic, mai multă inflaţie în lunile ce vin. Iar inflaţia nu permite relansarea economiei, cum nu a permis-o nici în cei trei ani trecuţi din ‘89! Ni se spune că, odată declanşată, greva va dura "o zi sau două”. Ca să obţinem ce? O zi sau două de activism sindical sau de chiul organizat?! Pe urmă, o grevă ştii când Nu ştii nici când o termini şi nici cine şi cum o termină!

Rezolvăm ceva cu greve generale sau cu "demisii în bloc" ca în RENEL, când bunăoară în Harghita şi Covasna primarii şi consilierii maghiari vor demisiona şi ei pe 30 aprilie?! Sau când în Iugoslavia se anunţă o gravă escaladă?!...

Nu cu greve se iese din criză. Dimpotrivă - ele adâncesc marasmul. După cum, nici guvernanţii nu trebuie să mizeze, cu uşurinţă, pe bunul-simţ politic al maselor salariale, pe răbdarea lor sau pe indiferentism faţă de apelul la grevă. Luna mai va trece cu bine, probabil. Încât, mult mai importantă pentru actualul guvern este găsirea cursului just după actualul eşec al gradualismului.

Sigur, e nevoie de minte limpede, de voinţă politică, de capacitate organizatorică. Şi de mult curaj - că e vorba de noi decizii, că va fi vorba de o nouă echipă cu un suflu nou. În fond, ar fi de preferat o demisie clară, cinstită, unei pendulări și indecizii în următoarele luni. N-a murit nimeni din demisii şi ar fi şi un prim pas spre "noi tradiţii"! Căci mâna tremurândă de azi nu poate fi de bun augur....

(articol scris de Corneliu Dida și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 5 (10), mai 1993)

Read more...

Chestiunea Rusă

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Chestiunea Rusă

Actuala criză "constituţională" din Rusia domină copios preocupările cancelariilor lumii, dar şi fluxul de ştiri şi comentarii. Este normal. Oamenii politici preocupaţi de propriile viziuni şi interese văd aici, pe bună dreptate, un izvor de griji şi complicaţii practic nesecat. Presa, cel mai adesea legată intim de grupări şi interese, vede totodată în această criză şi un izvor de ştiri senzaţionale, pe care - s-o recunoaştem! - omul modern le apreciază şi gustă "pentru conţinut" chiar şi atunci când, în fapt, nici nu-i spun prea mult.

În pofida marasmului economic, a confuziei politice, a neputinţei instituţiilor, în pofida dezagregării ce tinde să cuprindă şi Armata, Rusia rămâne o mare putere. Chiar şi în dramatic reflux fiind - care pe unii îi poate bucura naiv-periculos - vidul potenţial de putere ce se conturează poate antrena efecte, adesea, la scară planetară. Contează, credem, mai puţin "cine anume câştigă" - Elţîn sau Congresul. Contează însă enorm: pe ce teren anume se va tranşa această criză? Se va tranşa exclusiv politic? Sau echilibrul forţelor şi dezechilibrul acţiunilor va antrena Armata într-o luptă fratricidă?

Urmărind noianul de poziţii exprimate se poate remarca că oamenii politici responsabili de soarta statelor se reţin să facă pariuri foarte explicite, lăsând presei această plăcere. Poziţiile reţinute, voit calme, luate de preşedintele Clinton, nu pot ascunde că la Washington se doreşte un succes al lui Elțîn. Dar nici nu pot escamota un adevăr uitat mai ales din decembrie '89 încoace. Anume, că America şi Occidentul au o capacitate şi disponibilitate remarcabile de acomodare "şi cu dracul", dacă aceasta îi slujeşte interesul! Au făcut-o cu Stalin, cu Mao, cu Ceauşescu şi, recent, cu Iliescu. Iată de ce credem că principala grijă a Americii va fi aceea ca actuala criză să se desfaşoare şi să se dezlege exclusiv pe cale politică. Ceea ce nu exclude sprijinirea discretă a lui Elţin. Dar nu credem că de dragul acestuia vor lăsa (sau împinge) lucrurile până la conflict deschis.

Pentru primatul unei desfăşurări paşnice pledează patru argumente:

1. O degenerare violentă a crizei ar putea duce la o demembrare a Rusiei şi, subsecvent, la o serie de conflicte locale. După cum, o atare evoluție poate duce la un război civil fără precedent. Căci, să nu uităm, Rusia posedă mii de arme nucleare! Cum s-ar desfăşura un atare război într-o astfel de ţară superînarmată - nimeni nu ştie, dar îşi poate imagina cu destulă uşurinţăl În această apocaliptică necunoscută rezidă, credem, şi şansa majoră pentru soluţia politică.

2. O variantă cu războaie locale între țările autonome ale Rusiei poate "exporta" conflictul la vecini prin cel puţin patru zone: prin Baltica şi Moldova, înspre Europa; prin Caucaz şi Asia Centrală, spre lumea musulmană.

3. După o gravă recesiune mondială, economia americană dă semne de revenire. O complicaţie de tip iugoslav în fosta Uniune Sovietică ar fi o catastrofă pentru lumea bursei şi ar genera  un şir de complicaţii greu de stăpânit. Actualul sistem monetar mondial, instabil, atât ar aştepta pentru a cădea în colaps.

4. În ciuda reţinerilor, când este vorba de dat parale, Occidentul este totuşi interesat în refacerea economică a estului european şi în integrarea sa treptată în propriile-i structuri. O evoluţie violentă în Rusia ar compromite, poate, un atare proiect. În tot cazul, ar putea impune un preţ suplimentar imens, plătit din Occident, puţin dispus să-l plătească în condiții de pace.

Dacă este evident că lumea exterioară nu are nici un interes să se ajungă la conflict, este la fel de clar că cei care ar avea cel mai mult de pierdut într-o atare catastrofă ar fi Rusia şi poporul rus. Aici este şi speranţa: în propriul interes al Rusiei pentru pace.

Într-o ţară devastată spiritual după şapte decenii de dominaţie comunistă, lumea politică este foarte greu de evaluat. În mare există trei curente de gândire politică: reformatorii occidentalizanţi (azi pro-Elţin), comuniştii şi naţionaliştii. Dar în vârtejul vieţii politice există o multitudine de nuanţe şi suprapuneri ce sporesc confuzia şi fărâmiţează eşicherul. Cu excepţia comuniştilor, care dispun de mijloace şi de experienţă, restul partidelor sunt la primii paşi.

Din vechea tradiţie rusă - exceptând zonele specific culturale, unde ruşii au şi azi realizări de valoare, a mai rămas extrem de puţin. În politic, doar atât: setea de a domina pe celălalt şi supunerea în faţa forţei. Preluate de la ţari, ambele au fost duse "pe noi culmi" în acest secol. Chiar dacă supunerea în faţa forţei s-a eclipsat acum, aruncând ţara în pragul anarhiei, de îndată ce ar apare un nucleu de forţă, reală, coerentă, acest străvechi reflex şi-ar reintra rapid în drepturi. Dacă naţionaliştii visează graniţele vechiului imperiu ţarist şi re-omogenizarea Rusiei, iar comuniştii revenirea la vremea lui Stalin, ei bine, ambele curente se bazează tocmai pe dorinţa de ordine prin forţă, pe care tot mai mulţi oameni din popor o exprimă făţiş. Reformist-occidentalizanţii, la rându-le, mizează pe forţă. În fond, şi reformiştii, aidoma naţionaliştilor sau comuniştilor, doresc revenirea Rusiei "la ceea ce a fost odată". Dar cu alte mijloace: cu cele cu care a avut succes Occidentul. Iar aici reformiştii au un alt aliat: setea de a poseda. Bani, averi, putere chiar!

Cât anume va dura actuala criză, cum anume se va dezlega ea, cine poate şti? Vom asista, probabil, la un mic armistiţiu şi la o chemare la urne. Credem însă că într-o ţară masiv materialistă, profund despiritualizată, cum este astăzi Rusia, istoria următorilor ani îşi va extrage substanţa din cele două dominante: dorinţa de a domina pe alţii și dorinţa de a poseda! Alternativa de tip spiritualist e de domeniul utopiei, încă. Ea se întrezăreşte totuşi în ortodox-slavofile luate de Soljeniţîn şi adepţii săi.

Pentru România, situată între o Iugoslavie în flăcări şi o Rusie în criză majoră, pericolele sunt mai mult decât reale. O dezlegare paşnică a crizei şi menţinerea mecanismelor democratice în distribuirea şi controlul puterii la Moscova sunt vitale pentru noi. În orice altă variantă de evoluţie a chestiunii ruse, sprijinul Occidentului pe care mulţi români contează, ar fi o iluzie. În cel mai bun caz vom fi un pion avansat, bun pentru sacrificii şi tranzacţii. Ca la 1917, ca în 1945, şi azi pentru români "Dumnezeu este prea sus şi Occidentul prea departe"... de ceea ce visează occidentalizanţii noştri.

(25 martie 1993)

(articol scris de Corneliu Dida și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 4 (9), aprilie 1993)

Read more...

În martie, singura știre bună - zăpada

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

În martie, singura știre bună - zăpada

La majorat, prinţul Charles a fost întrebat: "Când veţi urca pe Tron e posibil ca dilema zilei să fie: capitalism sau socialism? Cum optați?...”

Răspunsul: ”În capitalism, consumatorul e rege, iar producătorii îl servesc. În socialism, producătorul dictează şi consumatorul n-are încotro. Cum omul consumă 24 de ore din 24 şi produce numai 8 ore pe zi, optez: capitalism"...

Azi, Anglia şi prinţul Charles au alte dileme. Dar estul ex-comunist se zbate în criză. Soluţia are un nume consacrat: tranziţia! De la socialism la capitalism, cum ne asigură dl. Brucan, care ştie bine drumul, căci l-a parcurs şi-n sens invers, ca ghid....

Tranziţia - adică trecerea de la o econornie dominată de producătorii monopolişti de stat la una dominată de consumator. De la deviza socialistă - marfă să fie că amatori sunt destui, la deviza capitalistă - clienţi să avem că marfă e destulă! Sau, cum zic economiştii, de la o economie cu "restricţie pe ofertă" (socialismul) la una cu "restricţie pe cerere". Merită?! Sigur! Tocmai fiindcă viaţa nu începe cu materia şi nici nu se limitează la atât. Tocmai pentru că atmosfera concurenţială - singura care perfecţionează şi lanţul productiv, dar și pe cei ce-1 încadrează - nu este posibilă decât în societăţile cu restricţie pe cerere. Or, secretul unei atari societăţi este întreprinderea autonomă a cărei eficienţă are la bază proprietatea privată şi accesul liber la profit! Oameni de carte, reformatorii noştri - pentru care de obicei viața "începe la materie şi se limitează la atât" vor fi fiind desigur tributari şi dânşii filozofiei economice schiţate mai sus. Şi, dacă vor să treacă la capitalism, să vedem cum stăm de fapt.

Simplificând, trecerea la capitalism se măsoară prin: 1) ponderea sectorului privat în PIB şi în capitalul social şi 2) prin raportul între oferta vandabilă şi cererea solvabilă de mărfuri.

La primul punct, pe româneşte: cum stăm cu privatizarea? Prost. Exceptând legiferarea liberei iniţiative, mai nimic! E drept, pe această cale, cam 45% din comerţul interior, 25% din servicii şi 20-30% din comerţul exterior se fac prin sectorul privat. Dar marile sectoare productive - industria şi agricultura - ambele în plin marasm, aparţin statului, de fapt! Din cele 6200 de mari întreprinderi de stat s-au privatizat vreo 15! Iar ţinând cont şi de activele vândute - vreo 17 miliarde de lei - ponderea sectorului privat este sub 0,5 % în acest vital sector! Mai rău, cele două legi menite să promoveze privatizarea sunt practic blocate.

Legea fondului funciar, în doi ani, a dat titluri de proprietate la numai 2% din cei îndreptăţiţi, vreo 6,2 milioane de persoane! În schimb a generat un haos la sate! Legea privatizării, în opt luni, nu a reuşit nici măcar să-şi creeze instituţiile de bază: Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondurile Proprietăţii Private, 5 la număr. FPP nr. 5 Craiova, de exemplu, nici nu există încă, pentru că Registrul Comercial Dolj ... refuză să-1 înscrie! Bilanţurile întreprinderilor privatizabile nu au fost depuse încă, iar cauzele par a fi... emise din ministere! În plus, între FPP, FPS, ministere şi guvern există fricţiuni şi divergenţe, unele fiind de-a dreptul încălcări de lege!...

La punctul doi, raportul între oferta vandabilă de mărfuri și cererea solvabilă stă la fel de prost. De ce? Tocmai pentru că motorul unei corecte echilibrări întârzie să apară - privatizarea fiind blocată. Nici o mirare, deci, că blocajul financiar face ravagii. E adevărat, prin '91 la fiecare leu din buzunarul consumatorului se aflau mărfuri de numai 9 bani, iar în 1992 se ajunsese la un raport net modificat: la un leu din buzunar se aflau mărfuri pe piaţă de vreo 70 de bani. Dar această tendinţă, teoretic pozitivă, s-a obţinut aproape exclusiv prin pierderea puterii de cumpărare şi nu prin plusul de mărfuri pe care numai concurenţa îl creează! Azi, privind magazinele din ce în ce mai bine aprovizionate, dar cu mărfuri din ce în ce mai scumpe am putea concluziona că, pentru sectoare întregi de consum, raportul de mai sus se va fi inversat deja. Dar în condiţiile blocării privatizării, asemenea cifre măsoară sărăcia şi nicidecum avansul de substanţă spre mult visata societate de tip concurenţial....

Nici o mirare, deci, că situaţia economică s-a degradat. Din octombrie '92 producţia şi exportul scad din nou masiv. Balanţa comercială se negativează puternic. Inflaţia este în ianuarie 1993 de circa 13% (faţă de 4,5% în septembrie 1992), iar leul se devalorizează numai în februarie cu 17%! Avem 1 milion de şomeri deja şi asta înainte de a se fi început restructurarea! Aşa cum ne temeam cu două luni în urrnă, guvernarea Văcăroiu a irosit pe nimica modestele şi numai parţial pozitivele rezultate ale guvernării Stolojan. După trei luni de inactivitate şi bâlbâieli penibile, dl. Văcăroiu şi-a prezentat programul: în fapt, un şir de pioase deziderate, pentru care nu este clar nici pe ce căi şi nici cu ce resurse financiare ar urma înfăptuirea. Lăsăm de o parte naivitatea FDSN-ului de a pretinde că nu mai este necesară aprobarea în Parlament şi ne întrebăm: ce va urma? O moţiune de neîncredere din partea opoziţiei? O remaniere? O criză de guvern? Credem că guvemul va rămâne, totuşi! Opoziţia, confuzionată, incapabilă de lucruri constructive, nu va reuşi să înlăture, prin vot, guvernul în jurul căruia, în ciuda divergenţelor evidente, vor face corp comun şi PRM, PSM, PUNR. Cu alte cuvinte, vom asista la amânarea crizei! E adevarat, în contextul geo-politic actual - vezi Iugoslavia, criza dunăreană şi criza constituţională de la Kremlin - nu ar fi de dorit o criză de guvern acum. În acelaşi sens ar pleda şi agitaţiile sindicale, dar şi mitridatizarea (otrăvirea lentă şi parşivă) la care este supusă conştiinţa naţională românească de UDMR, Tökes şi aliaţii lor inconştienţi "de pretutindeni".

Economic vorbind însă, amânarea unor măsuri ferme şi precise - al cărui instrument este actualul guvern - este contraindicată. Neglijată, criza se va adânci! Încât, e de aşteptat ca în următoarele 2-3 luni importantele clarificări în cadrul FDSN, dar şi la Cotroceni, să repună acest guvern sub semnul întrebării. Ne place, nu ne place, reformatorii de toate culorile nu sunt capabili să se înţeleagă între ei, nici să convingă ţara la un efort coerent, şi nici să pună în mişcare o întreagă administraţie de stat care, din păcate, îşi vede de-ale ei...

Până una alta, martie a venit cu zăpezi abundente, singurele ce mai dau acum ceva speranţe. Încât, privind cum ninge liniştit, mai bine rugaţi-vă, fraţilor, în mănăstiri şi biserici, că altfel ţara se duce de râpă... (5 martie 1993)

(articol scris de Corneliu Dida și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 3(8), martie 1993)

Read more...

1992-93: Economia românească la răscruce

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

1992-93: Economia românească la răscruce

Avem Constituţie (democratică, fireşte), parlament, preşedinte, guvern şi administraţie locală, toate ieşite din scrutin popular. Libertăţile individuale sunt şi ele realitate. Cu democraţia stăm bine, s-ar zice. Din păcate, nu e chiar aşa. De ce? Pentru că viabilitatea unei democraţii ţine de soliditatea economică. De care noi suntem departe. Sărăcia compromite, sigur, cele făptuite în politic de trei ani încoace. Mai grav, ea pune în pericol însăşi stabilitatea şi integritatea.

Economic stăm prost. Producţia scade: scade nivelul de viaţă; apoi avem deja un milion de şomeri. Dar acest bilanţ negativ, la o analiză mai atentă, conţine şi lucruri pozitive. Să ne întrebăm: a preluat dl. Văcăroiu o situaţie mai rea sau mai bună decât preluase dl. Stolojan la vremea sa?

După mineriada anti-Roman echilibrele macro-economice erau rupte: în plan financiar, fiscal, bugetar, comercial şi valutar. Finanţarea externă era blocată total sine die; sistemul energetic era în pragul prăbuşirii; întreprindere după întreprindere îşi înceta activitatea; se însămânţaseră numai un milion de hectare cu grâu.

Ce şi-a propus dl. Stolojan? Să refacă echilibrele economice, să stăpânească inflaţia şi să stabilizeze producţia ("opţiunea zero"). Pe scurt, să echilibreze consumul de producţie reală și să continue reforma la un nivel suportabil. El a realizat câte ceva din toate acestea, dar şi ceva în plus: a instituit unele mecanisme economice, discutate şi discutabile, dar care funcţionează, încă, cu rezultate palpabile.

Astfel, preţul mărfurilor, al serviciilor, al muncii (salariiie), al creditului (dobânda) şi al monedei naţionale (cursul leu/dolar) au căpătat un plus de coerenţă. Sistemul de stimulare a exportului (Eximbank, dobânzile preferenţiale etc.) a dat rezultate: exportul a crescut cu 25%. Încât, după mult hulita "confiscare" a valutei (600 mil. de dolari în noiembrie 1991) exportatorii români aveau în octombrie 1992 peste un miliard de dolari, numai în băncile din ţară. Inflaţia a scăzut de la 14% lunar în primul trimestru, la numai 5,6 % lunar în trimestrul trei. Pentru prima dată după revoluţie, pentru trei luni la rând - iulie, august, septembrie - producţia industrială creşte, iar balanţa comercială deţine poziţia pe acelaşi interval.

Totusi, românul trăieşte astăzi mai rău ca în urmă cu un an. Dar acesta a fost preţul pentru premizele economice de azi mai favorabile ca cele de acum un an! Dacă la acestea adăugăm detensionarea socială şi politică din 1992, este clar că dl. Văcăroiu a moştenit o situaţie, mai bună decât moştenise Stolojan la vremea sa. Și încă ceva. Între timp Iugoslavia e măcinată de război, Cehoslovacia se dezmembrează, Rusia e minată de conflicte locale şi de o gravă criză constituţională, iar Bulgaria, unde strategia UFD, copiată la noi de Convenţie, a eşuat, se află în criză de guvern şi în prag de alegeri anticipate.

Rememorând toate acestea, stăm noi chiar atât de catastrofic, cum o tot susţine stânga?! Poate da, dar poate nu. Important este: ce va face acum dl Văcăroiu cu acest mic "capital", totuşi pozitiv? Îl va folosi şi dezvolta? Ne temem că nu! În primul rând pentru că acest guvern, aşa cum a fost el alcătuit, este un guvem de "iarnă"; cu bătaie scurtă, deci. Chiar să vrea, ei nu are vreme să profite de cele moştenite. Dar are vreme berechet să strice rapid bruma de bine acumulat. Acest guvern ilustrează câteva tare majore ale vieții de partide. Lipsit de personalităţi politice autentice, FDSN, ca și Convenţia, de altfel, nu a reuşit să convingă pătura de oameni cu pregătire de vârf in economie, finanţe sau management să i se alăture masiv. Sau poate n-a vrut, de teamă să nu devină cu totul altceva! Tehnicieni de valoare preferă, deocamdată, neutralitatea. Care, ca odinioară carnetul de partid, se dovedeşte azi un veritabil passe-partout, când este vorba de a pătrunde în guvern. De aici însă rezultă o dependenţă politică totală a actualei echipe Văcăroiu de stăpânul de la Cotroceni...

Iată de ce actualul guvern prefigurează o guvernare în doi timpi. Într-un prim tempo, el îşi propune să treacă iarna şi să facă bugetul pentru 1993. Dacă însă nu i se întâmplă "nimic" pe acest parcurs, prin martie, după anunțata plenară FDSN din februarie, deci - dl Văcaroiu va reveni în parlament cu un program pe termen lung. Aprobarea acestui program - credem noi - va impune, automat şi minimal, o serioasă remaniere încât din primăvară încolo vom avea tot un guvern Văcăroiu, dar "într-o nouă, prezentare". Mult mai la stânga! Şi iată de ce:

Sistemul comunist a suferit trei mari lovituri. Prima, la 22 decembrie, când aparatul politic i-a fost înlăturat. A doua, în 1990, când sistemul planificării centrale a fost distrus şi el. Ambele lovituri însă au fost demolatoare, de unde şi haosul ce le-a urmat. Şi, subsecvent, regretul, nostalgia (populare) ce au hrănit succesul stângii.

Dar a treia lovitură, sistemul economic comunist a primit-o în cursul guvernării Stolojan. O lovitură mult mai gravă şi mult mai subtilă, ignorată din păcate de o opoziţie de veleitari şi gogomani. Această lovitură are un nume: cursul de schimb valutar unic, de piaţă, fie el şi limitat. După noiembrie 1991, când a fost decis cu hotărâre, şi mai ales după mai '92, când acest curs a devenit şi efectiv, pluralismul de cursuri care caracteriza totalitarismul economic comunist a fost suprimat! Această a treia lovitură, însă, este prima lovitură constructivă, infinit mai gravă, pentru că ea a introdus ceva în loc: un sistem de referinţă obiectiv într-un haos economic. Se obţine astfel un mecanism de piaţă (fie el şi imperfect) care permite două lucruri extrem de importante: măsurarea eficienţei economice şi ,doi, redistribuirea valutei venită în ţară prin exporturi, pe baza capacităţii de plată efectivă a agenţilor economici amatori de dolari! Când cursul este unic, banii se numără corect, iar ineficienţa devine transparentă. Că e vorba de întreprinderi, că e vorba de ramuri întregi, că e vorba de manageri! Abia aşa, mult-clamata "restructurare economică", sub guvernarea Roman, capătă o bază reală şi un criteriu obiectiv. Abia aşa, mult-clamata înlăturare a "structurilor comuniste", vezi "alianţo-civismul". încetează să mai fie un slogan.

Încât judecata de valoare, dar şi judecata privitor la adevăratele intenţii ale guvernării Văcăroiu, îşi găsesc criteriul imbatabil tocmai în poziţia noului premier faţă de instituţia cursului valutar interbancar: Va fi el menţinut - cursul ca instituţie - reforma va merge înainte spre condiţia capitalistă - economic vorbind - a economiei româneşti de mâine. Va fi el înlocuit cu un nou soi de "pluralism de cursuri, vom fi făcut un mare pas spre ceea ce am fost!

Sunt indicii însă că vom merge spre a doua variantă. Astfel, noul ministru al sănătăţii a cerut (vezi Ev. Zilei) "un curs valutar preferenţial pentru importul de medicamente". Apoi, politica Băncii Naţionale este aspru criticată. De ce? Tocmai pentru curs! Înlocuirea d-lui Mugur Isărescu, despre care se vorbeşte, ar putea fi tocmai semnalul unei drastice schimbări de strategie. Dar mai e ceva. Guvernul Văcăroiu încă nu se vede! Un singur lucru a făcut: recenta indexare. Menită, chipurile, să uşureze situaţia salariaţilor şi pensionarilor, recenta indexare va accentua inflaţia. Cumulat, pentru noiembrie şi decembrie, se prelimină deja inflaţie de 27 %; adică de 13,5 % lunar; cam cât a avut în trimestrul I, când "o luase dl. Stolojan la prelucrat"! Prin urmare, într-o singură lună am început să pierdem din bruma de bine! Deprecierea internă a leului, însă, se va traduce curând-curând în cursul interbancar, care va urca dolarul spre 500, 550 de lei! Pe această bază, în primul trimestru din '93 vom avea din nou de absorbit un dolar mai scump în costuri şi preţuri! Şi ce va face dl Văcăroiu?! O nouă indexare?! De ce - pentru a închide un nou ciclu infernal?! O scăpare a cursului din mână şi un nou ciclu inflaţionist, ne temem, ar putea fi tocmai justificarea, citeşte pretextul, unei schimbări de strategie pe care ne-o va propune dl. Văcăroiu (sau vreun alt executant) pentru urrnătorii patru ani în parlament, la primăvară! Aproape sigur, prima victimă a noii situaţii create va fi instituţia cursului valutar de piaţă! În locul lui ne vom trezi cu "un curs îngheţat" şi cu o pluralitate de cursuri satelite, "justificate toate pe deplin", că va fi vorba de medicamente, de soia, de furaje, de câte şi mai câte! În demagogii nu ne întrece nimeni! În locul noului haos provocat de inflaţie, ni se va propune ce? Un sistem economic "bi-sectorial", pe model chinez, cum recomandă Congresul rus la Kremlin, de pe acum? Adică un sistem cu economie de stat şi una privată, mergând paralel? Aici să fie explicaţia siguranţei d-lui Verdeţ care, revenit recent de la Pekin, declara că "această reformă e greşită"? Poate. Şi poate că sistemul chinez nici nu-i chiar atât de rău! Acolo el lucrează bine, nu-i aşa? Poate. Numai că acolo există şi partidul comunist şi structurile centrale şi planul; desigur toate, pentru "sectorul de stat". Pentru sectorul privat, în plin avânt acum în China, există acolo lucruri imposibile la noi: zecile de miliarde de dolari ale băncilor chinezeşti din Taiwan, Hong-Kong, Singapore şi SUA, care se străduiesc, cu destul succes, să împingă China spre capitalism. Modelul chinezesc actual - aplicat la noi - n-ar aduce decât cele ''necesare" sectorului de stat: partidul şi planul. Mulţam, le-am mai avut...

Încât, până la o clarificare de nouă strategie, noi deplângem două lucruri: incapacitatea actualei opoziţii să priceapă pe ce lume se află şi sărăcia care - iată - generează sărăcie!

Cât despre democraţie - ne place, nu ne place, soarta ei se leagă tot de bani şi de mânuirea lor...

(articol scris de Corneliu Dida și apărut în revista Mișcarea, anul I, nr. 5, decembrie 1992)

Read more...