Basarabia - la actuala oră europeană

  

Într-o viziune tradiționalistă, ”drepturile noastre asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord și Herţei” sînt incontestabile. Orice bun cunoscător al problemei - că e neamţ, rus sau maghiar - va recunoşte aceasta (fie şi în sinea sa), dacă vrea şi poate să fie obiectiv.

Dar azi, această viziune, oricît de justificată ar fi ea de trecut, nu e cea mai productivă, dacă e să dorim (şi o dorim cu toţii) o refacere a unităţii naţionale. Căci viziunea tradiţionalistă atrage după sine mai vechi reflexe mentale, sau de acţiune, incompatibile cu ora europeană actuală.

Azi revendicările teritoriale, „chiar justificate", sună prost: îți alungă disponibilitatea terţilor pentru a fi ascultat şi înţeles. Și sună prost, pentru că intră în contradicție cu aranjamentele europene și intercontinentale, la care noi nu sîntem decît o fațetă de mozaic. Or, pentru a fi acceptaţi şi sprijiniți trebuie să fim o faţetă de mozaic compatibilă cu ansamblul. Orice stridenţă, chiar și de limbaj, aduce grave prejudicii. Avem noi forţa să schimbăm această realitate?

Cunoscîndu-ne drepturile, avem nevoie de un demers inteligent, suplu și adaptat actualei ore europene, tot aşa cum şi înaintaşii noştri - de la Cuza, la Ionel Brătianu şi Titulescu - s-au adaptat inteligent orei europene a veacului lor.

Or, actuala oră europeană operează cu alte concepte: drepturile omului, dreptul la autodeterminare al popoarelor, democratizare spre economia de piaţă şi securitate europeană în cadrul instituţional existent (recentul Acord de la Paris - noiembrie 1990).

Poziţia tradiționalistă operează însă cu concepte vechi, greu de acceptat - naționalism, revendicări teritoriale etc. - respinse de plano pe orice meridian euro-atlantic. Avem noi oare puterea sau interesul să procedăm în contrasens cu toate acestea?

Evident că nu!

Mai mult, a persista - mai ales cu dreptatea alături - pe atari poziţii ne aduce grave prejudicii. Și în chestiunea Basarabiei, dar și în alte direcţii la fel de majore!

Ora europeană actuală ne obligă să plecăm de la realități, să le analizăm obiectiv: și prin prisma intereselor noastre legitime, dar respectînd și interesele legitime ale celuilalt.

Nu ne îndoim că, dacă Germania s-a unificat, reunificarea la Prut nu va întîrzia prea mult. Această revenire la matcă nu va fi însă rezultatul unui gest punctual în timp, ca la 1918, ci al unui proces de durată. În fapt, acest proces a început în 1985 odată cu renaşterea românească de la [revista] „Literatură şi Artă" din Chişinău. Iar de atunci au trecut şase ani de nebănuite succese! Vor mai fi şi alţii necesari, desigur...

Cadrul acestui proces, sensurile lui, au depins şi depind de patru factori:

1. Statalitatea şi suveranitatea Moldovei (fără de care nimic n-ar fi fost posibil).

2. Mecanismele şi factorii constituţionali din cadrul statului sovietic.

3. Conştiinţa național-cultural românească a basarabenilor.

4. Relațiile umane, culturale, economice şi politice ale Republicii Moldova cu România.

În Republica Moldova, acţiunea politică poate şi trebuie să influenţeze şi să folosească toţi aceşti patru factori, pentru promovarea drepturilor culturale, politice şi economice, dar pe o canava conceptual modernă, europeană. Iar în acest sens, dernocratizarea şi promovarea proprietăţii private şi a pieței trebuie să meargă paralel - pe cît posibil - cu evoluţiile europene. Ţările Baltice să fie modelul pentru Moldova. Dezvoltarea conştiinţei național-culturale româneşti în Basarabia trebuie să aducă însă cu ea și un plus de nivel intelectual, de calificare si competenţă. Şi toate acestea, la concurenţă cu moştenirea „mediului sovietic"! Politica culturală şi măsurile administrative ce pot decurge de aici trebuie să evite arbitrariul şi să nu încalce drepturile legitime ale rusofonilor. Politica culturală românească a Moldovei și a forţelor politice româneşti de acolo nu trebuie îndreptată orbește ”contra ruşilor", ci să însemne totodată promovarea unor condiții normale, europene, de acces la cultură, profesie și posturi pentru toată lumea.

Cooperarea cu România a autorităţilor de la Chişinău este vitală. Schimburile de elevi şi studenţi, de profesori şi specialiști, cooperarea economică trebuie organizate, instituţionalizate și finanţate de cele două guverne. Cadrul acestora nu trebuie să forţeze posibilul, să irite inutil Moscova, sau orgoliul rusofonilor. Trebuie lucrat cu seriozitate şi profesionalism pentru succesul specific al fiecărui domeniu abordat, al fiecărei acţiuni în parte, fără ”politizări" inutile și forţate; fără ostentații. Cei direct implicați în aceste actiuni de cooperare cu România să se simtă mai buni, mai competenţi, mai apreciaţi (inclusiv material) decît anterior. Cetăţenii moldoveni să judece singuri, pe bază de rezultate și efecte, ce poate aduce cooperarea cu România şi, într-un sens mai larg, deschiderea spre Europa. Abia avînd bune rezultate în aceste direcţii, actuala suveranitate (proclamată) a Moldovei va fi treptat validată de viaţă. În ce priveşte suveranitatea Moldovei şi mecanismele constituţionale din cadrul statului sovietic, România nu poate și nu trebuie să acţioneze direct. Este din păcate tocmai eroarea comisă de guvernul Roman şi de dl. Iliescu, care s-au grăbit să „acţioneze”, semnînd recentul Tratat cu Gorbaciov.

S-a spus că acest Tratat era urgent pentru a putea bloca automata prelungire a celui precedent, mult mai nociv. S-a spus că acest Tratat va permite relaţii bilaterale cu Moldova, cu alte republici. Aşa pare să fie, dar art. 20 este ambiguu şi Moscova îl poate oricînd interpreta restrictiv. S-a spus că recunoaşterea actualei frontiere, cuprinsă în Tratat, pică foarte prost. Aşa e! În fond, se putea rămîne la cele stabilite la Tratatul de pace de la Paris (1947) și la Acordul de la Paris (Nov. 1990). De ce să vii cu atari „suplimente", într-o atare conjunctură fluidă, cînd Parlamentul nostru încă nu a găsit cu cale să denunţe - cum a făcut-o Sovietul Suprem - Pactul Molotov-Ribbentrop?!

Ce e de făcut, acum, că acest tratat a fost semnat?

Pentru a fi efectiv, acest tratat ar trebui ratificat de Parlamentul României și de Sovietul Deputaţilor de la Moscova. Mai întîi, Parlamentul nici să nu-l ia în discuţie, pînă cînd Moscova nu-l va fi ratificat ea însăşi. E minimal și de bun-simț!

Să nu uităm, la 1918, când Rusia și Basarabia erau cam în aceeaşi situație, noi am fost siliți (de trădarea Rusiei) să semnăm o pace umilitoare cu germanii la Buftea. Ea însă nici nu a fost validată de Parlament, şi nici contra-semnată de regele Ferdinand! Situaţia de atunci era la fel de fluidă ca cea de astăzi. Puternicii germani din martie 1918 - cînd semnam pacea - capitulau ruşinos opt luni mai tîrziu încît pacea înrobitoare de la Buftea practic nu a funcţionat. Că lunile sau chiar zilele pot aduce multe (și foarte repede) o dovedesc şi aranjamentele recente de la Novoe Ogarevo, de lîngă Moscova. Acolo, Gorbaciov și cele nouă republici dispuse să semneze noul Tratat Unional, recunoscînd dreptul celorlalte şase republici de a se „abţine", au hotărît să-şi acorde reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (!), ele urmînd să alcătuiască, deci, un spaţiu economic aparte. Evident, este o presiune economică asupra celor şase „fugari" pentru a-i readuce la matcă. Dar, totodată, este pentru prima oară că se cvasi-oficializează două categorii de republici!

Pentru o abţinere sine die de la discutarea acestui Tratat în Parlament pledează și deteriorarea continuă economică din U.R.S.S., ca şi instabilitatea politică și surprizele ce pot apare pe acest fond.

Apoi să nu uităm că Europa, Germania şi însăşi America sînt foarte prudente vizavi de evoluţiile sovietice. Ele se tem de imprevizibilul unui război civil într-o ţară vastă, dotată cu arme nucleare; de efectul catastrofal pentru ţările est-europene al prăbuşirii economiei sovietice (de unde le vin încă materiile prime) şi (posibil) de reacţiile Chinei la o slăbire excesivă a Moscovei. Nu este însă exclus ca Occidentul să aibă deja în mînă firul de care, trăgîndu-se prudent și abil, să se deşire ochi cu ochi, pe nesimţite, imensul, putredul şi bătucitul ciorap sovietic. Orice mişcare bruscă, neinspirată poate duce însă la ruperea și chiar pierderea acestui fir. Ne-o va spune mîine istoria dacă a fost aşa. Oricum, tot acest proces este un ”război diplomatic" cu mult prea mare pentru resursele noastre. Pînă atunci grija principală a României trebuie să fie democratizarea internă, succesul reformei economice, apropierea de instituțiile europene și, pe această bază, de cîștigat o stabilitate internă și un demaraj spre prosperitate.

A fi mereu cu un pas înaintea Moldovei şi unul-doi paşi înaintea U.R.S.S.-ului în acest proces este cel mai mare ajutor ce se poate acorda cauzei româneşti în Basarabia. Este un obiectiv realizabil pentru care nu ne poata blama sau acuza nimeni, inclusiv Kremlinul!

Cînd în România se va trăi mai bine şi liber ca la Chișinău sau Moscova, se va fi marcat punctul decisiv în procesul reunificării naţionale.

O reunificare care ne va readuce, pe cei de pe ambele maluri ale Prutului, la valențele casei europene actuale.

Să dea Dumnezeu!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Națiunea, anul II, nr. 45, 1991)