Despre noi, pe șleau, acum, la parastasul URSS

Se mai îndoieşte cineva că anii 1989-1991 nu au marcat înfrîngerea clară și totală a lagărului socialist în confruntarea lui cu occidentul capitalist? Sperăm că nu! Vreme de decenii comunismul a săpat groapa altuia. Dar, atent la realităţi, proverbul cu pricina şi-a impus implacabilul: săptămîna trecută URSS a încetat să mai existe! Iar Constituţia de la Stalin citire (ce conta cosmetica brejneviană?) a fost abolită! Să fie într-un ceas bun, cu sănătate!

Între '45 și '89, incluși și noi cu forţa în coaliţia sovietică - dar să recunoaştem, acomodaţi ulterior cu sistemul - am participat la confruntare, dar şi la înfrîngere, cu "drepturi depline". Şi ca indivizi, dar mai ales ca naţiune!

A fost o confruntare totală, incluzînd şi planul militar: prin politica de blocuri, prin cursa înarmărilor, prin fel și fel de războaie duse ani şi ani prin interpuşi. Și finalmente occidentul a cîştigat clar şi detaşat! De ce? Pentru că a avut ”arme” mai bune! Pe toate planurile! În aceste realități, credem, ar trebui să se afle premisa oricărei politici româneşti pentru anii ce vin. Aşadar, să vedem ce "arme" a avut occidentul și ce i-am opus "noi", cei din sucombatul lagăr.

Pe plan economic, Vestul s-a bazat pe proprietatea privată şi a pus accentul pe întreprinderile particulare, pe mecanismele pieții, pe concurenţă. Kremlinul (şi noi cu el) a mizat pe proprietatea de stat, pe colhozuri, pe planul central; pe dogme idioate.

Pe plan tehnologic, concurenţa, iniţiativa privată, stimulentul material real care este profitul au făcut din indivizi nu funcţionari, ci veritabili profesionişti, adesea creatori de geniu. Lumea socialistă nici cópii ca lumea n-a putut produce!

Pe plan financiar, politica economică realistă, bazată pe piaţă, pe capacitatea tehnologică, pe promptitudine, calitate şi flexibilitate a sfârşit prin a pune pe producător la dispoziţia consumatorului (și nu invers, cum am trăit-o noi!). De unde pieţe interne superabundente; de unde o enormă capacitate de export. Iar pe această bază, monedele occidentale sunt puternice și extrem de căutate. De unde, un sistem financiar-bancar şi pieţe de valori ultramoderne, eficienţă, profit. Lumea socialistă, în afară de izolare economică şi foame de dolari (niciodată potolită), n-a putut opune absolut nimic!

În plan politic, libertăţile individuale, pluralismul, democraţia şi statul de drept au permis Occidentului o evoluţie pozitivă bazată pe instituţii şi pe perfectibilitatea lor; pe armonizarea intereselor liber exprimate şi nu pe sufocarea lor. Kremlinul (şi noi cu el) a mizat pe dictatură, pe reprimare, pe indoctrinare idioată, pe adeziune unanimă.

În plan ideologic, libertatea expresiei, respectul adevărului şi superioritatea economică şi tehnologică a Vestului au subminat în permanenţă "adeziunea" maselor socialiste de dincolo de cortina de fier, au generat dizidenţa şi au pregătit explozia socială.

Morala - ca în toate războaiele - cei cu arme mai bune au cîştigat. Înfrînților (deci şi României) nu le rămîne decît asimilarea corectă a acestui catastrofic eşec şi, prin urmare, abandonarea armelor care au generat înfrîngerea şi adoptarea rapidă şi deasă a armelor adversarului de pînă ieri.

Cam aceasta este şi tema actualei tranziţii. Care, pe şleau vorbind, este o trecere de la socialism la capitalism! Cui nu-i place, înainte de a respinge această realitate, să mai privească odată în jur de la Lisabona la Vladivostok şi să ne spună și nouă ce vede!

Din păcate, climatul de concurenţă internaţională continuă. Nici nu-i posibil altfel! Iar pentru România şi foştii parteneri din lagăr, această concurenţă se face în condiţii foarte grele. Pe plan intern, în condiţiile unei crize morale, politice, economice sociale fără precedent. Iar pe plan extern, în condiţiile recesiunii economice mondiale: de unde o concurenţă acerbă pe piețe şi credite rare şi scumpe. În plus, concurenţa se manifestă și între foştii parteneri: pentru bunăvoința Vestului, pentru investiţii, pentru credite, garanții și ajutoare.

Pentru societatea românească mai există însă un grav handicap: confuzia politică nerisipită încă, iluzia că ”s-ar putea și altfel”! Puterea, unele partide, sindicatele (şi mult prea mulţi români) ar trebui să reuşească odată să priceapă că ceea ce s-a întîmplat în 1989 a fost - înainte de toate - o înfrîngere! Și a dictaturii lui Ceauşescu (lucru priceput, desigur), dar mai ales a sistemului comunist care-l generase! Desigur, comunismul ne-a fost impus de ruși în 1945. Dar nu trebuie să uităm că majoritatea populaţiei sfîrşise - cum e şi normal pe o durată de decenii - prin a se acomoda cu comunismul. Încît înfringerea comunismului în 1989 a fost greu de sesizat pentru foarte mulţi români. Iar pentru alții - bine plasaţi de ”soartă" - și greu de acceptat. De unde în mare măsură confuzia de azi. Căci cele petrecute în ′89, percepute atunci ca o eliberare şi nicidecum ca o înfrîngere, au generat speranţe şi iluzii nejustificate pentru imediat. Captivaţi de singură faţă a medaliei - cea a eliberării de sub dictatură (de altfel reală) - masele, ca și mulţi din generaţia spontană de lideri de atunci, au ignorat reversul acestei medalii - înfrîngerea fără drept de apel a sistemului comunist inclusiv ca sistem mondial! 

Mai mult! După festivismul victoriei asupra dictaturii a urmat festivismul mult mai păgubos al primăverii feseniste. Un festivism hrănit de speranţele renăscute ale celor ce încadraseră vechiul regim și-și reveniseră rapid din spaima iniţială şi făcut posibil de iluziile şi speranţele deşarte ale celor mulți, manevraţi de mitul Iliescu. Viaţa însă a mers mai departe. Victorioasă cu 85% din voturi - conservatoare toate, însă! - sub conducerea echipei Iliescu-Roman România s-a trezit că navighează în contra curentului. În zadar a imaginat guvernul Roman reforma! Lipsindu-i orice credibilitate externă, avînd legate de picioare o întreagă clientelă de foşti şi 12 milioane de voturi neocomuniste, guvernul Roman a navigat un an între Scylla sabotajului făcut de foşti şi Carybda unui refuz occidental de facto. La aceasta adăugîndu-se şi demagogia sindicală salarială (stimulată de iluziile primăverii feseniste) eşecul a venit la recenta mineriadă. Încât guvernul Roman a căzut pe limba lui!

Guvernul Stolojan, sprijinit concret de liberali, continuă reforma. Dar în condiţii economice mult mai grele în ţară; deşi, poate, cu un plus de credit şi şanse vizavi de occident. În fond, reforma în concepţia acestui guvern nu e altceva decît recunoaşterea clară a înfrîngerii sistemului anchilozat și hotărîrea fermă pentru a adopta ”armele” occidentale. Cît să mai fi ezitat, cînd foştii noştri aliaţi o fac deja cu mai mult curaj şi reuşită? Și pentru ce? Cînd pînă și Kremlinul o face la rîndu-i?

Sigur, recenta unificare de cursuri, implacabil necesară, a declanşat o nouă creştere de preţuri, numai parţial acoperită de creșteri de salarii şi pensii. Și la acest nou preţ dur al reformelor se va adăuga în curând un şomaj în ritmuri foarte alerte. Îngrijorarea, deja generală, poate evolua rapid spre nemulţumiri exprimate exploziv. Este un risc de care, credem, guvernul este conștient. După cum și occidentul pare a fi mai sensibil - poate tocmai de aceea - la ideea unui ajutor mai prompt, mai substanţial, mai eficace, pentru România. Desigur, sprijinul occidentului este important, indispensabil. Dacă el va veni la timp, vom avea o iarnă ceva mai uşoară decît preliminăm acum. Vom trăi și vom vedea. Este însă capital să înţelegem cu toţii că, în asemenea momente, binele sau răul depinde de noi mai întîi! Răul, mai ales! Că oricît de justificată ar fi nemulţumirea, exprimarea ei prin greve salariale, mitinguri şi mineriade, departe de a rezolva ceva, ar accentua dezastrul şi ar fi un refuz net pentru ideea de reformă în această ţară! Am avea ceva de cîştigat, noi, cei de pe stradă de pe urma unui astfel de semnal extrem de negativ trimis spre occident, acum?

Și asta, cînd? Cînd ”trilaterala” are succese şi ceva prestigiu; când Bulgaria acceptă scăderi de nivel de trai cu mult mai mari ca noi, în România, votând decis la centru-dreapta; când URSS dispare, iar Elţîn impune reforma prin ucazuri; când Iugoslavia sîngerează într-un război declanşat de prostia de a se fi votat masiv cu comuniştii în urmă cu un an! Măcar din acest ultim exemplu tragic să pricepem că în astfel de vremuri este loc mereu și de mai rău...

Dacă în primăvara lui ′90 se putea vota masiv, neinspirat, cu un trecut atît de compromis; dacă în primăvara lui ′91 se putea semna un Tratat cu URSS, ca cel semnat de domnul Iliescu, să nu uităm că acum - după parastasul URSS - prostiile nu se mai iartă! Ci pur și simplu se răzbună! Pe noi, ca români, pe biata ţară!

Vorbind pe şleau, mai avem o singură şansă - să acceptăm această reformă, această schimbare radicală. Și preţul ei, de bună seamă. Vorbind pe şleau - acum mai mult ca oricând - proverbul cu mintea de pe urmă a românului să ne fie călăuză! Altfel...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul II, nr. 43(83), nov. 1991)