Mentalitatea României Mari

După 1918, exceptând numele țării, capitala şi Monarhia, totul s-a schimbat. Inclusiv sistemul politic! Cum observa Nichifor Crainic: "să fim lucizi, am trăit o revoluție". Ţara şi populația s-au mărit, mai mult decât dublat; pentru prima oară românii trăiesc cu toţii între aceleaşi frontiere, dar minorităţile trec de la 4% la 24%. Întreaga societate a suferit schimbări profunde, trecute şi-n mentalităţi. Naşterea României Mari a fost mult mai complicată decât o "arată" clişeele vehiculate la ocazii. Cum observă Eminescu, uneori "contează mai puţin ce anume se face şi mult mai mult cum anume se face". 

România Mare, azi un concept - speranţă şi icoană, - ne domină încă. Dar cum anume s-a făcut şi preţul plătit atunci nu trebuie uitate. Proclamaţiile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia exprimau năzuinţe de veacuri. Dar în imediat ele deveniseră posibile ca urmare a războiului mondial, la care participasem total. 800 de mii de morţi, sute de mii de răniţi, 20 de mii de mari mutilaţi, un milion de refugiaţi, o ţară distrusă, ocupată, jefuită; un doliu fără precedent, ce practic nu iertase nici o familie de români de-atunci! Suficient să schimbi o lume! Şi lumea românească s-a schimbat profund.

Ca şi cum războiul nu fusese de ajuns, au venit şi altele rapid: "generaţille viitoare, îi scria lonel Brătianu fiului său, vor crede că nicicând nu au fost oameni mai fericiţi a doua zi după victorie, pe când niciodată n-au fost mai mari greutăţile, mai covârşitoare răspunderile." Și nu se referea la dezastrul adus de război pe solul naţional, ci la condiţiile de şantaj şi umilire ale păcii. Pentru pacea separată cu germanii (Buftea, 1918) ni se refuzau teritoriile locuite de români din fostul imperiu habsburgic, recunoscute solemn ca româneşti în Tratatul de la Bucureşti (1916)! Despăgubiri - zero! "Suntem puşi alături de Hedjaz şi Nicaragua", scria Brătianu de la Conferinţa păcii. Pentru Wilson, preşedintele SUA, "războiul fusese o cruciadă, iar pacea - Judecata de Apoi”. Pentru Brătianu, ”pacea nu trebuia să fie doar un tratat revizuit şi revizuibil, ci o consfinţire de aspiraţii de veacuri”. Nici o mirare că Ionel Brătianu a ales atunci "politica rezistenţei”. Maniu îl aproba, propunând un guvern de Uniune Naţională cu prim-ministru regățean, semn că Unirea funcţiona. Când diplomaţi americani scriau: "în ciuda antipatiei pentru aliatul român, şi în ciuda simpatiei pentru inamicul maghiar" altă cale nici nu incăpea! Miracolul a fost că atunci, în mare, am învins adversităţile păcii!

A doua ciudăţenie a acelei păci este că, pe când Brătianu trata la Paris, noi duceam un greu război pe două fronturi: la vest cu comuniştii lui Bela Kuhn, la Nistru cu cei ai lui Lenin. Ni se concedaseră cele înscrise în Tratatul cu marile puteri la 1916, dar se venea cu grave condiții: ”nu treceți Tisa!" - citeşte cruţaţi-l pe comunistul Bela Kuhn. Iar aceasta, într-o vreme când spațiul germanic era cuprins de anarhia spartakistă, iar Rusia bolşevică se consolida văzând cu ochii! Greu de priceput pentru "aliatul de clasă" ce era pe-atunci Brătianu, dar uşor de explicat dacă vom şti că proprietarul lui Union Pacific, viitorul ambasador al lui Roosevelt la Moscova (1941-45), plătise un vapor întreg pentru Troţki şi cei 243 de oameni ai săi ca să vină de la New York la Petrograd (mai 1917), iar în 1918 acelaşi magnat american "cumpărase cu zeci de milioane de dolari trimişi în cont Sovietelor la Stockholm un minereu de mangan siberian ce nu va părăsi vreodată Rusia..." Iată ce va nota Setton Watson: "Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă faţă de bolşevici e una din trebile nelămurite ale Conferinţei. Nicăieri ea nu apare mai limpede ca în cazul României. E de adăugat încercarea de a smulge României foarte importante concesii în domenii industriale în folosul unor financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă". Interesantă "judecată de apoi”! 

Marile puteri îşi arogau prin Tratat dreptul de "a proteja minorităţile rasiale şi religioase”, dar și pe acela de a "garanta libertatea comerţului și tranzitului prin România". Ni se cenzura drastic, astfel, independenţa şi suveranitatea, fapt pe care Brătianu nu înţelegea să-l accepte "nici măcar atunci când este vorba de Unire". Dispus să garanteze drepturi egale tuturor în România, cum s-a făcut în Constituţia din 1923, Brătianu îi scria lui Wilson: "dar această chestiune nu există, e moartă (chestiunea evreiască). A o dezgropa acum n-ar folosi nimănui, în schimb ar otrăvi atmosfera ţării, în paguba tuturor".

După demisia lui Brătianu (12 sept. 1919), în 1920, guvernul Vaida va accepta în forme atenuate ingerinţa marilor puteri. În vara lui 1919, pe când presa liberală tuna contra "rechinilor Baruch şi Sadier", ambii consilieri financiari la Conferinţă, Brătianu ordona ofensiva dincolo de Tisa. La 3 august gen. Rusescu ia Budapesta cu "numai 2 tunuri şi trei escadroane", plătind apoi 100 de franci camera la Dunapolota Hotel: "căci ocupaţia începe de mâine la 09,00"...

Prevăzând furia Conferinţei, Brătianu pleacă şapte zile pe front. Zadarnic îl vor căuta disperate radiogramele Parisului: "dl. prim-ministru e fără adresă pe front"! "Au fost cele mai bune zile ale mele, nota el din Timişoara. M-am răcorit!"... Dar politica rezistenţei a avut limitele ei. La Trianon ni se recunoşteau frontierele, însă în chestiunile minorităţilor se prevedea o protecţie care, cum o prevăzuse Brătianu, împărţea cetăţenii în două. Unii care se simt ai Statului, iar "ceilalţi, îndemnaţi de a-i fi potrivnici și a căuta protecţie în afară de graniţe". Amnistia, cerută expres de aliaţi pentru dezertori şi trădători, atingea vreo 30 de mii de persoane. Printre ei, însă, figurau implicit ziariştii, patronii de ziare şi de tipografii, care în Bucureştii ocupaţiei insultaseră Ţara, Armata, Monarhia şi Guvernul. Formula "Ţigănia Mare", lansată-n Sărindar, se cerea acum iertată! 

Odată scăpaţi, toţi aceştia vor îngroşa rândurile "democraţilor", "republicanilor”, ale stângii, câtă am avut pe-atunci. Avertizată de tribulaţille Conferinţei după semnarea Păcii, ţara avea să se afle pe mai departe, cum scrie Gh. Brătianu, "între marile trusturi şi bolşevism". Pe temeiul acestor realităţi, Brătienii vor iniţia "naţionalismul economic", cu bune rezultate numai până prin 1930...

La şantajul Aliaţilor, la războiul pe două fronturi, se adăugau catastrofa economică, tensiunile sociale şi tendința comunizantă dinlăuntru sprijinită dinafară. În 1917, la Iaşi, puţin a lipsit ca Regele şi Guvernul să fie arestaţi de soldaţii ruşi bolşevizaţi conduşi de Rochal. La Galați, armata a dus un război veritabil contra aceloraşi ruşi: la fel în toată Moldova (1917-18). Iar în spatele tragicei reprimări a tipografilor (dec. 1918), după unii, ar fi stat şi interesele patronilor de ziare şi tipografii, care, ameninţaţi cu Legea Marţială pentru trădare, au închis tipografiile, lăsând oamenii pe drumuri.

Trei lucruri ne-au salvat atunci: conştiinţa naţională, ce simțea Unirea ca şi realizată, coeziunea fără cusur a Armatei române şi conjunctura geo-politică fără precedent: de la Marea Neagră la Rin cele patru armate care făcuseră legea de veacuri în spaţiul românesc - cea rusă, cea germană, cea austro-ungară şi cea turcă - erau înfrânte, anihilate de anarhie sau de războiul civil. De unde, însă, coeziunea Armatei române? Din însăşi icoana Unirii, dar şi din promisiunea înţeleaptă făcută la vreme (apr. 1917) de Rege, Parlament şi Guvern, că ţăranii vor primi pământ. Lecţia lui 1907 fusese învăţată! Încât subţirile pături proletare din oraşe, deşi pradă disperării şi abil agitate din afară, nu au reuşit să dezlănţuie revoluţia socială. A fost un "eşec" fericit, dar şi o primă dovadă că nu orice "sincronizare cu Europa" e o fericire. A fost un compliment instinctiv adus sfintei evoluţii!

Reforma agrară (1921) şi Constituţia (1923) consfinţeau dreptul ţăranului asupra pământului, dar ambele aveau la bază o primă victorie a clasei politice asupra propriilor mentalităţi. De la "proprietatea e sacră şi inviolabilă" de la 1866, la 1923 se recunoştea "funcţia socială a proprietăţii”, admiţându-se principiul ”exproprierii cu despăgubiri". Era şi o victorie a socialului asupra vechilor principii clasic liberale.

Încât, mentalitatea românilor de la 1916 la 1923 a fost energic zdruncinată de ororile şi doliul fără precedent al războiului, de dezastrul economic, de dubla ameninţare bolşevică, de şantajul Conferinţei, de rapacitatea finanţei internaţionale. Dar şi de lupta contra tuturor acestor rele şi dezastre. Anii aceia şi zbaterile lor nu vor fi avut nimic idilic, ba dimpotrivă. ”Imuabila" stratificare socială şi eficienta rotativă guvernamentală vor face loc unor noi aşezări. După ororile războiului ce-i vor fi marcat pe toţi, societatea avea să experimenteze grevele de masă, ocuparea uzinelor, retragerea senegalezilor urmăriţi de bolşevici la Tighina, debarcarea trupelor coloniale engleze şi franceze la Constanţa, atrocităţile bolşevico-maghiare la Beiuș, trupele franceze "arbitrând" la Timişoara pretenţiile (!) sârbeşti, zborul colonelului Antonescu de la Salonic la Iaşi, ce confirma victoria aliată, manifestul defetist-antiromânesc, împrăştiat de nemţi la Mărăşeşti şi semnat de mitropolitul Conon rămas în Bucureşti, tipografii ucişi - de ce? - la Bucureşti, ultimatumurile lui Racovski, fost lider socialist "român” şi comisar mai apoi la Odessa, readucerea capului lui Mihai Viteazul din acelaşi oraş, pierderea Tezaurului la Moscova, arestarea ambasadorului nostru, Diamandy, în aceeaşi Capitală, moartea lui Delavrancea înainte de soroc, fuga la Odessa a Prinţului Carol cu actriţa Zizi Lambrino, odiseea ardelenilor, foşti prizonieri la ruşi, în Siberia, trădarea colonelului Sturza, propaganda românească a părintelui Moţa în America, Iorga prezidînd Parlamentul României Mari, tânărul student naţionalist Codreanu, care înlocuia drapelul roşu cu cel tricolor deasupra Nicolinei răzvrătite, atentatul cu bombe al comunistului Max Goldstein la Senat, afilierea PCR la Komintern, "democratica” renunţare la tradiţionala sfeştanie la început de an la Universitatea din laşi şi greva studențească naţionalist-creştină, vreme de un an, ce i-a urmat...

La mulţimile de sărăciţi fac pandant toţi ambuscaţii şi îmbogăţiţii de război. Începe o eră a loviturilor, a crahurilor, a unui care-pe-care pentru posturi sau cariere, în afaceri, în politică. Bucureştii, ca şi odinioară, îşi menţin cu nedezminţită frivolitate pasul cu Parisul; de-ar fi fost la cele bune, numai! Unei lumi caragialeşti, nedezminţită în esenţe, i se adaugă tupeul, lipsa de scrupul şi încrâncenarea şantajelor şi loviturilor de tot soiul. Înainte de a fi fost un titlu de carte, "Bucureşti, oraşul prăbuşirilor" era un memento pentru un centripetism ce golea de-a valma provincia de valori şi secături. Pe matricea unei mai vechi metehne a României Mici, conform căreia "cine are gimnaziul pleacă la grefă la Ploieşti, cine are liceul merge la Tribunal în Bucureşti”, mii de români din noile provincii iau calea Capitalei. Dincolo de munţi, sub unguri, românii, pentru a avea cariere solide la Cluj, Oradea, Arad sau Budapesta, trebuiseră să rişte maghiarizarea până la război. Refuzând-o însă, cei mai mulţi reveneau în micile lor localităţi de baştină. Astfel, avocaţi, profesori, medici, preoţi rămân în Ardeal lângă popor. Invers decât se întâmplase în "Piemontul românesc" al României Mici. Aşa apăruseră Blajul, Orăştie, Haţeg, Sălişte, Lugoj sau Beiuş, modeste, dar active centre naţionale. Seriozitatea, competenţa, disciplina şi devoţiunea naţională a ardelenilor vor aduce valoroase infuzii Capitalei României Mari, dar pe termen mai lung brasajul de oameni şi mentalităţi îşi va spune cuvântul şi invers. Treptat, moravurile regăţene dar şi cele nu totdeauna bune ale unei administraţii centralizate cuprind întreaga ţară. Dacă în România Mică Dobrogea fusese locul de surghiun al tuturor pedepsiţilor unei administraţii destul de laxe şi corupte, în România Mare, din păcate, Basarabia va lua locul Dobrogei cu grave efecte, vizibile și azi...

După instaurarea păcii efective (1920) şi eliminarea ameninţării comuniste directe (1917 -21) crizele s-au succedat în plan politic, economic și dinastic. Ameninţarea bolşevică și revizionismul, însă, vor căpăta cu timpul o pondere crescândă, iar problema semită va diviza profund societatea. Votul universal venea, obiectiv, cam devreme. Era şi tendinţa epocii la mijloc, dar erau şi alte argumente, păstrate în subsol. Într-o ţară cu 24% minorităţi, care deţineau în multe domenii principalele pârghii economice, votul cenzitar ar fi fost suicidar, naţional privind problema. Din 733 de bănci, numai 264 erau româneşti. Restul aparţineau minoritarilor: 188 evreieşti, 123 germane, 78 maghiare, 23 alţii. Iar în comerţ, din 280 de mii de firme 173 de mii erau evreieşti. La ţară reforma agrară, unitară pe întreg teritoriul, crease o clasă de mijloc însemnată: 24% din gospodării și 40% din suprafaţă. Latifundiiie şi arendaşii îşi pierdeau influenţa, dar despăgubirile le-o redistribuiau în alte sectoare. 

Cultura şi proprietatea, care capilarizau odinioară influenţa şi puterea politică, acum, graţie votului universal, lasă loc tot mai mult maselor de manevră şi demagogiei. Liberalii vor continua să domine viaţa politică a tării. Locul conservatorilor va fi luat treptat de naţional-țărănişti după fuziune (1926). Vechea rotativă dispăruse, locul ei fiind lăsat însă unei anumite fărâmiţări şi instabilităţi politice. Constituţia din 1923 totuși a ştiut să pareze efectele nefaste ale votului universal, venit precoce "precum universitatea după clasele primare". Căci la urne alegătorul nu făcea decât să confirme alegerea făcută de Rege. El numea guvernul, care în 60 de zile organiza alegerile, de regulă uşor de câştigat. Această preeminenţă regală, cât timp au trăit Brătienii (Ionel Brătianu moare în 1927, iar Vintilă în 1930), a funcţionat cu bune rezultate. Autoritatea lui Ionel Brătianu era enormă. Gen. Coandă, prim-ministru fiind, când venea la Brătianu întreba: "domnul prim-ministru e acasă?"... "Oculta" liberală, a cărei axă la Palat era Barbu Ştirbey, venea când vroia la guvernare, alegându-şi conjunctura pe potrivă. Partea bună a acestui sistem era eficienţa nedezminţită a Brătienilor şi naţionalismul lor economic, ce nu fusese vorbă goală. Presa stângii, legată şi de Parisul financiar, dar şi de oculta socialistă (!) avea duble motive deci să vitupereze contra "şobolanilor Brătieni". Sub liberali, în anii '20, producția aglicolă şi industrială creşte de 2,5 ori, bugetul are constant excedente, iar balanţa comercială este pozitivă. În petrol, capitalul românesc trece de la 1% în 1913 la 60% în 1928.

Moartea Brătienilor, a lui Ferdinand (1927) şi criza economică din 1929-'33 vor zdruncina ţara din nou. Dezmoştenirea lui Carol (1926) pentru repetate scandaluri, ultimul fiind părăsirea soţiei pentru amanta sa, ineficienţa Regenţei (1927-30) şi Restauraţia au luat din lustrul Dinastiei. Dar mentalitatea comună monarhistă şi consensul partidelor excludeau complicaţii de tip republican. Totuşi, în primele luni ale Regenţei, Ionel Brătianu o avertiza pe Regina Maria: "faceţi ordine în familie, Majestate, altfel vom înfăptui şi ultimul deziderat de la 1848". Iar când Carol II revine pe Tron (8 iunie 1930) Vintilă Brătianu ar fi exclamat: "Ce urmează acum? Republica!”... Duca, la rându-i, ”mai bine mi-aş tăia mâna decât s-o dau cu Carol.” Acesta, însă, dorind întreaga putere pentru sine, îşi va subordona curând partidele.

Criza liberală de după moartea Brătienilor va fi marcată de dizidenţa lui Gh. Brătianu, rămas pe poziţii naţionale (1930), de venirea la cârmă a ”triadei fanariote Duca(s), Iamandi(s), Mavrodi(s)” şi de masiva penetrare a influenţei Parisului financiar în partid. Cum naţional-ţărănişiii erau slabi, ineficienţi sau divizaţi, la începutul anilor 1930 se crea un tot mai periculos vid de autoritate politică în condițiile unei crize economice fără precedent. Cum critica de la stânga era sterilă și minată de propriile legături la Komintern, dar şi cu Parisul financiar, agitaţiile de la dreapta vor lua o mare amploare. Cu antecedente de presă sau "salon", antisemitismul din România va căpăta după 1917 o pondere crescândă, ajungând în primul deceniu al României Mari criteriu și falie în politica țării.

Dupa adoptarea Constituţiei de la 1923, la care ţărăniștii au protestat prin absenţă, Ionel Brătianu constata "Statul nostru are nevoie de o jumătate de veac liniștită, de consolidare pe temeiul acestei Constituții”. N-am avut nici măcar două decenii!

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 3(8), martie 1993)

Read more...

Sfidarea cecenă: criza rusă intră într-o fază nouă

Perestroika a deschis în mod explicit criza majoră a ultimului imperiu de tip colonial - cel rus. Reformat cândva de Lenin şi ridicat de Stalin, cu complicitatea anglo-americanilor, la rangul de super-putere, imperiul ţarilor roşii a fost pus pe butuci în numai patru ani de perestroika.

Începându-şi reforma în domeniul politic, urmând ca abia într-o fază ulterioară să facă şi reforma economică, Gorbaciov a procedat invers decât celălalt mare reformator comunist, Deng Xiao Ping. În acest fel, Kremlinul şi-a distrus instrumentul politic - PCUS şi sistemul totalitar - cu care ar fi putut să facă reforma economică în deplină siguranţă. China şi-a conservat acest instrument şi reforma ei economică funcţionează excelent. Abia roadele vizibile pentru toată lumea ale acestei politici economice - în materie de productivitate, calitate, nivel de tral, siguranţă socială și mentalităţi subsecvente în schimbare - vor permite Chinei să evolueze şi politic. Iar la nevoie, aceste succese o vor obliga!...

Rău sfătuit de Occident, Gorbaciov a reuşit ce nici nu visase probabil: în 1989 regimurile din Europa de Est s-au prăbuşit; CAER s-a desfiinţat; la fel Tratatul de la Varşovia. Armata Roșie a părăsit umilită Europa de Est şi Germania, care s-a reunificat! Cu aceasta, prima fază a crizei ruse se consumase. Într-o a doua fază, în câteva luni, după puciul ratat din august 1991, se produce dernembrarea URSS, nu înainte de a se lansa oferta numită CSI.

Azi, dezmembrarea URSS apare, mai degrabă, ca un pas înapoi - silit, e drept - dar destul de bine asumat. Recunoscând fără fasoane independenţa fostelor republici unionale, Moscova a evitat inteligent o iugoslavizare pe care ar fi adus-o, imparabil, o serie de refuzuri obstinate. În plus, acceptând în 1991 şirul de independenţe (formale, de altfel), Kremlinul a mai dobândit căteva avantaje, azi mult mai uşor de văzut şi priceput.

Primul avantaj: dezmembrarea URSS a extra-teritorializat din vreme şirul previzibil de conflicte politice, etnice, teritoriale şi militare din noile state independente. Unele conflicte erau previzibile pentru că erau obiective: cazul Karabahului sau al Crimeei. Altele erau „previzibile" pentru că erau pregătite deja în laboratoarele KGB-ului: „găgăuzia”, Transnistria şi altele.

Al doilea avantaj: pe această cale, Rusia rămânea oarecum „în afara" răspunderii: „ce vină avem noi?! Aţi vrut independenţa, o aveţi! Spălaţi-vă pe cap cu ea!"... Cel puţin pentru opinia publică rusă şi pentru rusofoni, dezastrele din republici nu sunt nici azi imputabile Kremlinului!

Al treilea avantaj: izolată politic de aceste dezastre militare, Rusia — sensibil mai stabilă prin aceasta — s-a putut ocupa mai în voie de propria-i reformă politică şi economică. Sub acest raport, în trei ani, Rusia a luat un serios avantaj asupra tuturor membrilor CSI. Cu douăzeci și opt de miliarde de dolari excedent comercial, Rusia stă cu mult mai bine decât Ucraina, azi falimentară. De unde, regretul multor ucrainieni pentru separare.

Al patrulea avantaj: toate nenorocirile survenite în republicile foste unionale – inflație, şomaj, criminalitate, prăbuşirea nivelului de trai, conflicte militare - se asociază în sufletul oamenilor simpli cu dezmembrarea Uniunii Sovietice - „Ce bine era sub Brejnev!” - dar şi cu ascensiunea forţelor naţionale şi obţinerea independenţei!

Pe un atare fundal, nu e de mirare că, între 1992-1994, cele mai multe republici au semnat Tratatul şi documentele CSI. Acolo unde această evoluție nu era suficient de bine conturată, ea a fost ”ajutată" cu câte un scenariu de ”cuminţire” prevăzut pentru fiecare caz în parte, din vreme. Schema este cunoscută de-acum: secesionisme și conflicte armate locale.

Lăsând la o parte Ucraina – care ar merita o tratare aparte – într-un singur caz această schemă nu a funcționat: în Țările Baltice. De ce? Pentru că acolo conștiința națională și capacitatea de ripostă politică organizată sunt foarte dezvoltate. Celălalt factor — ajutorul Occidentului — a fost desigur foarte preţos pentru baltici. Dar el nu ar fi venit în absenţa celorlalţi doi factori de mai sus, care ni se par abia ei determinanţi!

Încăt, la trei ani de la dezmembrarea URSS, CSI prinsese contur. Ultimii fugari readuşi în rânduri au fost Moldova şi Gruzia. Consolaţi de pierderea iremediabilă a balticilor, ceva mai optimişti în privinţa Ucrainei după alegerea lui Kuciman, Elțîn şi ai lui mai aveau o singură ,,pietricică" în cizme: Cecenia!

Cu 14 mii de km pătraţi şi 1,3 milioane locuitori, Cecenia era o republică autonomă în cadrul Federaţiei Ruse. Locuită de o populaţie musulmană, Cecenia are o lungă tradiţie de independenţă. Ultima ei ridicare contra ruşilor datează din 1942, când cecenii şi-au pus mari speranţe în armata gerrnană, care invadase Caucazul. După o efemeră plasare a steagului nazist pe Elbrus (august 1942), cecenii au plătit scump gestul acesta, fiind expulzaţi cu toţii în Asia Centrală (1944). Abia  sub Hruşciov au revenit acasă (1957), exodul costând viaţa a circa un sfert de milion de ceceni. Cecenia şi-a proclamat independenţa în noiembrie 1991, iar ulterior şi-a întărit-o printr-un referendum. Cam cât Doljul şi Mehedinţiul — luate împreună — Cecenia independentă părea multora ca o ”ciudăţenie”, compatibilă numai cu haosul rus al anilor 1991-'93. Însuşi Dudaiev, în rarele sale apariţii televizate, mic la trup şi lipsit aproape complet de mimică, va fi părut multora un simplu „dictator de operetă”.

În vara lui 1994, totul părea să se termine. Scenariul de cuminţire pentru Cecenia era organizarea unei revolte armate a „opoziţiei” cecene. Au avut loc vreo trei asalturi asupra lui Dudaiev, dar acesta a spulberat de fiecare dată adversarul! Ultimul asalt, cel din noiembrie, a avut în fruntea sa pe Ruslan Hasbulatov, fostul preşedinte al parlamentului rus, cecen el însuşi, şi pucist de frunte în octombrie 1993. Să fi trecut Hasbulatov aşa, ,,dintr-o dată”, de partea lui Elțîn?!...

După înfrângerea „opoziţiei”, armata rusă a intrat direct în luptă!

Înainte de a încerca să discernem şi altceva decât ne prezintă presa şi televiziunea intemaţionale, să ne întrebăm: merita atâta tevatură şi sacrificii mica Cecenie? De ce s-a decis Rusia la un atare pas? Mai intâi, Cecenia este un mare producător de țiţei. Mai mare decât a fost România vreodată! Apoi, prin Cecenia trec importante magistrale de hidrocarburi, venind din Azerbaidjan, un alt mare producător de țiței. În decembrie, presa anunţa reduceri la exportul rus de gaze: cu 15% pentru România, cu 40% pentru Europa occidentală, cu 60% pentru Turcia — toate aceste cifre arătând şi gradul de „simpatie" relativă de care ne bucurăm încă la Moscova. Ele însă anunţau preţul economic indirect al războiului cecen, ce încă nu începuse! Şi, implicit, rolul uriaş al Ceceniei în exportul rusesc de petrol gaze...

Dar cea mai puternică motivaţie a intervenţiei ruse este evitarea unui foarte grav precedent independentist! Rusia are vreo 89 de entităţi teritoriale. În Caucaz sunt incă şase republici musulmane. O eventuală confederaţie a acestora ar izola Gruzia şi Armenia — ambele creştine — de Rusia. Adică exact ca la 1801, când Gruzia atacată de Turcia a cerut ajutorul Rusiei ortodoxe.

Azi, istoria se cam repetă. Iar cauza este raţiunea de stat: menţinerea integrității Rusiei! Aceasta este miza în Cecenia!

Iată de ce războiul nu se poate încheia acolo după o primă înfrângere a Rusiei, ci numai după o deplină zdrobire a cecenilor! Dacă nu au fost suficiente două sute cincizeci de tancuri, se vor trimite cinci sute; şi tot aşa până la rezultatul dorit. Este și motivul pentru care războiul cecen marchează o nouă etapă a crizei ruse. Este etapa în care conflictele nu mai pot fi nici evitate și nici rezolvate cu ”scenarii”. Conflictul cecen se cere grabnic închis printr-o răsunătoare victorie rusă - iată filosofia ce prevalează astăzi la Kremlin! Şi într-un fel - la punctul la care s-a ajuns - aceasta ar fi varianta cea mai ,,blăndă”! Alternativa - respectiv, o victorie politică sau militară cecenă - ar însemna dezmembrarea Rusiei, cu sau fără o iugoslavizare, dar într-un spaţiu bicontinental în care se află 20.000 de focoase nucleare...

A doua caracteristică a acestei etape: în faţa raţiunii de stat - ca şi sub Lenin (vezi NEP-ul) sau sub Stalin (vezi alianţa cu imperialismul anglo-american din 1941) - chestiunile ideologice gen democraţie, drepturile omului etc. — vor fi date la o parte. La limită, în funcţie de evoluții, întreaga construcţie politică făcută de Elţîn poate fi aruncată în aer: de la deschiderea spre economia de piaţă și până la așa-zisul CSI! Jirinovski, de exemplu, pledează clar pentru un imperiu unitar, fără complicaţii de tip federal...

O a treia caracteristică, ce derivă din precedenta, este ascuţirea luptei pentru putere. Dar nu în cadrul democratic existent, ci una de culise, în „buna" tradiţie rusă, de la Țari la Stalin. Însuşi războiul cecen ar putea fi şi episod, dar și instrument al acestei lupte pentru putere la Kremlin. În fond, cum a ajuns armata rusă să lupte direct, în Cecenia? Tocmai prin eşecul militar repetat al așa-zisei „opoziții" cecene! Ce putea dori Hasbulatov când îşi făcea apariţia la Groznîi în noiembrie trecut? O victorie asupra lui Dudaiev, care să-l reabiliteze deplin? Sau o înfrângere a ,,opoziţiei cecene”, care l-ar fi obligat pe Elţin să se vâre în viesparul caucazian? În această din urmă ipoteză, războiul cecen este o cursă pentru actualul stăpân de la Kremlin!...

Deja Elţîn este din ce în ce mai izolat politic: Gaidar îl critică aspru; Iavlinski ii cere demisia; iar 65% din ruşi nu mai au ochi să-l vadă, în sondaj. Întreaga protipendadă politică rusă este cuprinsă de derută. Armata este criticată şi pentru incompetenţă, dar şi pentru ”trădare”! I se reproşează că a trimis acolo tancuri demodate numai bune pentru dotarea precară a cecenilor; că au trimis recruţi; că nu s-au utilizat rachete ghidate cu laseri, cum ar fi fost indicat în operaţii de mare fineţe cerute de protejarea populaţiei civile...

Va fi Elţîn debarcat? Sau el va deveni instrumentul unei prealabile alunecări spre un regim autoritar? Pentru partizanii refacerii imperiului, aceasta ar fi varianta optimă, se pare, iar semnalul că aşa vor evolua lucrurile ar fi o amânare a alegerilor prezidenţiale prevăzute pentru iunie 1996. Motive?! Ce altceva mai bun, decât însuşi războiul cecen?

O primă consecinţă a actualului conflict din Cecenia este răcirea, până la duşmănie deschisă, a raporturilor Rusiei cu lumea musulmană. Iar ca reflex - deloc exclus - ortodoxia ar putea fi folosită ca axă spirituală pentru un alt fel de ”reformă" a vechiului imperiu...

Cât despre Occident, el încă merge pe mai vechiul făgaş: mizează pe Elţîn și înghite naiv orice porcărie, numai să-l mai aibă acolo, la cârmă. Dar până când?!... Şi tot criza cecenă a mai scos odată în relief ipocrizia occidentală. Când Graciov împinsese tancurile pe solul cecen şi anunţase lumea că „totul va dura doar câteva ceasuri", Occidentul declara sus şi tare că „afacerea din Cecenia este o chestiune internă a Rusiei". Chit că acolo se bombardau oraşe, se murea deja, se pregătea un măcel, chit că documentele europene interzic atari acte şi nu recunosc justificarea mai veche a ”neamestecului în treburile interne”! Când însă armata rusă a fost înfrântă la Groznîi de Anul Nou, Franţa şi Germania şi-au amintit - ca să vezi - de CSCE! Iar ”marele" Havel constata „cu indignare" -bineînţeles! – ”încălcarea drepturilor omului”! Unui om cinstit i se face şi greaţă! Va zică, dacă eşti mica Cecenie, și marea Rusie te face terci în propria-ţi capitală, pentru a ți se da dreptate - vorbă să fie! - trebuie ca mai întâi să faci imposibilul şi să-l baţi pe agresor! Şi asta se cheamă, cum? Noua ordine europeană?! Drepturile omului?! Sau bătaie de joc?...

Pentru noi, românii, în aceste vremuri de defetism neruşinat, mica Cecenie ne oferă o lecţie extrem de importantă: în ultimă analiză, ceea ce ridică şi impune o naţiune este tăria braţului său înarmat, dar și hotărârea nestrămutată cu care îl foloseşti în auto-apărare!

(articol scris de Corneliu Dida și publicat în revista Mișcarea, anul IV, nr 1-2 (41-42), ian. 1995)

Read more...

URSS - 1991. Încotro?

Notă:

Evoluţiile interne ale statului şi societății sovietice, care încă din vară generalizaseră părerea conform căreia ”așa nu se mai poate”, au intrat într-o nouă etapă pe care revista franceză L'Express o sintetizează sugestiv: „spectrul dictaturii"! Nemulţumirea generală a adus un plus de coeziune și incisivitate forţelor tradiţional-conservatoare.

1. Armata. Bazîndu-se pe nemulțumirea profundă şi pe debusolarea tot mai evidentă a armatei, tot mai multe grade critică vehement politica externă și în special retragerea din Afganistan, retragerea din fostele ţări socialiste, reunificarea Germaniei și, recent, alinierea la politica americană din Golf. S-a ajuns acolo încît deputatul colonel al grupului Soiuz, Viktor Alksnis afirmă deschis în Parlament: ”da, sînt un reacţionar! Sînt un uliu! Pentru că perestroika ne-a adus 600 de morți și  600.000 de refugiaţi în conflictele interetnice.”

2.     K.G.B.-ul. Şeful acestuia, Kriucikov, recent, a făcut în mod repetat declaraţii dure contra „forţelor care caută să arunce ţara în haos", contra ”extremiştilor", contra „anticomuniştilor”, contra naţionaliştilor „care vor dezintegrarea Uniunii” şi duc ”un război secret contra U.R.S.S.”. Aceasta în vreme ce occidentul își mobilizează eforturile pentru a ajuta Rusia să iasă din iarnă.

3.  Partidul comunist. În cadrul acestuia vocile care se ridică deschis în apărarea cuceririlor socialismului nu sînt depăşite decît de cele care cer public pedepsirea vinovaţilor. Astfel, deputata Umaltova a spus în Parlament : „Ati condus ţara (și se referă la Gorbaciov) la dezastru, la foame, la frig, la vărsare de sînge. Nu mai aveţi dreptul să o conduceţi”. Unii aleşi din cadrul P.C.U.S. cer instituirea unui ”comitet de salvare naţională", alţii excluderea lui Gorbaciov din partid, iar alții - „lichidarea lui fizică”!

4.    Cadrele de conducere din economie. 3.500 de directori, la o întâlnire cu Gorbaciov, şi-au manifestat deschis nemulțumirea lor faţă de reformă. Aceste cadre sînt fără îndoială masa principală de șoc a curentului conservator și element de bază al complexului militar-industrial care a condus efectiv Uniunea Sovietică atâția ani.

Acestora li se adaugă - pe alt ton - o mulţime de grupuri, altă dată aliate naturale ale perestroikăi. 53 de personalităţi fac un apel la Gorbaciov să instituie starea de urgență! Printre ei Moiseev, şeful Statului Major al Armatei, actorul Gubenko, ministru al culturii, Patriarhul Alexei! Însuşi Rîjkov a proclamat în 19 decembrie 1990 eşecul perestroikăi! Pînă şi liderii reformatori, Sociak, Popov, Elţîn cer ”stabilizarea" situaţiei. Între timp, primarii Moscovei şi ai Leningradului nu văd cum își vor putea aproviziona cele 13 milioane de locuitori... 
Iar ca urmare, în politica lui Gorbaciov se conturează o turnantă care pentru unii — Şevardnadze! — înseamnă „anunţarea dictaturii”, iar pentru alţii...

Dar să dăm cuvîntul lui Bernard Lecomte de la L'Express: „Va mai fi Gorbaciov acolo (la conducere — n.n.) pentru o asemenea întreprindere? Ca dictator — desigur, nu. Nu are această vocaţie. „Cînd eram numai secretar general al P.C.U.S., mi-ar fi fost uşor să devin dictator", declara el la 18 decembrie... Dar ca ostatic?
Ar fi destul de util, totuşi, pentru a explica opiniei internaţionale că ”anarhia era un pericol pentru întreaga lume”, dar că ”perestroika continuă”. Și, pentru a putea stăpîni republicile rebele — prima etapă a normalizării - ce altceva mai convenabil decît cauțiunea unui Laureat al premiului Nobel pentru pace”...

O lovitură de stat imposibilă

Vadim Zagladin, 63 ani, a lucrat din 1967 pînă în 1988 la departamentul internaţional al C.C. al P.C.U.S. Este francofon și francofil şi ocupă din octombrie 1988 postul de consilier de politică externă a lui Gorbaciov.

R.: Credeţi, cum o face Șevardnadze, că U.R.S.S. se îndreaptă spre o dictatură?

V. Z.: Nu cred. După cîte ştiu eu, nu există o forță politică capabilă să o instaureze. Conservatorii - care totdeauna au fost conservatori – îşi dublează eforturile acum, cînd ţara este confruntată cu opţiuni hotărîtoare.

R.: Totuşi, de pretutindeni se ridică voci care cer restabilirea ordinii.

V. Z.: Aşa e. Dar nici o ţară nu ar putea realiza reforme profunde într-un climat de anarhie. Trebuie doar să reacţioneze pentru a restabili ordinea şi a nu permite ca perestroika să fie deviată de la obiectivul ei.

R.: Să însemne aceasta că evoluţia spre democraţie este oprită?

V. Z.: Nu, nicidecum. Dar, repet, în actualele condiţii, nu se poate continua perestroika.

R: O revenire la ordine s-ar putea face în detrimentul unor republici ca Lituania sau Georgia?

V. Z.: Înșişi preşedintele Gorbaciov şi Rafik Nişanov, preşedintele Camerei Naţiunilor, au reafirmat în raportul asupra viitorului Tratat ai Uniunii că toate republicile își vor păstra dreptul de a ieși din Uniune, dacă o doresc. Știindu-se că această opțiune este prevăzută în actuala legislație. Și că e posibilă numai în acest cadru. Prin urmare nu e vorba de menține o dominație a centrului asupra periferiei, ci de a favoriza evoluţia în curs. Evoluţie care vizează prezervarea unității ţării cu ”amenajări" pentru fiecare republică. Iar fiecare republică să-şi urmărească obiectivul care e comun: democratizarea țării și reforma economică profundă.

R.: Să ne aşteptăm la o schimbare a politicii externe sovietice?  

V. Z.: Şevardnadze rămîne, deocamdată, pe post. Apoi, oricare ar fi ministru de externe, este exclus ca acesta să facă altă politică decît cea hotărîtă de Congresul Deputaţilor; mai ales în Golf.

R.: Dar în ipoteza unei lovituri de stat militare?

V. Z. : Nu prea pot vedea azi o preluare a puterii de ofiţeri puciști. În Franţa, ca şi la noi, presa preia cutare sau cutare declaraţie făcută de militari. Oricum, ei sînt și deputaţi și exprimă un curent de opinie. Totuși, armata și comandamentul ei susțin politica externă dusă de Uniunea Sovietică. Toate propuneorile privind reducerea armamentelor sau asupra evoluțiilor din Golf au fost luate prin consultarea prealabilă cu Statul Major și, adesea, la inițiativa acestuia.

(După L'Express,1 ian. 1991)

Imposibilul compromis

Profesor de istorie la Harvard, director al secţiei Europa de Est - U.R.S.S. la consiliul naţional pentru securitate în primii doi ani ai preşedintelui Reagan, Richard Pipes este unul din cei mai buni experți occidentali în sovietologie. El explică revistei L'Express de ce crede că diagnosticul lui Şevardnadze este corect.

Richard Pipes: Da, o lovitură de stat este în curs de derulare. Mascată, dar ineluctabilă. Eliminarea lui Vadim Bakatin de la ministerul de interne şi libertatea dată militarilor de a critica politica externă sînt tot atîtea semne ale acestei evoluţii. Fără a vorbi de incredibila acumulare de puteri în mîinile lui Gorbaciov.

R.: Aţi fost decepţionaţi de premiul Nobel (dat acestuia)?

R.P.: Nu, pentru că pentru mine totdeauna a fost un membru moderat al nomenclaturii, nimic altceva. De la venirea lui la putere obiectivul lui a fost acelaşi: să adapteze sistemul la supravieţuire.

R.: Ţările occidentale au arătat prea multă încredere?

R. P.: Trebuia să lucrezi cu Gorbaciov. Dar nu trebuia să te prefaci că crezi că el ar avea aceeași concepţie despre democraţie ca noi. Cea mai mare speranţă a reformei în U.R.S.S. rezidă în emanciparea republicilor. Or, noi am refuzat să ne preocupăm de aşa ceva. O altă greşeală - și europenii sînt primii vinovaţi - este de a trimite bani acolo, care nu pot decît să ajute să persiste un sistem perimat.

R.: Și ce va urma?

R.P.: Văd două ipoteze: depresiunea sau reprimarea. Explozia imediată a sistemului sau folosirea ciomagului în Baltica, Moldova, Georgia sau Rusia.

R.: Compromisul nu-i posibil?

R. P.: Compromisul e exclus. Cum vreţi să se înţeleagă Sovietul Rusiei cu cel al Uniunii? Dar dacă vor să scape de Elţîn, în special, vor trebui să revină la politica stalinistă. Totuşi, victoria conservatorilor nu va fi decît temporară: este în situaţia Poloniei din 1981, pe vremea lui Jaruzelski. Şi, ca şi în Polonia, conservatorii nu vor fi capabili să rezolve problemele endemice din acea țară.

R.: Criza Golfului a jucat vreun rol în întărirea liniei dure?

R.P.: A fost, desigur, o scînteie. Gorbaciov şi Şevardnadze ar fi dorit să trimită trupe acolo. Militarii şi nomenclatura s-au opus. Ei nu acceptat niciodată alinierea lui Șevardnadze la politica Washington-ului.

R.: Are Gorbaciov alură de dictatator?

R. P.: Nu. Este prea nehotărît pentru aşa ceva. Problema lui e că a doborît un regim totalitar şi este incapabil să pună altceva în loc. Nu are nici calităţile şi nici defectele unui om care să guverneze prin decrete. În schimb el va face tot ceea ce îi vor spune consilierii lui conservatori să facă. 

(după L'Express, 3 ian. 1991)

(colaj apărut în revista Contrast, anul II, nr. 41, 11-17 ian. 1991)

Read more...

Politica internă - 1994

Trei lucruri au caracterizat anul intern 1994: degradarea nivelului de trai, consolidarea actualei Puteri și deruta Opoziţiei parlamentare. Cum se poate explica o evoluţie atît de contradictorie? Cum - când, în mod normal - degradarea nivelului de viaţă erodează Puterea şi propulsează Opoziţia?...

Prima explicaţie rezidă în anormalitatea vieţii noastre politice și sociale. Oamenii noştri politici (cel mai adesea) sunt ceea ce vedern, partidele politice sunt departe de ceea ce le defineşte teoretic, iar politica — mai întotdeauna — este un mod de „a te ajunge". Cât despre marele public, el este din ce în ce mai puţin interesat de politică și ignoră — aproape total — importanţa capacităţii de ripostă organizată a unei societăţi aflate în declin. Acestea sunt aproape lucruri comune pentru majoritatea analiştilor politici.

A doua explicaţie, mult mai puţin frecventată de analişti, rezidă în buna performanţă a actualei Puteri pe planul politicii externe. Ea a înţeles, cu mult mai bine decât Opoziţia, noua realitate politică continentală de după 1989. De acum, pentru multă vreme, Europa va fi dominată de blocul occidental. Iar corolarul acestei dominaţii este impunerea propriei viziuni, dar şi a propriului sistem de valori, peste tot in Europa: proprietatea privată, democraţia, pluralismul, drepturile omului, integrarea euro-atlantică. Vrei să rămâi în şa? Atunci, acceptă şi promovează aceste valori. Nu o faci - nu ai nici şansă! Cam aceasta este „filosofia" actualei Puteri; filosofie pe care o aplică pragmatic, într-o tonalitate nu lipsită de cinism.

Cele de mai sus le-a priceput şi Opoziţia. Dar ea nu a înţeles nimic din fondul problemei; ea a ignorat și ignoră contextul politic extern, ignoră, de asemeni, enorma capacitate de acomodare a Occidentului, când este vorba de promovat adevăratele sale interese. Consecinţa pentru Opoziţie a acestor sincope de interpretare a fost şi este (cel puţin în manifestările ei exterioare) un anume soi de „romantism” ilustrat de iluzia, încă frecventată de opozanţi, conform căreia „noi reprezentăm adevărata elită democratică, pe noi se va baza Occidentul!”

Numai fanariotismul evident conţinut de această jalnică iluzionare şi ar fi suficient pentru ca Opoziţia să piardă orice confruntare viitoare!

Conform acestei iluzii, actuala Putere pleacă defavorizată din start. Iar baza acestui calcul al hârtiei era „extracţia comunistă" a actualei Puteri.

Numai că, beneficiară a unei vaste experienţe politice după patru decenii de exerciţiu efectiv al puterii, echipa domnului Iliescu a pătruns excelent noua realitate politică din Europa, inclusiv „amănuntul" acomodării Occidentului cu tot ceea ce îi slujeşte optim interesul! Încât, actuala Putere a abordat mult mai realist și mult mai pragmatic viaţa politică internă, care a depins și va depinde, încă multă vrerne, de voinţa noilor stăpâni ai Europei!

Două au fost obiectivele de căpătâi ale actualei puteri: 1) să câştige alegerile prezidenţiale și parlamentare, care îţi conservă puterea în interior şi care - pe plan extern - te legitimează suficient pentru a deveni compatibil cu un Occident extrem de puţin ”formalist" când eşti dispus să îi cânţi în strună! Şi 2) să se plieze noilor stăpâni ai Europei!

Acum, că ambele obiective sunt deja realizate, actuala Putere culege roadele, aproape deloc stingherită. Anul 1994 a fost exemplar sub acest raport! Pe plan diplomatic, în 1994 s-a obţinut „un maxim" în direcţia integrării euro-atlantice: au fost ratificate Acordurile de Asociere cu Uniunea Europeană; am semnat primii Parteneriatul pentru Pace; am devenit asociaţi la UEO, braţul înarmat al U.E.; am fost incluşi în grupul „celor şase", invitaţi la Essen şi candidaţi agreaţi de pe acum la o viitoare integrare europeană. Sub raport economic, anul 1994 a fost anul în care s-a început aplicarea Memorandumului semnat cu FMI și în care - în contrapartidă - am beneficiat de creditele acestuia, dar şi de ale Băncii Mondiale, BERD etc.

Toate aceste realizări consemnate în 1994 ar fi onorat, cel puţin în aceeaşi măsură, orice guvern CDR! Ele însă onorează guvernul PDSR Si, desigur, pe preşedintele Iliescu. Şi - culmea - acesta demonstrează fără putere de tăgadă tuturor adepţilor sinceri ai Opoziţiei că cele spuse cândva la adresa Puterii sunt infirmate de viaţă: şi domnul Iliescu este... pro-occidental...

Există însă un punct asupra căruia, într-adevăr, actuala Putere rămâne descoperită când analizăm retrospectiv anul 1994: efectele concrete în plan economic ale politicii convenite cu FMI. S-a obţinut, e drept, o macrostabilizare economică. Leul s-a stabilizat (relativ) faţă de dolar; inflaţia a diminuat de la 300% la numai 70%; exporturile au crescut cu 30%; balanţa comercială s-a cvasi-echilibrat; rezerva valutară a ajuns la circa 700 de milioane de dolari, faţă de zero in 1993. Dar toate aceste realizăti rămân extrem de fragile. Ele sunt rezultatul unor măsuri monetariste (cu efect rapid, dar cu durată redusă), dar şi a unor credite externe de multe sute de milioane de dolari. Pentru ca această macrostabilizare să dureze și să contribuie efectiv la însănătoşirea economiei româneşti, ar fi fost necesare privatizarea şi restructurarea industriei de stat. Aici e și punctul de reproş major pe care Opoziţia îl poate face actualei Puteri: marea privatizare și restructurarea nu au început!

De ce? Cum de a fost posibil aşa ceva, când ambele procese trebuiau începute în 1994? O cerea şi Memorandumul, o proclamase și Guvernul: „anul 1994 - anul marii privatizări"!

Mai întâi că FMI-ul, încântat de macrostabilizarea reuşită de actualul guvern, a mai lăsat din preţ și a acceptat amânarea „pentru la anul” a marii privatizări și restructurări. Este o dovadă concretă a capacităţii de acomodare a Occidentului, de care vorbeam mai sus. Occidentul ne va credita şi în 1995. România se dovedeşte bună platnică: numai în 1994 ţara a plătit cam 600 de milioane de dolari pentru datoria externă contractată după 1989! Şi atunci - de ce să nu ne crediteze FMI-ul?!...

În al doilea rând, amânarea marii privatizări și a restructurării demonstrează că actuala Putere este foarte sigură pe ea. Nu se grăbeşte şi - mai ales - nu face „privatizare de dragul privatizării".

Credem că marea privatizare a fost amânată pentru a se putea lovi în marii rechini care au achiziţionat câteva milioane (!) de certificate de proprietate la preţuri scăzute și care aşteptau folosirea lor pentru achiziţia unor imense capitaluri productive, conform legii privatizării din 1991. Cum mari rechini se găsesc şi în sânul Opoziţiel, dar şi în sânul Puterii, lupta parlamentară a fost - şi este - foarte dură. De unde efectul inevitabil al unei decizii legislative.

Apoi, se doreşte mai degrabă o privatizare „dirijată" am zice noi. Una din caracteristicile Europei de după 1989 este întronarea unui sistem politic democratic şi pluralist. Esenţa acestuia este alternanţa puterii politice. Prin urmare, oricât de „tare" ar fi domnul lliescu, puterea politică - mai devreme sau mai târziu - va trebui să fie alternată! Adică cedată celeilalte părţi! Care ar fi soluţia pentru ca acest lucru să nu se întâmple decât formal? Sunt două: prima: să creeze o rotativă guvernamentală, adică un sistem politic (practic) bazat pe două partide. De exemplu, PDSR (plus o constelaţie de sateliţi, numai bună să-i păcălească pe naivi) şi PD (FSN); formulă fezabilă mai ales dacă CDR se va destrăma sau va involua. A doua soluţie - mult mai solidă și mult mai convenabilă pentru simpatizanţii PDSR de rang înalt - este să transformi puterea politică devenită după 1989 efemeră - în putere economică care este permanentă. Cum? „Dirijând" cumva privatizarea în propriu-ţi folos! Într-un articol anterior arătam că efectuarea unei mari privatizări pe principii echitabile nu este practic posibilă. Echitabilă nu poate fi decît prima fază — împărţirea certificatelor. După accea, chiar dacă blochezi privatizarea, piaţa neagră va acumula hârtiile de valoare în mâna unei minorităţi privilegiate. Pe ce criterii? Pe două criterii: cine are bani și cine are informaţii în domeniu! Este exact ce s-a întâmplat cu certificatele împărţite - echitabil! - în 1992.

Revenind la subiect, actualii guvernanţi şi puzderia lor de ”simpatizanţi" de rang înalt deţin și bani, deţin și informaţii. Este evident că, fie şi numai teoretic, cei afiliaţi puterii - în ministere, prefecturi, FPP, FPS, mari instituţii centrale bancare etc. pleacă din start favorizaţi prin posibilitatea de a avea informaţii adecvate. Câţi vor fi cei - într-atât de cinstiţi - încât să refuze de a profita ”legal”?

Această schemă bazată pe cele două ingrediente indispensabile ale noii societăţi - banii şi informaţiile - este deja verificată de viață. Cu o mare privatizare blocată; cu o industrie de stat practic intactă ca formă de proprietate. România a realizat performanţa de a obţine 35 % din PIB din sectorul privat! Cum a fost posibil? Numai mica privatizare şi capacitatea superioară a firmelor private de a face profituri nu pot explica. Ceea ce explică această „mică" ciudăţenie economică este binomul „S.A. - S.R.L."! În care S.A. aparţine statului, iar SRL aparţine directorilor, contabililor şefi, rudelor acestora, din care mulţi sunt actualei Puteri! Pe această cale, se „,privatizează" profitul SA în contul SRL. La ce să dorească toţi aceştia ”accelerarea" marii privatizări?!

Revenind la marea privatizare, ea va fi probabil făcută. Caz în care procesul va dura destul de mult. În fosta RDG, unde privatizarea a făcut-o statul vest-german, ea a durat mai bine de trei ani. La noi, legea preconizează vreo şapte ani pentru prima tranşă. Acest mic detaliu tehnic presupune însă prelungirea actualei Puteri în şa, încă un mandat. Minimal! Iată de ce, în 1995, se va urmări (de la nivelul Puterii) pregătirea anului 1996, un an electoral vital pentru deţinătorii frânelor şi stat, dar și în economie.

Trei sunt atu-urile actualei Puteri, de pe acum previzibile, în confruntarea politică cu Opoziţia parlamentară.

1.   Organizarea superioară în plan politic şi electoral, dar și în modul de funcţionare a Puterii.

a.    În plan politic şi electoral, actuala Putere a mizat pe o diviziune a ofertei politice. Pentru amatorii de reformă, a creat PDSR; pentru cei care se tem de unguri, a creat PUNR; pentru cei atraşi de discursuri „naţionaliste" a creat PRM; pentru muncitorii nostalgici - PSM; pentru ţărani - PDAR. Exact invers decât a procedat CDR! Suma ofertelor separate (arcul Puterii) s-a dovedit a fi mai mare decât suma unei singure oferte (cazul CDR). Odată luată majoritatea parlamentară, Puterea a acţionat extrem de unitar. Adică invers decât Opoziția, care se ceartă chiar şi atunci când - Opoziţie fiind - nu are de împărţit nici posturi şi nici răspunderi...

b.   În modul efectiv de lucru al Puterii, asistăm la o evoluţie extrem de originală. Parlamentul deliberează trei luni şi votează 4-5 legi, ridicol de puţin prin raport cu sutele de proiecte de lege care aşteaptă „democratic”! În vacanţele parlamentare însă, guvernul emite zeci de ordonanţe! Singurul rol al Parlamentului, aici, este acela de a ceda guvernului dreptul de a da ordonanţe în vacanţe. Până şi acest rol trist nu îl joacă atât Parlamentul, cât majoritatea guvernamentală! Cum guvernul Văcăroiu este un guvern obedient faţă de Preşedinte, asistăm faptic la o prezidenţializare a conducerii în ambele sale faze — legiferare şi executiv! Dacă la aceasta adăugăm şi subordonarea justiției, constatăm că, în mod inevitabil, în anul electoral 1996 actuala Putere va avea la dispoziţie întregul aparat de stat.

2) Al doilea atu al Puterii este slăbiciunea Opoziţiei. Nu mai insistăm, dar subiectul ar merita o tratare aparte. Precizăm numai că este deja prea tărziu pentru crearea unei alternative veritabil de dreapta (în condiţiile în care în Parlamentul României nu există - încă - nici o formaţiune de dreapta) şi că e îndoielnic că se va putea crea o alternativă reală la stânga actualei puteri.

3) Al treilea atu al actualei Puteri este politica externă. Avantajele pe care Puterea le-a obţinut până în 1994 vor funcţiona și în următorul an. Finanţarea promisă de FMI, efectele clauzei în comerţul cu SUA, Acordurile de Asociere la UE, investiţiile de capital străin, apropierea efectivă de NATO vor demonstra pregnant Occidentului că echipa actuală este credibilă. Iar populaţia, în lipsa unei alternative, va accepta actualul status-quo politic...

Şi tot în domeniul politicii externe, domnul Iliescu a izbutit stabilirea unei relaţii excelente cu lumea evreiască: că este vorba de statul Israel; că este vorba de comunitatea evreiască din SUA; că este vorba de diversele şi organizaţii evreieşti mondiale. Principial, toate acestea pot aduce atât preşedintelui, cât şi diplomaţiei româneşti o serie de nete avantaje. Dacă acestea se vor subsuma de fiecare dată în mod fericit intereselor naţionale româneşti, nu ne putem decât felicita. În 1994 însă, revista noastră a publicat două documente (deținute în fotocopii în arhiva noastră): o scrisoare a Comunității Evreilor Originari din România și un Memorandum al ministrului român de Externe, domnul Meleşcanu. În scrisoare, în esenţă, se cereau Statului Român trei lucruri: despăgubiri morale și materiale pentru „cei 400 de mii de evrei suprimaţi de regimul Antonescu" şi „retrocedarea tuturor averilor evreieşti trecute în patrimoniul Statului Român între 1937 şi 1989". Fără a fi experţi este uşor de dedus că acceptarea, ca atare, a acestor cereri ar implica daune de multe miliarde de dolari! La care, desigur, s-ar adăuga angajarea onoarei naţionale pentru fapte departe de a fi fost vreodată probate la proporţia citată. Apoi, numai poporul român, prin referendum, ar putea decide o atare problemă!... În aceste condiţii, în Memorandumul d-lui Meleşcanu se susţin două idei. Prima - că în condiţiile unei redresări economice, aceste cereri vor putea fi achitate. A doua - că orice publicitate pe această temă, în ţară sau în străinătate - ar fi „contraproductivă"...

Sunt sau nu aceste documente autentice? La data publicării lor aveam îndoieli. Azi, autorul acestor rânduri, nu mai are. Ele au fost publicate (inclusiv un facsimil); au fost discutate în prezența unor jurnalişti la o conferință de presă, unde a fost de faţă și TVR prin dl. Adrian Fulea. Ulterior, documentele au fost reproduse şi în alte publicaţii. În ipoteza unui fals căruia redacţia noastră i-ar fi căzut victirnă ar fi fost foarte nimerite dezminţiri. Nu au venit de nicăieri! Se poate spune că cel puţin una din ideile de forţă ale acestor două documente - aceea de a nu se face nici un fel de publicitate - funcţionează deja. Dacă la acest semnificativ detaliu adăugăm şi recenta numire pe postul de ambasador al SUA la Bucureşti a d-lui Alfred Moses - un veritabil expert al problemelor comunităţii evreieşti în perioada Ceauşescu, concluzia aproape că se impune de la sine...

Oricum, pentru autorul acestor rânduri, actuala Putere îşi urrnăreşte cu o tenacitate extraordinar propriile ţeluri şi, având atâtea atu-uri, ne înfiorăm pentru ceea ar putea să urmeze...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 1-2, (41-42) ian.1995)

Read more...

Turneul Roman: Afacerile din Golf și ”afacerea” de acasă

Anul 1980 a fost un an fast pentru Europa răsăriteană. Pe fondul unor grave carenţe de substanţă ale socialismului, forţele politice ne- sau anticomuniste, după o luptă tenace şi multă vreme inegală, profitind de apropierea sovieto-americană, au reuşit să fructifice atît conjunctura internă, cît pe cea mondială. De unde şi prestigiul lui Gorbaciov, fără de care - nu-i așa- „nimic nu ar fi fost posibil”.

După prăbuşirea regimurilor totalitare, într-o adevărată cascadă a dominourilor, refluxul comunismului a devenit mai pretutindeni evident. În Polonia şi Cehoslovacia el a fost marginalizat; în Ungaria şi Bulgaria el s-a travestit în culori „socialiste"; la noi - ca la nimeni - a „dispărut în neant", de unde o cvasi-generalizată părere că acesta - comunismul - nu ar mai fi decît un jalnic cadavru. Iar aceasta a fost odată mai mult posibil, căci calculul hârtiei, aici în est, i-a dat cîştigători mereu pe „ceilalţi".

Aşa să fie oare?

Mai întîi, calculul hârtiei, chiar şi confirmat la urne, îşi are limitele lui: el nu e totuna cu schimbarea de substanţă a întregii societăţi. Căci votul este, de fapt, un fel de „la donna e mobile" a politicii: nimic mai schimbător ca votul. Căci în faţa uriaşelor probleme economice, financiare sau sociale, prestigiul şi credibilitatea noilor guverne est-europene se erodează rapid. Vezi Solidaritatea (scindată); vezi criza benzinei în Ungaria; vezi Cehoslovacia (unde lucrurile cam trenează), vezi F.S.N.-ul. nostru, aflat în plină derută, după o zisă liberalizare, pripit lansată, total nepregătită pentru aderenţa populară.

Și dacă toate aceste forţe de centru sau de dreapta (sau numai afişate aşa, cum e cazul nostru) își văd prestigiul erodat, ce alternativă politică sau economică li s-ar putea opune? Evident - ceva situat la stînga: cu tot ce poate presupune aceasta în ţări unde stînga a fost întotdeauna comunismul.

Mai apoi, conjunctura mondială.

Favorabilă în 1989, cum este ea la sfîrşitul lui '90, cum se anunţă pentru '91?

Ne temem, şi cu destul temei, că în plan mondial conjunctura actuală şi cea de perspectivă imediată este de-a dreptul adversă actualului curs de reformă, mai pretutindeni în est.

Căci, să nu uităm, oricât de importantă este problematica internă, conjunctura mondială este capitală. Oricîte sacrificii au făcut ungurii în '56 sau cehii în '68, conjunctura mondială, pe atunci profund adversă, le-a spulberat şi şanse, şi speranţă.

Încă două exemple, de succese notorii de-astă dată: Spania şi R.F.G. Ar fi reuşit Germania, în jumătatea ei occidentală, democratizarea miracolul economic din '49-'60, fără scutul armatei S.U.A. şi al remizei semnată la Yalta de Moscova şi Washington? Sau Spania, în '76-'79, ar fi reuşit democratizarea şi integrarea în Europa, fără pacea şi stabilitatea continentului, pe atunci fără cusur?

Revenind, acum: dispune estul european, azi, de un asemenea scut - ca Germania în '49-'60 ? Sau de o pace şi stabilitate europeană, ca Spania lui Juan Carlos, după Franco?

Evident că nu. Căci procesele de democratizare și trecere la economia de piaţă din estul Europei, la sfirşitul lui '90, se realizează în condiţiile nefaste ale crizei Kremlinului şi ale crizei din Golf.

CRIZA KREMLINULUI

În cinci ani perestroika nu a reuşit nimic constructiv. Ea a demolat; atît. În exterior, Europa de Est moştenită de la Stalin este pierdută (?), C.A.E.R.-ul Tratatul de la Varşovia sînt muribunde. În interior, P.C.U.S. este în degringoladă, iar Uniunea Sovietică este în pragul dezmembrării. La aceasta se adaugă un puternic recul economic, agravarea tensiunilor sociale şi interetnice, încît poziţia lui Gorbaciov, în ciuda „nobelizării" sale, este mai şubredă ca oricând. O primă întrebare: ce va fi după el? Spre ce va evolua Uniunea Sovietică?

Spre o democratizare reală? Spre o restrîngere a ei, cum o propune Soljenițîn, numai la cele trei republici slave? Altfel spus, se va re-fe-ge-iza actuala Uniune, recunoscîndu-şi înfrîngerea economică, financiară, tehnologică și morală? Va renunţa Kremlinul la vechea ideologie și îşi va propune, ca R.F.G. în '49, o revanşă prin democratizare și miracol economic? Dacă da, atunci Europa Răsăriteană va profita şi ea enorm. Sigur, o atare re-fe-ge-izare a Rusiei ar presupune nu numai multă înţelepciune şi abilitate la Kremlin, dar și multă bună-credinţă la vecinii săi, şi mai ales din partea Chinei.

În caz contrar, revenirea la vechile formule (o lovitură militară de stat) ar fi un dezastru de proporţii planetare. Estul Europei, unde Armata Roşie este încă prezentă în 4 foste state satelit, s-ar găsi în postura de victimă sigură. Căci, la simpla prezenţă militară, Kremlinul mai are un atu major: dependenţa estului european de petrolul, gazele şi materia primă din Uniune. Cum s-ar putea combina o asemenea revenire la Kremlin cu actualele tensiuni sociale grave din Est, nu e greu de conceput. Abia atunci am putea descoperi că, departe de a fi mort, comunismul este numai „URIAŞUL ADORMIT". A treia variantă de soluţionare a crizei de la Kremlin ar fi alunecarea spre un război civil: alt dezastru. Acesta ar putea fi „un răspuns" la o lovitură militară de stat, sau urmarea exacerbărilor conflictelor interetnice. Şi într-o asemenea variantă, robinetele de energie şi materii prime din Uniune se vor închide pentru multă vreme. Cu tot ce înseamnă aceasta pentru zona noastră.

CRIZA DIN GOLF

Apărută din senin, fără vreo justificare cît de cît, criza din Golf loveşte puternic ţările din estul Europei. Mai întîi, prin scumpirea țițeiului. Mai apoi, prin efectele dezastruoase ale blocadei Irakului. Căci ţări ca România, Bulgaria, Polonia etc. aveau acolo afaceri de multe miliarde de dolari. Să fi fost o pură întîmplare criza din Golf? Să fie de vină numai „nebunia" lui Saddam? Ne îndoim. Saddam a calculat destul de bine riscul unui consens Bush-Gorbaciov la O.N.U.. Apoi, naţionalismul arab, preponderent pretutindeni în zonă, îl recunoate astăzi pe Saddam drept erou şi lider. Bush, prin însăși trenarea crizei, riscă să-şi „carterizeze" mandatul (NewsWeek). Iar Gorbaciov, indiferent de dezlegarea crizei din Golf, punîndu-se la remorca Washington-ului, apare drept perdantul principal. Şi aşa scăzut acasă, prestigiul său este foarte scăzut în armată. O evoluţie nenorocită în Golf ar putea fi semnalul schimbării drastice la Kremlin.

La toate aceste zodii adverse ale conjuncturii mondiale se adaugă şi alte consecinţe ale ei. Lumea occidentală merge înspre recesiune (vezi prăbuirea valorilor la Bursa din Tokio). Pentru fiecare 8 dolari cu care creşte preţul barilului, economia occidentală pierde un procent de expansiune economică. Creditele sînt mai rare şi mai scumpe (cresc dobînzile). Capitalurile vestice, conştiente de riscurile din Estul Europei, vor fi prudente o vreme, preferînd pieţe mai sigure, mai profitabile. În sfirșit, în cadrul zonei est-europene se manifestă fenomene profund negative: conflicte interetnice, revendicări teritoriale, o anumită neglijare a tradiţionalelor legături economice din cadrul zonei. Toate acestea grevează şansele reformei şi retrezesc, odată mai mult, nostalgia liniştii de odinioară.

Pe scurt - şi nu numai din rațiuni interne - festivismul revoluţionar din '89 a luat sfîrșit. Abia acum încep problemele.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul I, nr. 32, 8-15 nov. 1990)

Read more...