Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (VII)

Pușcăria

Motto: Tinerii să-și mizeze viața pe patru lucruri: familie, profesie, dragoste de țară și credință în Dumnezeu. Să refuze aventura, violența și ura. Să nu uite ca oricît de mari le vor fi reușitele materiale în viață nimic nu vor reuși dacă vor fi niște mișei. (Zissu Bitaracu)

Întrebare: Domnule Bitaracu, înţeleg că aţi fost singurrul legionar fugit în Germania în septembrie 1941, care aţi înţeles să reveniţi în ţară în septembrie 1942 deşi aveaţi o condamnare de 15 ani! În timp ce eraţi în anchetă și aşteptaţi aprobarea rejudecării procesului, regimul Antonescu străbătea prima sa mare criză de după rebeliune. Pe de-o parte, în noiembrie-decembrie 1942 se produsee dezastrul de la Cotul Donului şi Stalingrad. Pe de alta, Antonescu, în decembrie 1942 se afla grav bolnav la pat, victimă a unei crize de malarie, din care medicii nu ştiau dacă va putea scăpa. Pentru eventuala sa succesiune se luaseră în vedere două nume Mihai Antonescu şi Gh. Brătianu. În aceste circumstanţe de criză, la Crăciunul lui 1942 Horia Sima fuge din Germania la Roma. Situaţia era atît de gravă încît în ţară Mihai Antonescu, Eugen Cristescu şi alți conducători iau două măsuri de prevedere: închid graniţele și fac o masivă arestare de legionari. Dupa unii atunci au fost trimişi în lagărul de la Tg. Jiu și în alte părţi 1.500 de legionari. Ce știţi despre toate acestea?

Răspuns: Tot ce ştiu este din relatările altora. Sima, probabil, încerca o combinaţie cu Mussolini. Spera într-o revenire la cîrmă - nu știu. Hitler însă îl readuce rapid în Germania. Încît din ianuarie 1943 legionarii din Reich sînt trimiși lagăre, cei mai mulţi la Buchenwald. Acolo SS-ul a făcut o serie de anchete privitor la intenţiile lui Sima. În plus - mi s-a povestit - legionarilor adunaţi pe un platou în faţa mitralierelor li s-a cerut, ultimativ, să accepte următoarele 1) Schimbarea denumirii Mişcării legionare în Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din România. Deci copie după denumirea partidului nazist. Renunţarea la creştinism ca pilon al doctrinei legionare. 3) Acceptarea înființării unui stat autonom german în Transilvania de sud în caz că nemţii îi aduc la cîrmă în ţară. 4) Continuarea războiului alături de Germania contra Rusiei.

Cu rare excepţii, sutele de legionari au refuzat primele trei puncte, dar au acceptat continuarea războiului alături de nemţi, contra bolşevismului. Dimineața nemţii au renunţat la intenţiile lor, iar legionarii au rămas în Buchenwald pînă la 23 august. Unii și după!

Întrebare: Domnule Bitaracu, prezenţa conducerii legionare în Germania la discreţia nemţilor oferea acestora un instrument de şantaj politic asupra lui Antonescu. Pe ideea „nu accepţi asta, atunci îl aduc pe Sima”. Aţi luat în vedere încă de atunci acest aspect? Vi se părea posibil un asemenea şantaj?

Răspuns: Da, acest aspect l-am perceput de la început ca o realitate, ca pe un pericol. Și pentru Legiune, dar şi pentru ţară. Nemţii nu agreaseră în mod real niciodată pe legionari. Nici pe vremea lui Codreanu, cînd Hitler a permis asasinarea sa de către Carol al II-lea. Fac menţiunea că există suficiente indicii conform cărora regele, în cursul vizitei făcute în Germania în noiembrie '38, cu cîteva zile înainte asasinarea lui Codreanu, a găsit un Hitler neutru și dezinteresat total de soarta Căpitanului și a Legiunii. Nemții vedeau în România o sursă de petrol şi o bază strategică importantă pentru planurile lor. El nu a agreat veleităţile de independenţă ale nici uneia din mişcările autentic naţionalist-patriotice, cum era și Legiunea. De altfel, opţiunea lui s-a vădit foarte clar cu ocazia aşa-zisei rebeliuni, cînd a permis lui Antonescu (şi i-a asigurat tot sprijinul) eliminarea legiunii. Despre adevăratele intenţii şi interese germane, am discutat şi la Rostock. De altfel, toţi vechii legionari ştiu foarte bine că nici Căpitanul nu avea o părere prea bună despre Hitler și nazişti.

Întrebare: Atunci cum explicaţi poziţia exprimată de Codreanu în campania electorală din decembrie 1937 cînd a lansat formula: ”În 48 de ore după biruința Mișcării Legionare voi pune țara pe Axa Roma și Berlin”?

Răspuns: Iată cum. Codreanu considera că principalul pericol pentru România Mare era Rusia bolșevică. Că puterile occidentale nu erau nici interesate și nici capabile să garanteze frontierele României. Că, prin urmare, singurul mod de a ne proteja cît de cît era să ne apropiem, din timp, de puterile Axei, care mai devreme sau mai tîrziu aveau să intre în luptă cu Kremlinul. Că politica de neutralitate era o utopie. Cînd în senatul legionar i s-a atras atenţia că o asemenea afirmație publică i-ar putea alunga multe voturi într-o ţară francofilă ca a noastră, Codreanu a replicat: „Cu atît mai mult sunt obligat să spun poporului din vreme cum văd eu politica și interesele țării. La urne eu nu vreau atît voturi, cît aştept un verdict al naţiunii asupra intenţiilor mele". Vă ntreb eu acum după atîţia ani: au avut vreo valoare garanțiile occidentului? Nici una! Ne-au vîndut lui Stalin fără nici o ezitare. A fost efectivă „neutralitatea" proclamată de Carol în 1939? Nicidecum! Și cine fost marele nostru pericol dacă nu Rușia bolsevică?!...

(interviu luat de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 116, 30 iunie 1992)

Read more...

Scandalul moțiunii de cenzură

Lumii politice – bila neagră, țării – bile negre!

Mult aşteptata premieră - votul în jurul moțiunii de cenzură - e astăzi consumată. Guvernul a câştigat cu un scor ”de popice” 260-192. Dar dincolo de această realitate, scandalul parlamentar de vineri va avea urmări.

Cum am mai spus-o, principala ”beneficiară” a acestui demers este opoziţia. Reunind pentru prima oară Convenţia, UDMR şi FSN-Roman în jurul unei acţiuni de atare importanță, opoziţia nu şi-a îndeplinit obiectivele propuse, decît cu totul marginal. Deigur, ea nu viza răsturnarea guvernului. A și precizat-o din vreme. Dar mentalitatea comună a milioanelor de simpatizanți ai săi va percepe votul de vineri ca pe o nouă neputință și frustrare. Pentru o Convenţie letargică deja, în care nici un partid nu-şi cunoaşte nici propria-i forţă și nici propriul electorat, lucrul acesta pe unii îi va decide să forțeze spre alegeri anticipate, iar pe alții - dimpotrivă. Liberalii d-lui Patriciu, beneficiari în perspectivă ai unei reuniuni cu P.N.L.-Quintus, par de acum decişi să recomande – inclusiv la Cotroceni - alegeri la toamnă. PNŢ-CD, în evident declin ca și ceilalţi .,pitici" din Convenţie, se vor ţine cu dinţii de scaunele de parlamentari. Devine evident că, după recentul eșec, Convenţia a mai primit o lovitură.

Pentru FSN Roman situaţia e acum cu mult mai grea. Care-i va mai fi electoratul, câți i-au mai rămas fideli – inutil de discutat! După eroarea de a fi concurat Convenţia la urne în toamnă, FSN a comis-o acum și pe aceea de a se fi apropiat de Convenţie pînă la contopire, pentru omul de pe stradă. Va intra domnul Roman în Convenţie? Dacă o va face, aceasta va fi nu atît pentru revivificarea ei, cît pentru tentativa de a o moşteni cu totul. Condusă de un domn Constantineseu tot mai şters și inutil, inspirată de cvasi-octogenarul domn Coposu, Convenţia părcă aşteaptă o mână tânără, ambiţioasă şi de fier!

Principalul obiectiv al opoziţiei - nominalizarea deschisă, precisă, a răspunderii actualei guvernări - nu a reuşit decât cu totul marginal! De ce? Pentru că vineri nu s-a discutat, ci s-a C.P.U.N-izat! Căderea în caragialescul primăverii lui 1990 a fost opera bardului de la Butimanu. Dar opoziţia a reacţionat total greşit! După ce a ieşit din sală, reventă, ea a acceptat „lupta deschisă", dar pe terenul unde o invitase alde Vadim! Încît, în locul unor dezbateri axate pe subiect, s-a căzut în trivial! În loc să se pună accentul pe sensibilizarea reformatorilor din guvern, din FDSN, s-a menţinut atacul contra „naţional"-comuniştilor, spre deliciul presei de scandal și - bănuim - al „democraţilor" maghiari! Încît, adunată de trompetele d-lui Vadim, Păunescu et. Co, eteroclita majoritate guvernamentală s-a mobilizat „cu totul exemplar"...

E de presupus că ecourile practice se vor decanta curând în partidele opoziţiei. La Congresul PAC, vor urma clarificări, iar dl. Tănase, lucid și pragmatic, a punctat de pe acum. La ţărănişti va continua probabil miza pe actuala strategie-letargie Coposu. În timp ce piticii Convenţiei, tot mai speriaţi de aplecarea spre alegeri generale anticipate a lupilor liberali, vor strînge rândurile în jurul mitului din toamnă - am numit Convenţia...

Între timp, în faţa Guvernului stau trei uriașe probleme. Aprobarea bugetului, negocierile cu FMI şi ridicarea subvenţiilor la 1 mai. La buget demagogia vadim-tudoristă va ceda locul specialiştilor. Iar printre ei cel mai temut este Marin Stelian (FDSN), fost adjunct la Finanţe sub Ceaușescu şi dușman jurat al politicii actuale a BNR. În condiţiile unei balanţe de plăți deficitare pentru '93 cu peste un miliard de dolari, acordul stand-by cu FMI este vital. Or, dl. Watson, delegatul FMI, a remarcat din capul locului inconsistenţa actualului program și proiect de buget. Contează mai puţin dacă are şi dreptate. Contează enorm însă faptul că, fără dînsul, nu se va obține miliardul de dolari! Cît despre subvenţii, nimic de comentat. Vom trăi atunci...

Între timp, lumea „politică" românească vine beată în Parlament (vezi dl. Marcu FDSN), cere psihiatrii pentru Vadim (opoziţia), ameninţă cu Securitatea (vezi cutare de la PRM), vrea procese de calomnie (vezi Radoff-PAC), se omoară pe culoare pentru ”Evenimentul zilei" de prînz, votîndu-şi cu cîteva zile mai înainte creşterea diurnei zilnice de la 200 la 3000 de lei!... La ce să ne aşteptăm? Indiferent de numărul bilelor albe sau negre, în faţa ţării se află un nesfîrşit număr de zile negre. Veleitățile, incompetenţa, fripturismul și nerușinarea fac ravagii în lumea ”politică” românească. Iar aceasta îţi oferă de toate, mai puţin competenţă, eficienţă, cinste şi decenţă.

Criza pare dominată. Încă. Dar o nouă izbucnire a sa se va face cu o forță direct proporţională cu a păcatelor cumulate pînă azi la vîrf, pe ambele versante: şi la guvernanţi, dar și la opozanți...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul II, nr. 50 (294), 22 martie 1993)

Read more...

Moștenirea Stolojan – încotro?

Peste câteva zile, primul ministru desemnat își va prezenta noua-i echipă şi programul. Unde va dori să ne ducă, e prematur să ne pronunțăm acum. Dar punctul de plecare al noii guvernări are un nume: moştenirea Stolojan. Fără a o numi aşa, ea a fost prezentată pe larg de actualul prim ministru. Dacă reluăm tema, o facem pentru că acum se conturează o anumită schimbare de curs. Iar în acest context, în special de la stânga, bilanţul guvernării Stolojan este prezentat cu accente catastrofice. Aşa să fie oare realitatea? Să stăm azi cu mult mai prost ca în urmă cu un an?!

După mineriada anti-Roman, echilibrele macro-economice erau rupte total: în plan financiar, bugetar, fiscal, comercial și valutar. Finanţarea externă - volens-nolens vitală deocamdată! - era întreruptă. Rezervele energetice erau la punctul cel mai de jos atins vreodată, sistemul energetic era în pragul prăbușirii, zeci de întreprinderi îşi încetau activitatea una după alta. Inflaţia era de 280 la sută pe an, șomajul atinsese 400 de mii de oameni şi creştea cu mai bine de 1000 de persoane pe zi. Producţia industrială era în cădere liberă, iar protecţia socială, o vorbă...

Guvernul Stolojan a avut trei obiective publice asumate: trecerea iernii 1991-'92, alegerile şi gestionarea crizei, până la primăvară. Iarna 1991-'92 şi alegerile sînt istorie deja. Ce şi-a propus guvernul Stolojan în plan economic? Refacerea echilibrelor economice, stăpânirea inflaţiei, stabilizarea producţiei industriale („opţiunea zero"), re-echilibrarea raportului consum/producţie prin eliminarea creditelor de consum şi continuarea reformei la un nivel de suportabilitate socială. Ce a realizat? Cîte ceva în fiecare din aceste domenii, dar şi ceva în plus: instituirea unor mecanisme - poate discutabile – dar care au lucrat şi lucrează cu anumite rezultate palpabile deja.

S-a realizat un plus de coerenţa şi intercondiţionare a sistemului de preţuri între: prețul mărfurilor, preţul serviciilor (tarife), prețul muncii (salarii), preţul creditelor (dobânzi), prețul monedei naţionale (cursul leu/dolar). A fost creat un sistem de stimulare a exporturilor, care a dat rezultate. Exportul a crescut cu 25 la sută. Importurile au crescut cu totul moderat, încît în ultimele trei luni s-a înregistrat pentru prima dată o balanță comercială pozitivă. După starea de „ras, tuns și frezat" (naţionalizarea valutei) din noiembrie 1991, agenții economici au azi peste un miliard de dolari în cont, la băncile româneşti. Sistemul de licitații bancare, după un prim eşec în februarie, începând din mai, funcţionează. După o devalorizare gravă, dar inevitabilă, de la 180 la 430 de lei dolarul, asistăm de cinci săptămâni la o stabilizare a actualului curs. Sistemul de presare în jos a inflației, deşi a creat și mari probleme - vezi dobânzile real pozitive de până la 80% -  a dat și unele rezultate. Inflația a mai slăbit ca ritm - de la 14 la sută lunar în primul trimestru, la numai 5,6 la sută lunar în trimestrul III, iar dobânzile au început încet-încet să scadă. Finanţarea externă, complet întreruptă după mineriade, este azi reluată, iar de la credite de sute de milioane de dolari menite consumului, s-a trecut la obţinerea unor credite pentru investiţii, insuficient absorbite însă, din păcate. Investiţiile străine în 1992 depăşese suma celor din 1990 și 1991, adică peste 550 milioane de dolari capital social şi peste un miliard de dolari, proiecte. Pentru prima oară după revoluţie, în România au început să se angajeze mari firme multinaţionale. Deficitul bugetar a fost menţinut la sub 2 la sută din produsul naţional brut, ceea ce este încă bine. Din păcate, producţia industrială şi-a continuat declinul, deşi în ultimele două luni ea a crescut cu 5 la sută. Producția agricolă a fost foarte proastă, dat fiind haosul din domeniul proprietăţii funciare, a unei legislaţii strict necesare (legea arendei, legea creditului agricol, legea creditului funciar, legea cadastrului), dar şi a unei secete fără precedent. Şomajul a atins 900 de mii de oameni, iar nivelul de trai continuă să scadă.

Sigur, pentru omul de pe stradă situaţia de azi este mai grea decît în urmă cu un an. Cu toate acestea, în multe privinţe premisele economiei sînt ameliorate azi. Or, pentru noul guvern, acesta este lucrul care contează - de aici își va incepe munca și aplicarea de program! Să ne întrebăm: este punctul de plecare al guvernării Văcăroiu mai defavorabil decît a fost, cu un an în urmă, punctul de plecare al guvernării Stolojan?

Economic vorbind, noi credem că nu. Chiar dacă românul o duce mai greu acum decît în urmă cu un an! Numai în agricultură, adoptarea în această iarnă încă a legilor mai sus amintite şi un an meteorologic mai favorabil pot aduce o creştere sensibilă a producţiei. Apoi, situaţia energetică - orice s-ar spune - e ceva mai bună ca în urmă cu un an. Climatul politic și social e net mai destins şi toate acestea în timp ce în Iugoslavia războiul face ravagii, în Bulgaria e criză de guvern, în fosta Uniune Sovietică dezagregarea îşi urmează cursul, iar Trilaterala îşi are grave probleme. Departe de noi tentaţia unui optimism, oricum deplasat în actualele condiţii obiective. Sînt şi aşa destule motive de îngrijorare. Dar a ignora deliberat cele realizate cu atîta trudă şi atîtea sacrificii în anul din urmă nu e deloc de bun augur. Dacă noua guvernare va fi dominată de aceeaşi viziune catastrofică, pe care presa de stînga o agită de pe acum, dacă noua guvernare se va vedea tentată să „procedeze altfel", să ignore sâmburele corect al filosofiei Stolojan, ne putem aştepta de pe acum la lucruri mult mai rele. Ar fi păcat ca moştenirea Stolojan - aşa cum e - să fie cheltuită într-o nouă aventură.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 211, 10 nov. 1992)

Read more...

Spre un guvern de tehnicieni?

Noul prim-ministru este dl. Nicolae Văcăroiu, un economist de carieră, în vîrstă de 49 ani ca şi dl. Stolojan. Fost funcţionar superior în CSP [Consiliul de Stat al Planificării], specialist în preţuri şi sinteză economică, dânsul a fost ministru adjunct al Economiei în primul guvern Roman, apoi director general în Ministerul Finanţelor şi, în sfîrşit, preşedintele Comisiei de Credite şi Garanţii pentru Comerţ Exterior. Pe scurt, el este un specialist cu experienţă certă, un cunoscător al economiei naţionale și al reformelor, dar un om neangajat politic. Asemănările cu dl. Stolojan sînt frapante. Deosebirile le vom vedea curând.

Dacă opțiunea pentru un ”tehnician” în toamna lui '91, după mineriada anti-Roman, era firească, ne putem întreba de ce, după alegeri, se recurge la o formulă justificată numai în crize politice majore?! Sau, poate, vom avea totuşi un guvern politic? Nu credem. Noul guvern, oricîte cosmetizări i se vor face, va fi după chipul şi asemănarea premierului. Altfel, la ce bun un premier neutru?

Este încă devreme pentru a ști ce va fi viitorul guvern. Nu este însă devreme să ne întrebăm de ce din nou premier neutru? De ce din nou recurs la tehnicieni?

Mai întîi, pentru că situaţia economică este atît de gravă, încît politicienii noştri sînt cam depăşiţi. Nici unul din liderii primelor patru partide parlamentare nu are experiența şi faţă de premier. În al doilea rînd, FDSN-ul, judecând după personalităţile sale, domnii Gherman, Văcaru, Solcanu, Dumitraşcu et. Co, nu e pregătit să guverneze. În al treilea rînd, adevărata comandă politică a ţării se află la Cotroceni. La ce bun un om politic la Palatul Victoria? Apoi, pentru orice gen de „surpriză", există Parlamentul, dominat de FDSN și aliații săi de stînga. Să nu uităm că domnului Iliescu i-a fost de ajuns experienţa Petre Roman. Încît un neutru la Palatul Victoria - un executant, deloc exclus - este mai comod și mai prudent. Cu atît mai mult cu cît ceea ce s-a întîmplat cu FSN (scindarea) se poate repeta în noul FDSN oricînd. Dovada - eclectismul rîndurilor sale, deruta și teama politică de a veni deschis la guvernare, afinitaţi solide la stînga, dar şi tentaţia alianţei cu Convenţia.

Încît, pentru o formulă diluată politic pledează teama de străinătate, dar şi riscul presupus de o guvernare în condiții de criză. Un om de meserie în fruntea guvernului ar gestiona mai bine criza. Iar în caz de eșec, răspunderea se dispersează profitabil.

Din prima zi noul premier și-a fixat trei obiective: iarna, bugetul pe 1993 şi o reevaluare a reformei în sensul atenuării degradării economice şi a nivelului de trai. Asemănarea cu guvernarea Stolojan este frapantă. Dar pentru a depăși limitele unui guvern „de iarnă", noul guvern va avea nevoie de succes si performanţă, etapă de etapă. Altfel, el nu va fi decât un instrument care, undeva în '93, va duce la formula preferată a domnului Iliescu. Un guvern de uniune naţională. Căci azi, Convenţia şi FSN pot refuza aşa ceva. Dar după un eşec al guvernării Văcăroiu, refuzul va fi imposibil. Pe de-o parte, ar fi rău văzut de opinia publică, pe de alta alternativa ar fi alegerile anticipate, de care se tem acum ca dracu' de tămâie...

Câteva concluzii se impun de pe acum: partidele politice, inclusiv FDSN-ul, îşi dovedise neputinţele. Ele nu au lideri și nici oameni apți să guverneze ţara. Refuzul tehnicienilor de a intra în partide e una dintre cauze. Sînt vremuri tulburi şi puţini își riscă cariera. A doua cauză este incapacitatea liderilor de a-i atrage, uneori chiar teama să-i aibă, în propriile rânduri, căci intervine concurenţa. Încât şubrezenia actualului sistem politic, destul de arătos pe dinafară, are două izvoare: gravitatea siuaţiei economice şi sociale şi slăbiciunea intrinsecă a partidelor.

Pînă una alta, dl. Văcăroiu vorbeşte de cîteva lucruri extrem de importante: corective de adus reformei, restabilirea autorităţiii statului, forme asociative în agricultură și coerenţa reformei. Ce ne va aduce neutrul Văcăroiu, vom vedea curînd, curînd...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 209, 6-7 nov. 1992)  

Read more...

Toamna liberalilor (II)

Eşecurile, cînd este vorba oameni inteligenți şi serioși, pînă la urmă întăresc, mobilizează. Bunăoară, analiza va impune autocritica. Iar aceasta smereşte, te face mai înțelept, mai flexibil, mai înclinat spre compromis şi împăcare. Cînd devii conştient de propriile-ţi greşeli, priveşti mai altfel defectele şi erorile celui de alături. De unde, se poate spera, procesul de apropiere între P.N.L. şi N.P.L. se va face mai uşor. O va indica și interesul. După cum, tovărășia aceluiaşi necaz, dar și avantajele unei fuzionari fără fasoane vor comanda acelaşi curs. P.N.L. dispune de cadre, de oameni, de structuri, de sedii; are experienţa guvernării. Apoi, chiar şi scos din parlament, el dispune de sute de primari, de consilieri locali şi județeni. N.P.L., deşi creat în pripă, poate potenţa serios P.N.L.-ul în multe zone. Dinamismul, eficienţa și prezența socială remarcabilă a unor oameni ca domnii Cataramă, Boroianu, Cojocaru sau Popescu-Tăriceanu ar fi un mare atu pentru P.N.L. O fuzionare P.N.L./N.P.L. făcută „en bonne et due forme" ar fi un semnal pozitiv pentru opinia publică, în general. Apoi, să nu uităm că și P.N.L. și N.P.L. îşi cunosc bine electoratul: și numeric, și pe zone. Cumulat (292.000 plus 58.000) este un capital deloc de neglijat. Pe de altă parte P.N.L.-AT și P.N.L.-CD nu-şi cunosc forţa reală din electorat. Ei au pătruns în parlament pe „paşaportul" comun al Convenţiei. Fricţiunile dintre P.N.Ț.-C.D şi P.A.C. - deja vizibile - ar putea desface Convenţia curînd. Iar în ipoteza unor alegeri anticipate pentru '93, asemenea paşapoarte fie nu vor mai exista, fie nu vor mai fi posibile (vezi spusele Stolojan apropo de noua lege a partidelor). Sigur, P.N.L.-AT şi P.N.L.-CD, ca și alţi „paşaportari" din actualul parlament, vor fi împotriva alegerilor anticipate. Numai că aici vor decide evoluţiile țării, Constituţia şi dl. Iliescu, căruia, orice s-ar spune, i-ar fi convenit de fapt un parlament de centru-dreapta! Încît calculul lucid şi prudenţa vor obliga P.N.L.-AT şi P.N.L.-C.D. la o reconsiderare pozitivă a ideii de refacere din vreme a unităţii liberale. Mai sunt și alte argumente. De pildă, participînd de bună-credinţă şi cu succes la o refacere - în patru! - a unităţii P.N.L., semnificaţia politică a liberalilor azi în parlament ar depăşi cu mult actualul lor număr derizoriu. Iar aceasta, atît în pertractările cu partenerii din Convenţie (dacă ea nu moare), cît în viitoare negocieri de guvernare. Iar simetric, ponderea lor în P.N.L. ar fi potenţată de prezenţa lor în parlament. Cam acesta ar fi terenul obiectiv al unor negocieri serioase și pozitive - inclusiv pentru electorat - între cele patru formații liberale de azi.

Varianta unui „care-pe-are" rămîne totuşi în picioare. Fiecare din argumentele de mai sus ar putea „foarte bine" să fie întors tocmai spre o atare viziune „ofensivă". Ar fi, însă, o greşeală! Căci ar fi un semnal negativ pentru electorat și ar duce la o spălare de rufe în stradă. În fond, eşecul liberal - a cărui vină şi povară o poartă și parlamentarii liberali de azi - tocmai asta a avut la bază: asperităţi de ambiții şi orgolii; scandaluri şi autoponegrire. A le relua ar însemna perpetuarea crizei și a mersului în jos...

De pe tuşe, esenţial ni se pare că lucrurile care-i unesc pe liberali - tradiţia, mentalitatea, programul, perspectiva - sunt mult mai importante. Tot ceea ce poate justifica orgolii şi ambiţii, dar şi competiţia între persoane, în politică presupune un cadru solid prealabil - un partid comun. Se vor plia orgolii? Se vor depăşi ambiții vane ? Se vor face pașii necesari?...

Actuala toamnă liberală este un punct de nadir. Pînă la Crăciun s-ar putea să avem numai două partide liberale: P.N.L. (prin fuziunarea cu N.P.L.) și Alianţa Liberală, deja conturată de formarea grupului parlamentar cu acelaşi nume. Dac[ pînă atunci va exista înţelepciunea unei minime menajări reciproce, evoluţiile țării s-ar putea să le sugereze sau chiar să le impună contacte pentru pasul următor. De pe acum natura situaţiei economice a ţării trage întregul parlament mai spre dreapta decît i-o indică structura. Priviți F.D.S.N.-ul cum se teme de o guvernare de centru-stînga. Priviți F.S.N. (Roman) cum se autoinclude la... centru-dreapta, uitînd social-democraţia! Pînă și parlamentari ai „României Mari" neagă public că ar fi contra actualei reforme, principial! Iar domnul Brucan vorbeşte pe şleau de „necesitatea trecerii la capitalism" şi pledează (în „Libertatea") pentru un guvern de centru-dreapta, într-o ţară cu un parlament de centru-stînga! Vorba domnului Roman: „ce vrei, domnule, azi și socialiștii fac politică liberală !"... Bun! Normal, însă, politica liberală trebuie să o facă liberalii, iar socialiștii - pînă una alta - ar trebui să facă opoziţie socialistă, dacă se tem de o guvernare pe propriile lor principii. Numai că pentru aşa ceva, liberalii trebuie să-şi depăşească orgoliile, resentimentele, ambițiile vane, să își respecte mai mult bătrînii şi să infirme - măcar ei - proverbiala propensiune românească pentru dezbinare..,

(articol scris de Corneliu DIDA, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 200, 26 oct. 1992)

Read more...

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (VI)

Întrebare: Dar era posibil să mergeţi la Berlin?

Răspuns: Da – cu voia lui Pătraşcu. El nu mi-a permis să plec pentru că era în relații proaste cu noi, macedonenii. Cînd a auzit că vreau să vorbesc cu Papanace, mi-a cerut să-i spun lui despre ce e vorba. Am refuzat. Şi deşi nu mi-a permis am plecat totuşi la Berlin. Era în iulie 1942. Papanace m-a înţeles: ”Așa-i! Dar suntem legaţi de mîini şi de picioare. Depindem de nemţi. Şi de soarta războiului. Pe urmă, ai 15 ani de condamnare. Ce să faci în ţară?! Puşcărie ?!"... I-am spus că nu mai suportam Rostock-ul. Că preferam chiar și puşcăria, dar să fiu în ţară! Apoi, că speram totuși să mi se admită plecarea pe front! M-a aprobat, dar mi-a cerut să nu-i complic raporturile cu Sima, cu atît mult cu cît amîndoi eram macedoneni și eram cam altfel orientaţi și văzuţi între legionarii emigraţi în Reich. Mi-a propus și mi-a facilitat o întîlnire între patru ochi cu Sima. A doua zi, în aceeaşi pădure de la Furstenwald din sud-estul Berlinului, m-am întîlnit cu Horia Sima. Și el m-a avertizat să nu plec în țară, cînd am o așa de grea condamnare. I-am vorbit pe larg şi deschis de atmosfera insuportabilă de la Rostock; de șederea în Germania care nu avea nimic comun cu sensurile și valorile morale lăsate nouă de Căpitan. Decepția mea, i-am spus, era cu atît mai mare cu cît acolo se aflau legionari cu grade înalte, cu funcţii: ”de la Căpitan am învăţat multe. Printre altele, că atunci cînd vom avea de ales între Legiune și Neam, să alegem Neamul. Or, stînd acum aici, cînd o ţară întreagă trece prin ce trece, putem pretinde mîine că am fost ”eroi"? Cînd alții mor pe front sau zac în puşcării?! Toți aceştia sunt adevărații eroi - nu cei fugiţi la adăpost, departe de țară! Căpitanul n-ar fi acceptat așa ceva!”... Mi-a întins mîna și mi-a spus să aștept la Rostock răspunsul lui... I-am dat salutul legionar și am plecat...

Întrebare: Cum a fost la Rostock, la înapoiere?

Răspuns: Gestapo-ul m-a luat în primire: „de ce ați plecat la Berlin?" Le-am spus că l-am întîlnit pe Papanace cu care am discutat nişte probleme de-ale noastre, ale macedonenilor, că deşi îi cerusem voie camaradului Pătraşcu, acesta nu mi-a permis plecarea. Mi-au reproșat că nu anunţasem Gestapo-ul şi, după ce le-am zis că nu ştiam de această obligație, m-au avertizat să nu se mai repete. Cum vreme de o lună Sima n-a dat nici un semn de viaţă, am plecat din nou la Berlin. Fără să anunț pe nimeni! M-am dus la Ambasada noastră, unde m-a primit col. Ion Gheorghe, ambasadorul nostru acolo. I-am vorbit și lui deschis și i-am cerut să mă ajute să ajung în țară. Surprins, mi-a vorbit și el de condamnare. I-am spus că nu contează, că sper să mi se admită plecarea pe front! Mi-a dat paşaport și am luat trenul, prin Polonia, spre ţară. La Cernăuți în tren m-a luat în primire Siguranța. Probabil că am fost însoțit discret de vreun agent încă din Berlin. Oricum în Gara Cernăuți mă aşteptase însuşi inspectorul general de Siguranță, Cernăianu.

Întrebare: Domnute Bitaracu, plecarea dumitale din Germania, în condiţiile descrise, avea numai justificări de ordin personal, de altfel destul de clar expuse, sau urmăreaţi și alte scopuri? Politice, să zicem.

Răspuns: Pe lîngă motivațiile personale despre care am vorbit, a mai fost ceva. Întîlnirile mele cu Papanace și Horia Sima au fost cunoscute de un grup de intimi ai mei din Rostock, în cele mai mici amănunte. La fel decizia mea de a contacta Ambasada și de a veni în țară. De comun acord cu acești camarazi intimi - Cuţumina, Petre Caranica, Anastase Cunia și alții – mi-am propus ca venind în țară să încerc să contactez la Bucureşti pe Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, rămas în ţară, sau pe foştii miniștri legionari Radu Budişteanu, Noveanu, Bideanu, pe care îi ştiam liberi și în anumite relații cu Antonescu. Urma să-i informez pe aceștia asupra realităților din grupul legionar din Rostock și să le propun din partea amicilor mei rămaşi acolo să încerce o acțiune de împăcare a Legiunii cu Antonescu. Arestat fiind, n-am reușit un asemenea contact. Am încercat printr-un memoriu depus în cursul anchetei și adresat lui Antonescu să prezint realitățile emigrației legionare în Reich – așa cum le vedeam eu. Sunt însă sigur că acest memoriu nu a ajuns la Antonescu, pentru că toate treptele pînă la el erau încadrate cu duşmani ireductibili ai Legiunii. Ancheta a durat două-trei săptămîni după care am fost trimis la închisoarea militară Constanţa. Nu s-a făcut alt proces, dar nici nu mi s-a acceptat rejudecarea procesului din 1941, pe care o cerusem. La Anul Nou 1943, mă aflam deja la închisoarea Aiud pentru executarea pedepsei de 15 ani muncă silnică pentru „lovitura de la 3 septembrie 1940".

(interviu luat dlui Zissu Bitaracu de către Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 114, 26-27 iunie 1992)

Read more...

Toamna liberalilor (I)

  

Niciodată România nu a avut atîtea partide liberale şi niciodată liberalii - în pluralism - nu au fost atât de slabi ca azi! Și aceasta în vreme ce, mai pretutindeni în Europa, liberalismul este în ascensiune!...

Sunt acestea adevăruri, care vorbesc despre greşelile și confuziile care domină viaţa politică românească.

Cauzele actualului dezastru liberal? Sintetic, două: orgoliul personal și dezbinarea.

Proporţiile dezastrului ar fi fost mai mici, în ochii multora, dacă PNL ar fi intrat în parlament. Pentru vreo 30 de mii de voturi în minus, acest lucru n-a fost cu putinţă. Alţii ar putea susţine că abia neintrarea în parlament a PNL facilitează refacerea unităţii liberale. Poate. Cert este că toţi liberalii simt că „aşa nu se mai poate”...

Azi avem patru partide liberale: PNL, NPL, PNL-AT şi PNL-CD. Două, PNL şi NPL, n-au intrat în parlament. Alte două, PNL-AT şi PNȚ-CD, au împreună 5 senatori şi 12 deputaţi. Derizoriu! Dar aceasta le conferă o poziţie forte, sub raport pragmatic imediat.. De unde şi gruparea partidelor liberale două cîte două: PNL cu NPL și PNL-AT cu PNL-CD. 

Care vor fi raporturile între cele două presupuse ”regrupări”? Teoretic sunt trei variante: 1) Să se „ignore” suveran şi recipioc. 2) Să se încerce împreună o refacere a unităţii liberale şi 3) Să se lupte acerb pentru moştenirea din teren a celuilalt.

Varianta ”ignorării”, credem, e puţin probabilă. Liberalii sunt oameni de iniţiativă şi de acţiune. Oricum, dacă totuși o vreme se vor menaja, șansele unei reunificări „paşnice" ar creşte.

Ce ar pleda pentru o luptă acerbă?

Mai întîi, miza enormă - moştenirea liberală, în general. Numele, PNL, este încărcat de tot prestigiul trecutului. Cine va reuşi să încarneze liberalismul și să-şi însuşească definitiv sigla PNL, va lua o opțiune majoră în politica românească.

În al doilea rînd. Zestrea „învinşilor", PNL şi NPL, este importantă: cadre, oameni, structuri, sedii. Lucruri pe care PNL-AT şi PTL-CD nici vorbă să le aibe. Or, aşa ceva se face greu. Durează. De unde și tentaţia enormă a unei lupte pentru însuşire, la liberali ,azi, în parlament.

În al treilea rând, PNL-AT și PNL-CD au acum o poziţie tare: 5 senatori şi 12 deputaţi în parlament. Deloc exclus, mîine ei pot avea în noul guvern 1-2 miniştri şi 3-4 secretari de stat. Aceasta, dar şi conştiinţa "faptului” că aşa ceva nu va mai repeta curând, vor tenta PNL-AT şi PNL-CD să deschidă lupta în teren. Cu atât mai mult cu cît PNL este slăbit, conducerea zdruncinată, iar oamenii săi din teritoriu dezamăgiţi, debusolaţi şi – poate - puşi deja pe frondă.

În al patrulea rând, PNL-AT și PNL-CD trăiesc sentimentul celui „care a avut dreptate"; e vorba de disputa lor cu dl. Câmpeanu, dar și de cea cu „excluşii" de ieri, azi în NPL. Or, aşa ceva te împinge la ideea de luptă ,,pînă la capăt". Mai ales că „şansele sînt mari”.

Pe scurt, miza politică enormă, moştenirea liberală, poziţia politică tare, slăbiciunea „învinşilor" de azi şi resentimentele duc cu mare probabilitate în rîndul PNL-AT și PNL-CD la ideea unui „care pe care" acum, nu mai tîrziu.

Care va fi fiind situaţia în cealaltă tabără, la PNL şi NPL?

După şocul şi dezamăgirea inițiale, desigur se va trece la o analiză mai atentă. Eşecul este evident. Vor trebui analizate cauzele, dar într-o manieră conceptuală, evitîndu-se rămânerea pe suprafața alunecoasă şi contraproductivă a ”faptului" trivial, vecin cu bîrfa și scandalul. Bunăoară, a se analiza eşecul liberat fără a-l alătura permanent celuilalt eşec la fel de evident - cel al Convenţiei - ar fi diletantism. Astfel, eşecul Convenţiei se află - a fost generat - exact în punctul unde liberalii (Câmpeanu) au avut obiecţii de principiu: unitastea supraaglomerată, organizarea ca „super-partid”, alianţa pernicioasă (electoral vorbind) cu UDMR. Ccare a mers pe liste separate, care a creat prin Tökes, scandalul la Timişoara în plină campanie, alimentând ”funarismul". Pentru nu mai vorbi de indiferenţa, lipsa de înţelegere şi incooperarea cu PNL(Câmpeanu) în alte momente cheie: disjungerea alegerilor (propusă în ian. '92) și noua lege a partidelor (cerută în martie '92) şi pe care azi o deplânge public însuşi dl. Stolojan. Toate acestea au izolat nemeritat PNL-ul, fără beneficiu pentru CDR (ba, dimpotrivă!), care azi, fără aliatul natural PNL, este mai singură decât şi-ar fi dorit, de fapt, în parlament. Dacă în toate aceste probleme Convenţia ar fi ţinut cont efectiv de obiecţiile PNL, alta ar fi fost situaţia în parlament, dar şi imaginea țării afară... S-a găsit însă mai util unghiul de vedere egoist al atacurilor electorale la dreapta (citeşte PNL), de unde „beneficiul" unui modest 20%... Unde a greşit PNL, de fapt? Într-un singur punct: că nu a găsit o soluţie viabilă la răspunsul greşit al Convenţiei - şi în problema structurării Convenţiei, azi evident un soi de Albă ca Zăpada şi cei.... cinci pitici (citeşte PN-ȚCD plus Co!), dar și în problema nominalizării candidaturii la preşedinţie. Apoi, cei cuprinşi şi azi în PNL să nu uite că şi-au dat în mod repetat girul deciziilor luate de echipa domnului Câmpeanu, căruia - dacă ar fi avut 30 de mii de voturi în plus - nu ar fi avut prea multe reproşuri să-i facă... (va urma)

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 199, 23-24 oct. 1992)

Read more...

Noul guvern: între virtuți și „virtuți”...

Astazi, 16 octombrie, se convoacă noul Parlament alcătuit din 9 grupuri parlamentare la Senat şi 10 la Camera Deputaţilor și - aşa cum anticipam - el este profund dispersat. Înclinaţia la stânga pe care o remarcă majoritatea observatorilor politici este mai degrabă o iluzie optică. În locul colosulul fesenist de la 20 mai 1990, mare cît două treimi din Parlament, azi avem patru formaţii - FDSN, PSM, PRM şi PUNR - plasate sau plasabile la stânga, care alcătuiesc o destul de precară majoritate parlmentară, respectiv 53,7%. Va avea consecinţe politice pratice, directe, o atare majoritate în alcătuirea guvernului român? Noi credem că nu! De ce aşa ceva?

Mai întâi, că noi nu sintem încă o democraţie autentică, pentru ca o atare majoritate, chiar şi precară, să devină, cvasiautomat, o bază pentru o nouă guvernare. Spre deosebire de dl. Iliescu, care afirma mîndru că „politica ţării se face la Bucureşti", noi nu sîntem chiar aşa de siguri şi chiar atît de optimişti şi orbi. Ca şi dl. Iliescu şi noi considerăm că „politica presupune realism". Or, tocmai acest din urmă factor ne face să credem că nimeni, azi, la Bucureşti, nu se va încumeta să facă un guvern de stînga bazat pe sprijinul direct al unor oameni ca dl. Verdeţ, Funar sau Vadim Tudor...

În doilea rând, oricît de la stînga se plasează toate cele patru partide mai sus alăturate, ele se deosebesc prin ceva extrem de concret - poziţia faţă de reformă. Dacă PSM şi PRM neagă total această reformă, isr PUNR-aripa Funar nu e departe de ele, FDSN este totuşi, principial, pentru reformă. Cu anumite corective, dar totuşi pentru continuarea reformei. Ar putea FDSN-ul, el însuşi o veritabilă arcă a lui Noe, să permită o atare alianţă acum, la început de carieră? Sau ar putea dl. Iliescu să-şi înceapă noul mandat cu o nouă gafă? Este evident că nu! În a1 treilea rînd, întreaga tactică folosită de dl. Iliescu pînă în prezent contrazice o atare formulă politică directă. Ceea ce 1-a interesat pe dl. Iliescu a fost deţinerea puterii în esenţele ei. Nu pentru exerciţiul ei deplin, discreţionar, cît pentru controlul fin, de la distanţă. Or, recentul scrutin îi reconfirmă puterea: el are un nou mandat de patru ani. Iar odată cu acesta, propriul prestigiu creşte şi în ţară, dar şi pe plan extern. În plus, dânsul deţine o serie de instrumente constituţionale ale puterii, cum sînt: Curtea Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie, Consiliul Naţional al Audiovizualului, SRI-ul şi Procuratura. Încât să ne întrebăm ce ar însemna pentru dl. Iliescu, de fapt, un guvern de stînga, bazat pe o alianţă politică FDSN-PSM-PRM-PUNR? Ar însemna un plus de putere?! Evident că nu. O atare alianţă ar însemna o clară şi integrată asumare a răspunderii pentru cele ce vor urma în această țară. Or, tocmai asta, a şi fost - ni se pare nouă - tactica domniei sale: control subtil şi eficace pe puterea reală, dar plasarea răspunderii, din vreme, pe umerii altora. Ai domnului Roman, ai neutrului Stolojan, ai liberalilor păgubiți pe nedrept de participarea lor la guvernare. Şi, de ce nu, pe ai altora din nou, acum?

Iată de ce noi credem că sunt două zone de unde se va extrage noul guvern.

1. Fie o coaliţie politică bazată pe FDSN, FSN-Roman şi careva din Convenţie.

2. Un guvern de tehnicieni condus de un prim-ministru neutru, cu un larg sprijin politic în noul parlament. 

Ar avea ceva virtuţi atari formule?

Mai întîi că sînt virtuţi şi „virtuţi". Dar să vedem... Pentru reformatori, se va continua reforma. Pentru contra-reformatori reforma va putea fi controlată. Pentru oportunişti, va fi o bună ocazie pentru fel de fel de posturi. Iar pentru deţinătorii reali ai puterii - am mai spus-o - virtutea principală va fi plasarea din vreme a răspunderii într-o cu totul altă parte. În rest, adică pentru noi ceilalți, Dumnezeu cu mila...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 194, 16-17 oct. 1992)

Read more...

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (IV)

Interviu cu dl. Zissu Bitaracu, vechi membru al Mișcării Legionare

Întrebare : S-au opus aceștia venirii legiunii la guvern ?

Răspuns: Da – public și în presă... De ce ? Pentru că legiunea era decimată, fără cadre. Pentru că în condițiile în care partidele istorice îi refuzau colaborarea lui Antonescu, singura soluţie normală ar fi fost un guvern de militari. De altfel, în octombrie 1940, în plină guvernare legionară, un grup de vechi legionari în frunte cu tatăl Căpitanului au ocupat sediul legionar din Bucureşti. S-au operat arestări (!) şi numai intervenţia lui Radu Mironovici, comandant al Bunei Vestiri, vechi camarad al lui Codreanu, a aplanat acest episod. Toate acestea mă nemulțumeau profund. Ca şi calea liberă lăsată pătrunderii în legiune pentru tot felul de nechemaţi -„septembriştii", cum îi numeam - care au adus printre noi setea de îmbogățire, anarhia, violenţele și răzbunările. Acestea în numele unui ”eroism" care acum, cînd eram la putere, era și găunos și ridicol. Toate acestea au întinat imaginea noastră și a Căpitanului. Încît la zisa rebeliune din ianuarie ′41 eram deja retras și izolat şi am privit evenimentele de la 21 ianuarie de pe tuşă, ca un oarecare.

Întrebare: Ați avut neplăceri după rebeliune?

Răspuns: Da. Ca legionar a trebuit să plătesc „cumva". Cum?! Păi pentru lovitura de la 3 septembrie. Adică pentru o faptă care l-a ajutat pe Antonescu să ia puterea! Judecat în lipsă am luat 15 ani muncă silnică. Iată-i pe ceilalți cu soarta lor, pe scurt, atît cît o știu. Caramişin Gogu, de 24 de ani, colonist, a luat 5 ani muncă silnică. Trăieşte. Papanacea Gh., 19 ani. Student. Plecat cu mine în Germania. Mort la Buchenwald în 1944. Bulzărea Mircea, 20 de ani, elev, 3 ani închisoare. În 1942 pleacă în reabilitare în linia întîi cu bateria 994 Sărata. Luptă în Caucaz și Crimeea. Prizonier 5 ani la Celeabinsk. Repatriat în 1949. Trăieşte. Liviu Vlădoianu, 20 de ani. Elev, 3 ani închisoare. În 1942 pleacă în reabilitare cu bateria 994 Sărata. Luptă în Caucaz, Crimeea. Prizonier la Celeabinsk. Repatriat în 1949. Decedat. Ovidiu Țuțuianu, 20 de ani. Elev. 3 ani închisoare. Cade în bătălia de la Aghinskaia în Kuban. 1943. Virgil Gheorghiu, 20 de ani, elev. 3 ani inchisoare. Rămas în închisoare administrativă în Aiud pînă în 1949. Dus la închisoarea Piteşti, unde se sinucide. Stănescu Ovidiu. 3 ani închisoare. Mort în emigraţie. Ciovică Pompiliu, 22 de ani. Student. 3 ani închisoare. Luptă pe front în bateria 994 Sărata. Prizonier la Celeabinsk. Repatriat în 1950. Decedat în 1988. Savov Dumitru, 19 ani. Emigrat în 1940 în Bulgaria. Nicu Roşca, 20 de ani. Student. Condamnat în lipsă. Fugit în Germania. Trăieşte în emigraţie în Spania. D. Voica, elev, 3 ani închisoare. Plecat în reabilitare în 1942 în linia întîi cu bateria 994 Sărata: Caucaz, Kuban, Crimeea. Revenit în patrie, de pe front. Ani și ani de puşcărie sub comuniști, ca anti-comunist. Trăieşte. La toţi aceştia trebuie să mai adaug pe Căp. Isbăşescu din Marina regală care, cu oamenii lui din subordine, a încercat în acea seară să ni se alăture, venind de la Mangalia. Anihilat de armată. După rebeliune a fost degradat și condamnat pentru fapta de la 3 septembrie. În 1942 trimis în batalioanele Sărata ca simplu soldat în linia întîi. Căzut eroic în Rusia. Slt. Cîlniceanu Petre din Marina regală a fost și el degradat în primăvara lui 1941 pentru aceeași faptă cu a Căpitanului Isbășescu. Condamnat în procesul din aprilie-mai 1941 la 15 ani muncă silnică. În 1947 l-am lăsat la Aiud. În marina regală multi ofiţeri au fost de partea noastră atunci. Îi citez pe comandorii Lăzărescu și Petru, oameni de mare valoare profesională și morală. Sub Antonescu au avut parte de cele mai grele misiuni cu navele lor. În primăvara lui 1941 au fost trimişi în ceea ce se numea atunci ”legiunea străină" - în Deltă, unde nu conteneau atacurile sovietice asupra ostroavelor de pe brațul Chilia. În Marină ei, ca şi alţii, au fost nişte permanenți „bordul de serviciu”. După război au plătit cu ani grei de puşcărie. Ambii decedaţi.

Azi, cînd privesc tineretul nostru atît de debusolat și sceptic, îmi revin în minte tinerii acelor ani şi versurile lui Alecsandri: ”Și nu-i era, zău, nimănui⁄În piept inima rece"...

(interviu luat de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf din Constanța, anul I, nr. 112, miercuri 24 iunie 1992)

Read more...

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (III)

Interviu cu Zissu Bitaracu, vechi membru al Mișcării Legionare

Întrebare: Cum a fost în Prefectură?

Răspuns: Am rezistat până la șase. Marina ne înconjurase cu o companie, iar pe măsură ce restul focarelor au fost lichidate, armata a concentrat la noi peste o mie oameni. Până după miezul nopţii am fost atacaţi continuu cu focuri de armă şi de mitralieră. Se suiseră pe casele din jur, iar alții în valuri asaltau clădirea. Am răspuns cu petarde şi focuri în aer din cele trei pistoale și patru carabine capturate. În două ceasuri Prefectura arăta cam ca Palatul Republicii după revoluție: ziduri ciuruite, geamuri parte, candelabre prăbuşite. Rezistam deplasându-ne de la o fereastră la alta, lăsând impresia că suntem cu mult mai mulți, acţionând în întuneric. Spre miezul nopții focul a încetat ca urmare a pertractărilor.

Întrebare: Nu se încercase acest lucru de la început?

Răspuns: Ba da! Inițial ne-au întrebat cine suntem. Le-am zis: suntem un grup de legionari care vom ține clădirea ocupată până dimineața ca protest față de politica de cedare neruşinată a provincii întregi. Ne-au somat și au deschis focul. Noi am tras numai în aer. Nu doream să facem victime printre români.

Întrebare: Au fost victime la Prefectură?

Răspuns: Nici una! În ciuda focului teribil care a durat până după miezul nopţii! A fost un adevărat iad! Dinspre port proiectoarele măturau continuu clădirea, iar de pe case se trăgea mereu. În oraş se lansase zvonul că am fi paraşutişti sovietici! De unde probabil înverşunarea inițială a trupelor. Fusese un zvon cu scopul de a ne face odioşi populației și trupei. Din oraş poliția dădea telefoane provocatoare, ca din partea unor consulate (!) interesîndu-se câți suntem, dacă avem răniţi etc. Apoi ne-au tăiat şi telefonul, aşa cum ne tăiaseră și apa şi lumina. Camaradul Bulgărea, pe care acolo îl cunoscusem - acelaşi care pregătise petardele - a vorbit emoționant trupei. Refac din memorie: ”-Sîntem nişte legionari. Nu vom ceda clădirea până dimineaţa! Dacă alții pot ceda provincii întregi din frică, prostie şi laşitate, vrem să dovedim tuturor acestora că noi, copiii celor ce au făcut România Mare cu arma mână, ştim să luptăm şi să murim pentru Ţară și un Ideal. Nu vrem văssare de sînge între români. Dar nu vom ceda!”... După care a bravat afirmînd că avem mitraliere, că sîntem excelent înarmaţi!... În fapt totul se bazase pe un nedezmințit spirit de jertfă, pe o disciplină și conspirativitate perfectă. Repet: nu avusesem nici un plan, nici o informaţie specială şi nici nu ne cunoşteam între noi pînă în momentul acela! Iar arme, v-am spus...

Întrebare: Dimineaţa la şase v-ați predat. Ce a urmat? 

Răspuns: Cînd ne-am predat, piața din faţa clădirii și întreaga zonă pînă spre Gara veche era împînzită de trupe. Eram cu totul 15 oameni: eu cu cei doi din Bazargic şi cei doişpe constănţeni - toţi aceştia sub 20 de ani. Ne-am încolonat cîte trei şi masa de soldați a făcut instinctiv loc gol în faţa noastră. Apoi colonelul Ionescu a comandat trupei arma la umăr, spunînd ”Toţi aceştia sînt niște oameni de mare onoare!” La predare pusesem câteva condiții: să fim preluaţi numai de ofiţeri, să ni se garanteze viaţa şi onoarea până la judecare. Am fost conduşi de patru ofiţeri prin masa de trupe spre strada Traian, în jos spre piaţa Ovidiu. Acolo am fost întorşi de un curier spre Chestură. La interogatoriu, cînd am predat cele două pistoale și pe cel stricat, nu au vrut să creadă că nu avusesem mai multe arme! Ei se temuseră că pusesem mâna pe armele și muniţiile premilitarilor, care erau depozitate în subsolul Prefecturii! Noi însă nu știam nimic de ele. Repet: nu avusesem informaţii. Pe 5 septembrie eram duşi spre închisoarea militară, dar abia ajunşi acolo a venit ordinul lui Antonescu, abia numit prim-ministru, să fim eliberaţi cu toții!

Întrebare: Cum vedeţi azi această acţiune?

Răspuns: Pe atunci am acționat fără şovăire. Din spirit de jertfă și disciplină, care nu erau o vorbă goală printre legionari. Apoi era și ura de moarte contra lui Carol, care asasinase pe Căpitan şi sute dintre camarazii noştri, dar și dezastrul ţării, de care Regele și oamenii lui erau profund vinovați. Pe 6 septembrie Carol abdica. La Bucureşti, în aceeaşi zi cu noi se declanşaseră mari demonstraţii, iar generalul Coroamă refuzase să tragă în mulţime. Carol l-a numit prim ministru pe Antonescu şi pe această cale noi, cei arestaţi la Constanţa, eram salvaţi. Acţiunea noastră a fost pur și simplu un act de sinucidere! Câteva zile întîrziere în calendarul prăbuşirii carliste și am fi fost executaţi. De altfel, unul din tinerii morţi la Poştă a fost executat sumar de un ofiţer de marină. După formarea guvernului Antonescu-Sima – la care Dumitru Groza, (șeful corpului muncitoresc legionar, C.M.L.), dar și unii vechi legionari s-au opus, am început să văd ceva mai alfel...

(interviu luat de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 111, 23 iunie 1992)

Read more...

Măcar atît!...

Propunerea PNL privitoare 1a candidatura regelui a căzut. După reacţia violent-negativă a liderilor Convenţiei, refuzul regal era perfect previzibil. Ideea era transformarea de facto a alegerilor prezidenţiale din 27 septembrie într-un veritabil referendum. Se miza pe reunirea opoziţiei în jurul acestui simbol naţional, pe dorinţa reală de schimbare, pe efectul surprizei. În ipoteza unei victorii regale la urne, după consemnarea ei oficială regele ar fi putut refuza jurărămîntul pe actuala Constituţie. Cine i-ar mai fi putut refuza atunci, Lui şi Parlamentului nou ales la 27.09, revenirea la Tron? Şi pe ce temei?

Acum, că refuzul este un fapt consumat, această lucrare omenească, abil construită, a căzut. Șansele revenirii la monarhie sunt nule, într-o viziune strict legalistă. Actuala constituție nu oferă nici o portiță pentru un referendum monarhie sau republică, iar schimbarea ei cere majorităţi de neatins. Sigur, nimic nu este bătut în cuie. Nici măcar constituțiile. Și cu atît mai puţin constituţia fesenistă. Practica naţională ca şi cea europeană este fără drept de apel: constituţiile sînt măturate automat de cataclismele sociale. Am trăit-o cu toții la 22 Decembrie. Cînd pe atunci se decupa stema republicană, din steag, într-un gest instinctual transmis ca focul în praful de puşcă pe întreg teritoriul cine se gîndea la regele Mihai?

Tot ce s-a făcut de atunci la nivelul puterii şi în mase, împotriva regelui Mihai, a avut efect contrar în timp. Faptă de faptă, lucrare omenească de lucrare, gîndite împotriva Sa, n-au făcut decît să reînvie şi să întărească curentul monarhist. Biserica ortodoxă, intelectualitatea, tineretul sînt majoritari cu monarhia. Să fie toate acestea numai un curent politic? Numai o viaţă în lucrare omenească?! Ne îndoim.

Căci o societate preocupată excesiv de cele ale burţii sau de cele din-jos de ea, ignorindu-şi rădăcinile și fetişizînd salariul și clipa își amanetează întîmplării viitorul. Nici o mirare, prin urmare, ca în sensul restaurației lucrează tainic zi de zi încă doi factori: degradarea social-economică şi compromiterea tot mai evidentă a actualei clase conducătoare cramponate de putere. Am fi dorit să putem spune altceva, să putem întrezări și lucruri mai bune. Dar, regretăm, acesta este purul adevăr. A continua pe actuala şină, în răspărul realităţilor, al adevăratelor interese naţionale și a Celui de Sus, înseamnă a merge spre dezastru! Cu ce ne-om apăra atunci? La ce, la cine vom merge?

Nu sîntem monarhişti. Și cu atît mai puţin monarhişti „ireductibili". Încercăm să gîndim pe cît posibil. Cunoaştem şi păcatele și avantajele celor două forme de guvernămînt. Iar păcatul principal al republicii la români este geneza sa, sub imperiul unei puteri străine malefice și al unei ideologii fără Dumnezeu. Monarhia, în schimb, care domină o întreagă istorie naţională de la Burebista la Voievozi și România Mare, ar oferi un factor de echilibru şi rezervă politică supremă fără de care cu greu ne-am descurca în această furtună de sfîrșit veac. Că este aşa, să ne gîndim o clipă cum s-ar fi descurcat ţara la 23 August 1944 dacă pe atunci am fi fost republică și mareşalul Antonescu preşedinte?!...

Nu vom avea, prin urmare, în aceste momente dificile decît precara înjghebare omenească constituţiei feseniste, edecurile ei politice. Monarhia însă, încarnată de regele Mihai chiar în exil, există! Ea ne rămîne ca rezervă, totuşi! Mai devreme sau mai tîrziu la ea vom recurge...

Încît, odată cu Apostolul Pavel, noi spunem liniştiţi şi resemnaţi: „Nu mai necăjiți pe oamenii aceştia. Dacă încercarea sau lucrarea lor este de la oameni, se va nimici. Dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici.”

În aşteptare să avem cu toţii o grijă: să nu ne pomenim că luptăm împotriva Celui de Sus... Măcar atît !...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 142, 6 august 1992)

Read more...

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (II)

Interviu cu dl. Zissu Bitaracu, vechi membru al Mişcării Legionare

După cedarea fără luptă a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Cadrilaterului, în august 1940 încep la Turnu-Severin discuţii cu Ungaria în chestiunea Transilvaniei. Eşuînd, urmează Dictatul de la Viena din 30 august 1940 în faţa căruia Regele Carol şi sfetnicii săi cedează din nou. Au urmat demonstraţii în ţară împotriva acestei politici - mulţimile acuzînd deschis şi puterile Axei, dar şi pe Carol. 

În 3 septembrie la Bucureşti se produc masive demonstraţii la Palat îndreptate împotriva regelui, cu inițiativă și participare legionară. În ţară conducerea legionară de atunci prevăzuse o serie de lovituri - ocupări de instituții publice - care însă se desfăşoară efectiv şi sîngeros numai la Constanţa și Braşov. În urma acestor evenimente, regele îl numeşte pe Antonescu prim-ministru (4 sept.) şi conducător al Statului (5 sept.). În 6 sept. 1940 regele - părăsit de toţi - abdică. Antonescu îi permite să părăsească ţara cu un tren, garantîndu-i viaţa. Aflînd de acest aranjament secret, legionarii întîmpină trenul regal la Timişoara cu focuri de mitralieră. Avînd cale liberă, trenul parcurge gara în viteză. A urmat o cursă de urmărire, în care o echipă de legionari pe o locomotivă a tras rafale asupra trenului regal pînă la Frontieră. Trîntiţi pe burtă sub rafalele legionare și ţăndările ferestrelor, cu groaza în suflet, regele Carol al II-lea, amanta sa, Elena Wolf-Lupescu, și camarila părăsesc ţara, ieşind ruşinos din istoria națională. 

Pe atunci nu existau elicoptere... Existau în schimb și atunci tineri, care pe măsura puterii minţilor și sufletelor lor au înţeles să se implice, să rişte şi să-și jertfească chiar și viaţa. Cum au făcut-o, de ce și cu ce speranţe şi rezultate încercăm să prezentăm în cele ce urmează, continuînd discuţia cu unul din participanţi, pe atunci în vîrstă de 26 de ani, dl. Zissu Bitaracu.

Partea a II-a: Lovitura de stat de la 3 septembrie 1940

Întrebare: Domnule Bitaracu, locuiaţi la Bazargic și la 21 sept. 1939 ați scăpat ca prin urechile acului de o execuție sumară... Aţi abandonat apoi orice legături cu legiunea? Sau...

Răspuns: Era dictatură. Partidele erau desființate. Personal mă limitam la a urmări evenimentele și la întîlniri sporadice cu camarazii. Începînd cu mai-iunie 1940 se produsese o anumită destindere între legiune și Carol al II-lea. Horia Sima, care conducea de facto legiunea, intrase în Guvern, dar după cedările de teritorii ieşise. Nu eram în ”Consiliul Zeilor”; nimeni nu-mi cerea mie părerea, desigur. Însă combinațiile făcute cu Carol - un asasin odios - mi-au displăcut profund. Era ceva contrar liniei anti-politicianiste lăsată nouă de Căpitan. Legiunea era decimată, serios dezorganizată. Pierdusem sute şi sute din cei mai buni oameni. Practic o conducea un mic grup de oameni reveniţi din emigraţie de la Berlin.

Întrebare: Cum ați perceput repetatele cedări de teritorii din vara lui 1940?

Răspuns: Ca pe un dezastru, ca pe o ruşine naţională! Ca pe un rezultat firesc al unei politici falimentare dusă de Carol și oamenii lui, vreme de un deceniu. După anunţarea Dictatului de la Viena, Regele era izolat. Toată ţara îl ura. Iar legionarii mai mult ca oricine.

Întrebare: Într-adevăr, au urmat demonstrații după Dictat. Legiunea ce rol a avut atunci? Ce a întreprins în acele circumstanţe?

Răspuns: În legiune eram un anonim. Totuși, la 29 aug. 1940 eram la Bazargic mobilizat slt. Se anunţase cedarea Cadrilaterului, unde îmi aveam locuinţa şi pămîntul. Evacuarea încă nu începuse. Prin curier, mie și încă unor doi camarazi ni se comunică să venim la Constanţa pentru dispoziţii din partea legiunii. Am plecat acolo sub pretextul iminentei evacuări a familiei. La Constanţa nu m-am întîlnit cu nici un şef local. Aşteptam după-amiaza la cafenea dispozitiile. Pe 3, seara, un curier îmi comunică misiunea: ”la nouă seara - adică peste un ceas! - vă luați echipa din parcul din faţa Gării Vechi (unde se află acum Casă Albă) şi veți ocupa prefectura. La şase dimineaţa vă predaţi". M-am conformat. Precizez că nu-mi cunoşteam oamenii! Aceştia - 12 tineri fedecişti (de la F.D.C. - frăţiile de cruce, n.r.) - sub 20 ani cu toţii - ştiau la rîndul lor că trebuie să se alăture pe scările prefecturii unui sublocotenent la 9 fix seara și să îl însoţească în prefectură. Atît! Ei își pregătiseră din vreme vreo douăzeci de petarde, iar noi aveam două pistoale şi încă unul stricat...

Întrebare: Doar atît?!

Răspuns: Exact! Prefectura era în actualul sediu al Casei Ofiţerilor de pe str. Traian. Era păzită de o santinelă, alţi trei ostaşi şi un gardian. Fiind în uniformă, a fost un fleac să-i cer arma santinelei pentru control (!) și el să mi-o și dea! L-am sechestrat și, cum între timp cei 12 mi se alăturaseră, am intrat în clădire. Rînd pe rînd am dezarmat şi sechestrat pe cei patru militari dinăuntru și împreună cu secretarul prefecturii i-am încuiat într-o cameră, după ce le-am explicat că nu le vom face nici un rău. Secretarul, tremurînd tot, ne tot asigura că și el este... legionar! Eram stăpîni pe clădire fără un foc de armă şi ne îmbogăţisem substanţial armamentul. Am inspectat parterul şi etajul, ignorînd însă subsolul, după care ne-am baricadat înăuntru. Curînd s-au auzit focuri de armă dinspre Poşta veche, adică de vizavi de restaurantul Pescarul. Odată cu noi, alte echipe ocupaseră Poşta și telefoanele și atacaseră Jandarmeria şi Comandamentul Corpului II Armată de lîngă Farul genovez. La Poştă s-au dat lupte, căci marina și armata au atacat cu sute de oameni. Acolo au căzut trei oameni de-ai noştri, unul din ei fiind executat sumar după reocuparea clădirii de către militari. La Jandarmerie, de asemenea, armata a atacat viguros și au fost și acolo doi morţi, ai noştri fiind arestați. La Comandamentul Armatei acţiunea fost un eşec total, intruşii fiind arestaţi destul de rapid, fără morţi sau răniţi. În luptele acestea au căzut: studenţii Ilie Cavache şi Constantinescu și muncitorul Hristu Caporani, tată a trei copii. Au fost arestați zeci de legionari, printre care camarazii T. Puiu, N. Bujin, T. Funda, I. Zeană etc.

(intreviu luat de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 110, 22 iunie 1992)

Read more...