Destinul Europei şi revoluţia culturală

Ultima conferinţă a Teatrului Naţional, cu tema „Destinul Europei”, l-a avut ca invitat pe prof. Andrei Marga de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Dânsul a pornit de la momentul în care vorbim: România traversează cea mai gravă criză din istoria sa modernă. Dar prezentul şi viitorul nostru depind de Europa, care se află şi ea într-o criză economică, politică, instituţională, culturală şi de motivaţie, un complex de probleme care ne obligă la o perspectivă mai largă, istorică.

Primatul culturii vest-europene în lume a fost incontestabil timp de sute de ani, iar interogaţia asupra destinului ei nu este nouă pentru filosofi. Problemele care se pun astăzi pe continent nu sunt simple disfuncţionalităţi de parcurs, ci sunt cruciale pentru destinul Europei. UE se află în curs de extindere şi are realizări concrete, dar şi promisiuni neonorate; viitorul ei este incert acum, când în Franţa, stat fondator, unul din subiectele campaniei prezidenţiale este ieşirea din Uniune. Prof. Marga a sintetizat provocările cu care se confruntă Europa în secolul al XXI-lea:

• Problema demografică: ponderea europenilor indigeni scade continuu în favoarea imigranţilor cu background cultural diferit;
• Nu există lideri europeni, care să ofere o viziune impusă de condiţiile istorice noi.
• Pluralismul a ajuns o tehnică de selectare periodică a reprezentanţilor, care paralizează deciziile şi anonimizează răspunderea.
• Sărăcia s-a răspândit, apropiindu-se de mijlocul social chiar şi într-o ţară ca Germania.
• Educaţia s-a transformat într-o tehnologie de formare de competenţe.
• Administraţiile au ajuns un scop în sine, opace la reacţiile cetăţenilor.
• Viitorul este privit cu teamă. Există un futurism negativ, rezumat în atitudinea „să nu schimbăm nimic, ca să nu fie şi mai rău”.
• Procesul deciziei politice este închis pentru majoritatea cetăţenilor, care răspund cu apatie civică şi electorală. Viaţa lor se reduce la muncă şi consum, iar banii sunt sensul vieţii, nu un mijloc pentru acţiuni în folos personal sau public.
• Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea e în creştere. Europa nu a rezolvat problema dosarului anilor 1920-1940 şi nu are o soluţie în relaţia dintre ea şi religia de pe continent. Unele tehnici de obţinere, exercitare şi perpetuare a puterii, folosite de Hitler, Stalin şi Mussolini, revin pe nesimţite în democraţia copleşită de concepţii relativiste.
• Europa lipseşte de la adoptarea deciziilor geopolitice cu impact mondial sau e cel mult unul dintre parteneri.
• Dinamica altor culturi o excede pe cea europeană şi nord-americană, de câteva decenii deja.

Dar ce este Europa? Prof. Marga a descris conceptul generativ al Europei. Ea i-a adus omenirii conceptul de ştiinţă, care identifică corelaţiile cu caracter de lege, exprimabile matematic. Ştiinţa a fost pusă în slujba rezolvării problemelor tehnice şi a făcut posibilă civilizaţia tehnică. Principiul randamentului a determinat un anumit comportament economic şi a pătruns în administrarea societăţii. Cultura a încadrat administraţia şi comportamentele într-un drept caracterizat de personalism, formalism şi legalism. În cultura europeană individul este înzestrat cu libertate, ce se încadrează în reguli şi este însoţită de răspundere. Voinţa politică a statului a fost concepută ca rezultat al dezbaterii publice dintre cetăţenii maturi. Cultura europeană este orientată spre transformarea realităţii conform nevoilor oamenilor şi îşi asumă faptul că realitatea care ne înconjoară este unica lume a vieţii noastre în condiţiile pământeşti.

Prof. Marga ne-a vorbit despre identitatea Europei, alimentată din trei surse: Ierusalim, Atena şi Roma, ce ne-au dat religia şi viziunea asupra destinului omului, ştiinţa şi filosofia, dreptul şi conceptul de cetăţean. Metafora triunghiului este cea mai potrivită pentru a rezuma sursele hotărâtoare ale Europei. Schimbările din ultimele decenii ne-au făcut să depăşim unele înţelegeri restrictive ale surselor.

• Am depăşit înţelegerea Europei doar ca o prelungire a moştenirii greco-romane, prin sesizarea ponderii majore a creştinismului;
• Am depăşit înţelegerea creştinismului european doar prin prisma Evangheliilor canonice şi iudaismul are o pondere nouă. Suntem generaţia care ştie cel mai mult despre istoria Mântuitorului şi cadrul efectiv în care s-a format; componenta iudaică este sursă a creştinismului şi a avut un impact asupra evoluţiei sale.
• Am depăşit înţelegerea creştinismului în opoziţie cu ştiinţa şi libertăţile cetăţeneşti, prin recunoaşterea valorii de neînlocuit a acestora într-o viaţă reuşită;
• Am depăşit înţelegerea ştiinţei moderne drept cunoaştere autarhică în favoarea considerării prealabilului inevitabil oricărei cunoaşteri.

Problemele cu care se confruntă Europa au generat o literatură a diagnozelor, pe care prof. Marga a exemplificat-o pe larg, dar nu voi insista asupra ei. Dânsul şi-a încheiat dizertaţia cu alternativa pozitivă pe care Europa o poate urma, care ar implica: reasumarea democraţiei, regândirea conceptului de stat social, reasumarea unei economii naturale şi reasumarea valorilor europene şi a înţelegerii nerestrictive a ştiinţei.

Şcoala de la Frankfurt

Conferinţa prof. Marga şi discuţiile care au urmat mi-au amintit de o frază a lui Gustave le Bon: revoluţiile reprezintă efectul vizibil al schimbării invizibile a mentalităţilor. Depopularea este semnul decăderii unei naţiuni; când ea se produce la scară mare, dispare o întreagă civilizaţie. Prognozele spun că, la actualele rate ale fertilităţii, între anii 2000 şi 2050 circa 50% din creşterea populaţiei globului se va realiza pe alte continente, în afara Europei, în timp ce numărul locuitorilor ei va înregistra o scădere netă de 100 milioane. Spre deosebire de războaie şi cataclisme naturale, scăderea fertilităţii afectează doar numărul de tineri; ei sunt din ce în ce mai puţini şi, pentru ca Europa să-şi menţină actualul raport pensionari:salariaţi (adică nivelul de pensii), ea ar trebui ca până în 2050 să mai poată primi 1,5 miliarde imigranţi, tot tineri. Evident, ei vor avea un alt background cultural.

Schimbarea mentalităţii omului european şi nord-american este rezultatul unei politici inspirată de revoluţia culturală, aşa cum a fost formulată şi organizată de adepţii lui Marx după eşecul loviturilor de stat bolşevice din anii 1920 (Budapesta, Munchen şi Berlin). Ceea ce profetizaseră marxiştii nu s-a împlinit în marele război; muncitorii s-au identificat cu naţiunea, nu cu o clasă defavorizată, şi au luptat pe front alături de cei din clasele „superioare”; ei nu s-au alăturat revoluţiilor pornite în numele lor. La Moscova Lenin şi partida lui s-au impus cu preţul unui război civil şi a genocidului cu zeci de milioane de victime.

Doi discipoli ai lui Marx au găsit o explicaţie pentru faptul că muncitorii „trădaseră” revoluţia: sufletele lor le fuseseră impregnate în cei două mii de ani de creştinism cu o credinţă care îi împiedica să-şi vadă interesul şi apartenenţa la clasă. Creştinismul şi cultura produsă de el, sistem imunitar al societăţii capitaliste de atunci, nu îi permiteau marxismului să prindă rădăcini.

Antonio Gramsci, comunist italian refugiat la Moscova după venirea lui Mussolini la putere, în 1922, a constatat aici că regimul bolşevic nu se putea impune decât prin teroare. El a formulat ideea că este necesară decreştinarea Occidentului pentru ca revoluţia comunistă să învingă prin acceptarea ei de bunăvoie de către oameni. Gramsci a murit într-o închisoare italiană în 1937, dar a lăsat Caietele din închisoare, cu schiţa revoluţiei marxiste din Occident: întâi trebuie schimbată politica culturală, apoi puterea le va cădea în poală comuniştilor ca un fruct copt. El a imaginat un marş lung prin instituţii: şcoli, colegii, arte, presă şi noul media, radioul. Toate trebuiau cucerite, convertite şi transformate în agenţii ale revoluţiei astfel încât oamenii să fie educaţi să înţeleagă şi să aprobe revoluţia comunistă. Gramsci este considerat cel mai mare strateg marxist al secolului XX.

Celălalt discipol al lui Marx, Georg Lukacs, agent al Cominternului şi comisar al poporului pentru cultură în guvernul lui Bela Kuhn, îşi descria ideile ca fiind „demonice” şi vorbea de „terorismul cultural”. El introduce, primul, educaţia sexuală în şcolile primare. În 1923 Lukacs şi câţiva prieteni comunişti germani înfiinţează la Frankfurt Institutul pentru Marxism, după modelul celui din Moscova, dar îi schimbă repede denumirea în Institutul pentru Studii Sociale. Aici transcrie ideile lui Marx în termeni culturali. Dacă pentru bolşevicii lui Lenin inamicul era capitalismul, pentru cercetătorii marxişti el era cultura occidentală. Drumul pentru putere era nonviolent şi presupunea decenii de muncă şi tenacitate. Credinţa creştină trebuia smulsă din sufletul omului occidental printr-o nouă educaţie.

În 1933 Hitler câştigă alegerile şi grupul de revoluţionari paşnici se refugiază la Universitatea Columbia din New York. Ideile lor, sintetizate în teoria critică (critica distructivă a elementelor culturii occidentale), devin cunoscute sub numele de Şcoala de la Frankfurt. Alte idei propagate de ei sunt: înlocuirea determinismului economic al lui Marx cu determinismul cultural, eliminarea nevoii de familie, criminalizarea clasei mijlocii şi condiţionarea atitudinilor corecte. Ideologii marxişti sunt cei care definesc adevărul şi stabilesc că hegemonia culturală e condiţionată psihologic şi nu argumentată filosofic. Condiţionarea atitudinii corecte a dus la politica corectitudinii politice. Şcoala de la Frankfurt a dat primele roade în anii 1960, cu o generaţie care nu cunoscuse războiul şi care fusese educată de noul media, televizorul. Revoluţia culturală înlocuise o parte din elitele conducătoare şi capturase instituţiile care formulează şi transmit idei, opinii, credinţe, valori; astfel a  fost creat un om nou, care are o morală doar pentru lumea de aici. Primatul economic al Americii a favorizat marşul revoluţiei culturale în Europa Vestică, în timp ce estul Europei a trăit revoluţia culturală pe viu.

Vechea ordine morală a fost înlocuită cu cea relativistă. Revoluţia lui Lenin a eşuat în 1991; după 70 de ani ea s-a dovedit o conspiraţie a unor criminali care s-au folosit de retorica marxistă pentru a-şi disimula scopul. Regimul bolşevic este mort şi detestat. Dar revoluţia lui Gramsci şi a adepţilor lui e în desfăşurare şi a creat deja o lume nouă. O discuţie despre destinul Europei trebuie să aibă în vedere şi efectele Şcolii de la Frankfurt.

Read more...

Din Jurnalul lui Mickey aflăm cum stau lucrurile cu criza

Revista Bulletin européen a publicat în numărul din ianuarie un articol de Settimio Desideri despre cultura economică aşa cum se vede dintr-o poveste pentru copii. Am tradus articolul şi vi-l recomand.

Economie şi fericire

de Settimio Desideri

Gânduri despre o coincidenţă editorială amuzantă

În timp ce Occidentul este orientat spre productivitate exacerbată şi bunăstare materială şi continuă, fără grijă, să producă „excluşi” şi „câştigători îngrijoraţi” (cine m-ar putea contrazice!), o coincidenţă editorială amuzantă ne oferă ocazia să reflectăm puţin la ceea ce se întâmplă în acest colţ de lume.

În nr. 2913 al revistei Topolino (versiunea italiană a Jurnalului lui Mickey) din 27 sept. 2011 putem citi o poveste în care afacerile unchiului Picsou, proprietarul necruţător şi cinic al supemarketurilor Mac Picsou, sunt concurate de bunica Donald care-şi vinde, cu succes şi spre bucuria tuturor, producţia de fructe şi legume stropite cu „relaţii sociale”, în piaţa din Donaldville.

Această poveste simplă conţine mesaje subliminale. Ea ne vorbeşte de agricultori, în particular de bunica Donald care, pe filieră scurtă, îşi vinde singură produsele la kilometrul 0 şi leagă relaţii dezinteresate cu clienţii şi familia sa, sporovăind despre flori, reţete de gătit şi grădinărit. Pe scurt, datorită pieţelor locale, agricultorii îşi formează relaţii de încredere reciprocă, acea fides pe care economistul napolitan Antonio Genovesi (1754) o numea „aţa care uneşte şi leagă”.

Supermarketurile Picsou, lider al distribuţiei angro, trec printr-o criză gravă, iar unchiul Picsou dă vina pe farmer markets, activitate pe care o consideră arhaică şi străină de activitatea de intermediere pentru alimente, dar foarte dificil de eliminat din cauza regulii concurenţei: doar cel mai puternic supravieţuieşte.

Unchiul Picsou are un sistem de integrare pe verticală şi sisteme de producţie antinaturale; el vinde la preţuri atât de mici încât pune în pericol afacerile relaţionale ale bunicii Donald. Dar Providenţa, sau Gaya pentru cei necredincioşi, este cea care veghează şi face dreptate. Drept pedeapsă pentru profanarea legilor naturii, ea face ca alimentele produse şi vândute de supermaketuri să n-aibă gust şi astfel vânzările scad.

Teza Băncii Centrale Europene

Cam în acelaşi timp cu revista Topolino, BCE publica în Buletinul lunar din oct. 2011 două articole care negau „morala subliminală” din povestea cu bunica Donald.

Primul articol, de la pag. 13, dezvinovăţeşte pieţele financiare. În pofida convingerii generale, nu ele sunt de vină pentru variaţiile bruşte şi frecvente ale materiilor prime (porumb, grâu, soia, bumbac cafea, petrol), neregularităţi care se repercută asupra instrumentelor folosite de bunica Donald şi a unora dintre produsele sale.

În ciuda faptului că graficele se suprapun în mod clar, BCE pretinde că legătura evidentă dintre preţurile materiilor prime şi ale acţiunilor este cauzată de „determinanţi comuni ai ciclului economic mondial, care implică în mod natural tendinţele pieţei de acţiuni”. Deci nu e vina nimănui. Este evident efectul legilor comeţului; preţul corect, încasat ca echivalent de cel care îşi asumă riscul financiar, deresponsabilizează şi face ca orice să devină bun în sine, inclusiv ceea ce nu este.

În al doilea articol, de la pag. 87, BCE, preocupată de eventuale repercusiuni inflaţioniste, analizează şi ilustrează structura distribuţiei de mărfuri din zona euro, în principal cea a produselor alimentare, printre care se află numeroşi producători locali asemănători bunicii Donald. În dorinţa ca politica aleasă de UE să fie aplicată în sectorul distribuţiei, BCE sugerează că ţările din sudul Europei ar trebui să dereglementeze puternic domeniul, astfel încât să se poată forma un nou sistem, modern şi eficace.

Analizele, consideraţiile şi dorinţele formulate de BCE sunt, dimpotrivă, nişte ameninţări potenţiale. Totul depinde, bineînţeles, de unghiul din care privim problema. Articolul analizează principalele caracteristici ale distribuţiei de mărfuri, subliniind că zona euro se distinge prin gradul mare de fragmentare (domină întreprinderile mici şi mijlocii), deşi se întrevăd şi semne ale uniformizării (distribuitorii mari ocupă tot mai mult din piaţă).

Problema în statele din sudul Europei este că legislaţia pentru comerţul cu amănuntul e mai restrictivă (concurenţa e mai mică).

În Italia distribuţia de alimente este dominată de supermarketuri şi de mici comercianţi (cei care îi rezistă unchiului Picsou!), apoi vin hipermarketurile şi reţelele cu discount (distribuitori care au cele mai mici preţuri), care sunt prezenţi în regiunile în care taxele locale nu le permit supermarketurilor şi hipermarketurilor să pătrundă.

Situaţia e complet diferită în Franţa, unde domină hipermarketurile, în Germania, unde reţelele de discount sunt în creştere, şi în Spania, unde supermarketurile domină cu excepţia pieţei de alimente, deţinută de micii comercianţi. Mărcile aparţinând distribuitorilor mari, care le fac concurenţă celor mai puţin cunoscute, câştigă teren. Pentru sectorul alimentar costurile distribuţiei prin micii comercianţi par să-i avantajeze pe micii producători, pentru că preţul de vânzare al produselor este mare (75%) raportat la celelalte sectoare ce depind de intermediari.

Cine face politica economică

În această situaţie este util să înţelegem ce îi îngrijorează sau i-ar putea îngrijora pe responsabilii cu politica economică, pe decidenţii politicii din domeniul protecţiei consumatorului, care au stabilit deja regulile jocului, reglemenatarea economică a  proprietăţii, a societăţilor comerciale şi, mai ales, a concurenţei (decretul 146/2007).

Dimpotrivă, ei nu par preocupaţi de aspectul financiar pe motiv că variaţiile preţului materiilor prime nu sunt legate de activităţile financiare ale fondurilor de investiţii/ speculative, care au o limită de eficienţă ridicată.

În ceea ce priveşte distribuţia, policy market pare interesată de cei care rămân în afară, de cei care au înţeles că a te război cu reţeaua supermarketurilor Mac Picsou e foarte dificil pentru că sistemul lor e deja puternic şi că Autoritatea din domeniul comerţului, datorită autonomiei depline căştigată prin decretul 146/2007, caută, în primul rând şi în mod constant, fericirea consumatorului şi va penaliza beneficiul producătorului ori de câte ori va constata „ineficacităţi” în detrimentul primului. Aşteptăm raportul anchetei din domeniul distribuţiei angro, căreia Autoritatea i-a dat lovitura pe 27 oct. 2010.

Cultura financiară dominantă

Pentru cultura financiară dominantă, şi probabil şi pentru policy market, termenii „distinct”, „origine” şi „subiectiv”, în general valori identitare ale persoanelor, popoarelor şi naţiunilor, reprezintă specificităţi ineficace, care nu produc mărfuri cerute pe piaţă (commodities), mai ales pe cea financiară.

Sunt considerate valori „personale non financiare” încărcături axiologice incompatibile cu valorile „echitabile”, omogene şi sterile din care este formată piaţa liberă (faimoasele fair values, ale căror artizani sunt contabilii IAS/IFRS). Specificităţile ar putea fi deci considerate ca ineficienţe ce trebuie reduse, bineînţeles dacă şi atunci când încep să deranjeze.

Fără a intra în detalii putem spune că economia este în principiu tributară şi raporturilor sociale, nu numai pieţei şi statului. Omul încearcă să-şi protejeze mai mult poziţia socială decât bunurile materiale. Aceste valori nu sunt accesibile decidenţilor politici, care ar trebui deci să conserve legăturile sociale şi să nu uite că pasiunile omeneşti moderate (valori) influenţează şi orientează şi obiectivele non-economice. Aşa cum a arătat antropologul şi economistul Karl Polanyi în cartea Marea transformare, cea mai imprtantă lucrare a sa, piaţa locală tradiţională, de unde familiile îşi procură o parte din necesităţile cotidiene şi unde cultivatorii de grâu şi legume şi meşteşugarii locali îşi vând produsele, este o constantă în societăţile omeneşti, indiferent de loc sau de epocă, ceea ce ne surprinde. Niciunul dintre cei enumeraţi mai sus nu reprezintă punctul de plecare al comerţului naţional sau internaţional, fruct al intervenţiei statului şi al politicii economice. Ei sunt un complemet al vieţii locale, sunt străini de lumea supermarketurilor Mac Picsou şi în afara influenţei ei (cel puţin aşa afirmă managerii unchiului Picsou). Este inutil să te opui lor, să cauţi să-i cumperi sau să-i suprimi. Piaţa locală se va reface la loc.

Concluzii

Cred că putem concluziona că povestea din Topolino are o viziune socio-economică bine fundamentată.

O poveste care se termină bine, pe care Karl Polianyi o consideră uimitor de repetabilă în epoci şi locuri diferite şi al cărei mesaj subliminal ne satisface pe toţi.

Justificările BCE sunt, dimpotrivă, mereu acelaşi şi reiau acelaşi refren, cu acelaşi interes: al pieţei financiare puţin reglementate şi foarte globalizate, cu fonduri suverane mobile, fără o direcţie, care n-au fost autoreglementate decât recent, în 2008!

În prezent visul benthamian, al unei fericire maxime pentru un număr maxim de oameni, îşi arată limitele. Exacerbarea principiului comportamentului economic al lui homo oeconomicus a dus, din păcate, la sustragerea economiei de sub controlul politic şi la îndepărtarea ei de piaţa liberă şi de stat, în afara relaţiilor interumane unitare.

Dincolo de coloanele lui Hercule (PIB) nu este un deşert; relaţiile sociale pe orizontală rămân, ca şi solidaritatea, „valori italiene” care au dus în Italia la naşterea a unei şcoli de gândire fondate pe tradiţia economiei civile şi a binelui public, „economia fericirii”. Un concept al relaţiei dintre oameni care rămâne dicret şi la distanţă de dinamica economico-financiară a excluziunii sociale, ce face ravagii pe bătrânul continent.

Read more...

Tranziţia spre statul neofeudal

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a publicat la mijlocul lunii ianuarie raportul Ce fel de tranziţie vrem? Analiza critică a tranziţiei II . Raportul echipei conduse de Cătălin Zamfir este al cincilea din ultimii doi ani, cercetări menite să ne facă să înţelegem criza prin care trece societatea românească, de ce ceea ce numim tranziţie ne-a dus la o construcţie socială dezastruoasă, contestată acum şi în „Piaţă”, şi să ne ajute să ne evaluăm opţiunile politice.

Raportul oferă un răspuns la întrebările:

-      Ce schimbări s-au produs în societate în ultimii 22 ani, numiţi iniţial tranziţie, iar acum reformă a statului?

-        Cine au fost beneficiarii schimbării şi cine a suportat costurile?

-        Cine susţine, cu instrumentele puterii, un curs contestat de români?

-    Ne îndreptăm spre o societate a prosperităţii de tip european sau ne   afundăm în subdezvoltare (o societate a inechităţii guvernată prin metode care alunecă spre dictatură)?

După o perioadă de câţiva ani, în care părea că lucrurile se aşază în societatea românească, criza declanşată în 2008 ne-a întors la întrebarea ce va fi după? În 2011 86% dintre români apreciau că ne îndreptăm într-o direcţie greşită.

Pentru a şti dacă procesul de transformare a societăţii româneşti s-a încheiat să studiem obiectivele tranziţiei. Nu ştim cine le-a stabilit, dar ele au fost prezente pe agenda politică internă din anii 1990: privatizarea completă a economiei şi reforma instituţională.

Este discutabil dacă pentru funcţionarea bună a unei societăţi este necesară privatizarea completă. În ţările dezvoltate există o dinamică între public şi privat. Obiectivul tranziţiei ar fi putut fi nu o economie complet privatizată, ci o economie privată cu sectoare publice cu o dimensiune stabilită contextual. Dar privatizarea completă a devenit marea dogmă  a tranziţiei, interpretată de sociologii de la ICCV ca o iluzie care ne absolvă de orice răspundere: justificăm ineficienţa din economie prin faptul că mai există sectoare publice. Iluzia rezonează cu ceea ce ne tot repetă reprezentantul FMI în România: sectorul economic public atârnă ca o piatră de moară de economia românească; privatizaţi tot şi vă va fi mai bine.

Iniţial privatizarea ţintea întreprinderile existente. Acum se prefigurează o „extindere”: privatizarea resurselor naturale, a sistemului sanitar, de fapt a tuturor sistemelor publice. Preşedintele a declarat că anul 2012 este anul marii privatizări; oare în 2013 vom putea spune că tranziţia s-a terminat şi că ne este bine? Deocamdată suntem o societate capitalistă subdezvoltată, cu un segment important de populaţie săracă. (O serie de indicatori din raportul ICCV vorbesc de riscul de sărăcie al românilor care muncesc, rezultat al politicilor salariale.)

Instituţiile statului, transformate după model occidental, lasă impresia că alunecăm spre dictatură. Mulţi parlamentari nu mai exprimă voinţa poporului, ci sunt aleşi de către deţinătorii de dosare sau contracte cu statul. Reforma constă în realitate în privatizarea totală a sistemului public. Ea se face deseori prin asumarea răspunderii de către guvern a unor legi ce vor schimba complet sistemul de asistenţă socială, de sănătate şi de învăţământ. Proiectele de reformă sunt făcute de multe ori în secret, sunt contestate de către public, şi, mai important, sunt adoptate prin mecanisme nedemocratice.

Ce a rezultat în urma acestei politici, ca viziune şi mod de lucru, este o ţară sărăcită, cu o economie distrusă şi un sistem politic ineficient şi corupt, care nu mai are autoritate morală în faţa poporului. Tranziţia a fost prost concepută; întrebarea este dacă vrem să o terminăm sau să schimbăm cursul lucrurilor.

A termina tranziţia aşa cum am început-o presupune privatizarea monopolurilor de interes public (resursele naturale), a serviciilor sociale fundamentale (sănătatea, educaţia, securitatea individuală) şi a viitorului ţării prin împrumuturi iresponsabile.

Spre finalul tranziţiei înţelegem că privatizarea făcută oricum nu duce la o economie prosperă; ea aduce beneficii celor ce vor să exploateze resursele în interesul lor, nu al comunităţii (obiectivul băieţilor deştepţi). Simptomatic a fost că tema interesului economic naţional a fost inexistentă în discursul politic în cei 22 de ani. Statul ca instituţie ce funcţionează în interesul comunităţii este un stat democrat; controlul statului de către un grup reprezintă privatizarea statului – dictatura.

A doua parte a raportului ICCV tratează despre stat şi despre reformarea lui, obiectiv al tranziţiei. Statul capitalist occidental are ca funcţii furnizarea de servicii sociale şi redistribuirea resurselor financiare pentru a realiza un anumit echilibru social. Resursele financiare produse de economie sunt preluate de către stat prin impozite şi taxe şi trebuie  folosite pentru a gestiona riscurile sociale. În ţările dezvoltate statul utilizează peste o treime din PIB sau mai mult; el redistribuie resursele economice de sus în jos, în funcţie de nevoi. Cei cu resurse economice mai mari contribuie mai mult la funcţionarea statului, iar cei cu resurse mai mici beneficiază mai mult. Structura socială a unei societăţi capitaliste este formată din deţinători de capital şi salariaţi. Puterea primară o deţin grupurile sociale angajate în sistemul economic, iar oamenii politici au o putere secundară, derivată. Mecanismele asiguratorii contra abuzului de putere sunt: separarea puterilor în stat, reglementările şi transparenţa acţiunii politice (statul de drept).

Într-o ţară aflată în tranziţie se confruntă două tendinţe de organizare a statului: una programatică (de adoptare a modelului de stat occidental) şi cealaltă subterană, produs al noii configuraţii sociale. România a preluat formele instituţionale după modelul statului occidental, dar ele au generat aici o altă realitate decât cea aşteptată. Profilul statului este determinat de structura social-economică a societăţii, care pentru tranziţia românească arată altfel decât într-un stat capitalist. Marii capitalişti nu s-au format din întreprinzători care şi-au organizat producţia şi au reinvestit profitul, ci prin transfer de proprietate (prin privatizări) şi din contracte ale băieţilor deştepţi cu statul. Oamenii politici au ca sursă de putere controlul politic şi administrativ al procesului de privatizare a patrimoniului public şi al distribuirii resurselor statului, dar accesul lor la aceste resurse este strict restricţionat; ei au doar capacitatea de a-i îmbogăţi pe alţii prin decizia politică. Sistemul politic din tranziţie nu este expresia unei structuri social-economice preconstiuite, ca în societăţile capitaliste, ci el este cel care creează structura social-politică.

Problema tranziţiei de la noi este accesul la resurse. Oamenii politici, noii capitalişti, funcţionarii publici superiori şi managerii întreprinderilor de stat au format o coaliţie social-economică şi politică ce are o poziţie priviegiată de putere, nesupusă niciunui control, întrucât lor li s-au alăturat şi persoane din sistemele de control al statului (poliţie şi justiţie). Oamenii politici au avut patru căi de a participa la distribuirea resurselor publice:

-       direct, ca beneficiari ai privatizării;

-     prin împărţirea profitului rezultat din privatizare cu noii capitalişti (corupţie);

-   prin contracte privilegiate cu instituţiile statului (de ex, prin externalizarea serviciilor din sistemul public);

-    ca membri în consiliile de administraţie ale întreprinderilor de stat.

Nu degeaba în discursul public se vorbeşte de clasa politică, ca grup social distinct. Ea se foloseşte de structurile statului pentru a exploata populaţia. Eticheta de corupţie este o formă de atribuire strict individuală a responsabilităţii tranziţiei, şi nu structurală.

Când instituţiile statului sunt folosite ca mijloace de îmbogaţire, redistribuirea resurselor are loc de jos în sus, în avantajul segmentului bogat. Este un stat întâlnit în feudalism; pentru România de azi cercetătorii ICCV descriu conceptul de stat neofeudal. În România aflată în tranziţie s-au confruntat două tendinţe structurale (modelul statului occidental şi modelul statului neofeudal), ce au ca opţiuni politice statul puternic şi statul slab (sau statul minimal). Atacul împotriva statului a permis manifestarea grupurilor de interese particulare, explozia corupţiei şi căderea întregii economii. Compresia statului social este o modalitate de eliberare a unor resurse bugetare pentru a fi utilizate în zonele uşor exploatabile în interes privat. Pe măsură ce componenta capitalistă a statului a scăzut, a crescut partea de stat neofeudal.

Sărăcit de ineficienţa economiei şi de deficitul mecanismelor controlului social, statul neofeudal se apropie de limita superioară a oportunităţilor de exploatare privată. Ultima sursă de exploatare neofeudală este populaţia însăşi. Mecanismele pentru obţinerea de resurse suplimentare de la populaţie sunt:

-         politica fiscală în defavoarea comunităţii sărace;

-         monopolurile de stat, administrate cvasi-independent (cum este Poşta);

-      monopolurile publice: prin privatizarea lor se va obţine o creştere a eficienţei mai mult prin concentrarea profitului şi creşterea tarifelor suportate de populaţie.

Statul neofeudal se află în criză prin epuizarea resurselor statului şi sărăcirea resurselor oferite de economie. Este un stat sărac al unei societăţi tot mai sărace. Statul român tinde să recurgă la ultima opţiune politică: adoptarea metodelor dictatoriale. Politizarea intituţiilor statului este forma cea mai vizibilă de deplasare a societăţii româneşti spre autoritarism.

Tranziţia a produs o economie structural deformată şi cronic ineficientă, dar şi o ţară îndatorată. Concluzia raportului ICCV este că ne aflăm în punctul crizei în care nu mai este posibilă decât o schimbare de politică. Explozia nemulţumirilor sociale va genera reversul politic fie prin alegeri fie prin revoltă populară. La întrebarea care este garanţia că viitorul guvern va renunţa la modelul feudal de dezvoltare? sociologii au ca răspuns amploarea fără precedent a crizei politice, sociale şi economice şi radicalizarea populaţiei. Întrebarea mea este dacă există riscul ca statul român să dispară cu totul în urma exploziei.

Read more...

Eminescu printre noi

15 ianuarie marchează, de doi ani, şi Ziua Culturii Naţionale, alături de sărbătorirea lui Eminescu. Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, acum nonagenar, este cel care a finalizat opera începută de Perpessicius: publicarea integralei eminesciene. Ediţia definitivă Mihai Eminescu a apărut în 11 volume. Cu acest prilej domnia sa a susţinut conferinţa Eminescu printre noi la Teatrul Naţional din Bucureşti, despre mărturiile contemporanilor poetului şi problematica operei sale, care-l face să rămână actual.

Despre poet au rămas puţine mărturii din epocă, cu excepţia celor lăsate de Titu Maiorescu. Acad. Vatamaniuc a vorbit pe larg despre temperamentul şi orgoliul lui Maiorescu, care l-au făcut să aibă o anumită atitudine faţă de scriitori. Maiorescu a pornit de la ideea că „o statuie se vede mai bine dacă are în jur alte statui”, de aceea i-a cultivat şi încurajat în presă pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi alţii. Fără aceste personalităţi în jurul lui, Maiorescu ar fi rămas un profesor universitar şi un jurist obişnuit, care oricum în secolul al XX-lea a fost depăşit de George Călinescu. Meritul lui principal este că a lăsat ceva material în legătură cu Eminescu; după îmbolnăvirea poetului, Maiorescu a  preluat de la familia Slavici manuscrisele lui, în fapt o serie de foi volante, aflate în dezordine, cu notiţe sau texte nefinalizate. Din punct de vedere juridic Maiorescu nu avea nici un drept să ia manuscrisele, pentru că Eminescu avea ca succesor un frate, Matei. Dar pentru cultura română s-a dovedit o faptă inspirată pentru că Maiorescu, deşi nu le-a studiat, a ştiut să le păstreze până în 1902, când le-a predat Academiei Române. (Manuscrisele au fost păstrate în condiţii improprii, în nişte coşuri de răchită.) Juristul din el l-a făcut să redacteze o scrisoare către Academie, în care preciza că foile i-au fost „donate de poet în diferite epoci”. Matei Eminescu revendicase manuscrisele de mai multe ori şi nu există documente care să ateste că poetul le-ar fi donat cuiva.

Titu Maiorescu este şi primul editor al poeziilor eminesciene. El a alcătuit un volum în 1883, pe care l-a tipărit în 1884. În el nu a inclus poeziile din tinereţea poetului, ci doar pe cele din Convorbiri literare. Până în 1913 volumul a fost retipărit de 11 ori şi a stat la baza traducerilor din epocă, cum ar fi cea în germană, a lui Mite Kremnitz. Ediţiile alcătuite de Matei Eminescu, Xenopol şi alţii au încercat să scoată din circulaţie ediţia lui Maiorescu, dar n-au reuşit.

Prea puţini contemporani de-ai lui Eminescu au lăsat mărturii despre el şi doar pe baza lor se poate alcătui o biografie, a continuat prof. Vatamaniuc. Caragiale a scris doar două articole în Timpul, după moartea poetului, iar corespondenţa cu Veronica Micle a devenit cunoscută în integralitatea sa abia după anul 2000.

Eminescu se afă printre noi prin opera sa. Foile volante de la Academie, legate ulterior în 10 tomuri a 300-500 pagini, alcătuiesc manuscrisele miscelanee. În afară de ele există şi 40 de caiete mici, de buzunar, pe care Eminescu îşi scria notiţele de curs, procesele-verbale ca revizor şcolar sau îşi nota diferite idei. Eminescu era de părere că ideea trebuie scrisă imediat pentru a nu o uita, ceea ce şi explică de ce avea multe foi risipite în încăpere sau prin buzunare. De multe ori scria pe întuneric sau noaptea şi era zgomotos când crea; vorbea singur şi se plimba prin încăpere, ceea ce l-a şi adus mai târziu în conflict cu soţia lui Slavici, cât a stat în gazdă la ei.

Pentru a-şi uşura munca şi a obţine o imagine de sinteză cercetătorii au ordonat foile eminesciene pe teme: poezie, proză, teatru sau lucrări ştiinţifice, unele valabile şi azi. Eminescu nu şi-a dorit să fie om de ştiinţă. El a avut o curiozitate de encicloped, care voia să înţeleagă cât de mult. Ca student la Viena Eminescu a audiat şi cursuri de ştiinţe exacte. Prof. Vatamaniuc a dat un exemplu din manuscrise, în care s-a găsit traducerea unui eseu al lui Robert Mayer, medic şi fizician care s-a prezentat la colocvii şi la reviste de specialitate cu un studiu original, dar a fost luat în râs de confraţi. El a reuşit doar să-şi publice lucrarea Observaţiuni asupra puterilor naturii nevieţuitoare în Revista de medicină şi farmacie; aici a citit-o Eminescu şi a tradus-o din germană. Eseul a fost publicat pentru prima oară în 1981, în volumul Fragmentarium elaborat de Magdalena Vatamaniuc, matematiciană şi fiica vorbitorului, ce cuprindea scrieri ştiinţifice din manuscrisele eminesciene. Mayer a confirmat mai târziu; este cel care a determinat echivalentul mecanic al căldurii şi a formulat legea conservării şi transformării energiei.

Eminescu nu şi-a terminat nici o piesă de teatru. Pentru ca materialul dramaturgic din manuscrise să poată fi tipărit au fost folosite criteriul cronologic şi criteriul personajului. Aşa au apărut piesele Decebal, Bogdan Dragoş (pentru că pe atunci încă se discuta cine a descălecat în Moldova), Alexandru cel Bun, Alexandru Lăpuşneanu (erou damnat foarte asemănător cu cel al lui Costache Negruzzi) şi Andrei Mureşanu. Eminescu a avut un cult pentru Ştefan cel Mare, dar nu s-a considerat destul de pregătit sau n-a găsit mijloacele potrivite pentru a scrie despre el. În altă dramă, Povestea, apare un personaj bătrân, ce iese din mormânt pentru a-şi spune istoria; el ar putea fi Ştefan.

Prof. Vatamaniuc şi-a exprimat regretul că nu există o şcoală care să-i continue munca. Dânsul a lucrat 20 ani la manuscrisele eminesciene şi a ajuns la ele printr-o întâmplare de ordin administrativ.

Perpessicius este cel care a început editarea manuscriselor eminesciene în 1939, pe care a întrerupt-o în 1963, când şi-a pierdut vederea. El a publicat două secţiuni, poezia şi proza. Rămăseseră de tipărit proza, dramaturgia, publicistica (partea cea mai vulnerabilă pentru un editor), opera ştiinţifică şi corespondenţa. Într-o scrisoare către editorul anului 2000 Perpessicius îşi punea întrebarea dacă este posibil ca în anul 2000 să avem o ediţie integrală a operei lui Eminescu.

La mijlocul anilor 1970 învăţământul este unificat cu cercetarea ştiinţifică. Universitatea s-a opus ca cei de la Consiliul Ştiinţific să intre în învăţământ întrucât îi considera inferior pregătiţi, iar cei care nu erau membri de partid nu mai erau acceptaţi în învăţământ pentru „a nu strica mintea tineretului”; lor li s-au găsit locuri de muncă în biblioteci şi muzee. În 1975 Vatamaniuc este trimis la Muzeul Literaturii Române (MLR), condus de Alexandru Oprea. Acesta a avut ideea constituirii unui colectiv de cercetători, epuraţi de prin alte instituţii, care să reia munca la editarea operei lui Eminescu; el a avut un grad de libertate în a-şi alege pe cine dorea. Muzeul fusese înfiinţat de Perpessicius şi edita revista Manuscriptum, fondată tot de el. Din colectiv au făcut parte Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Xenia Costaforu şi Eugenia Oprescu. Ei erau încadraţi pe post de muzeografi; după trei ore de muncă la muzeu plecau, cu rândul, la Academie pentru a cerceta manuscrisele eminesciene, ceea ce îi făcea pe colegi să-i bârfească şi să-i acuze că se bucură de privilegii. În 1977, când au terminat secţiunea de proză, s-a întrunit adunarea generală şi Al. Oprea a întrebat dacă sunt amatori să le continue munca; abia atunci au încetat acuzele colegilor de breaslă.

Termenul pentru ediţia integrală era 1989, anul comemorării, şi nu se ştia câte volume vor ieşi. Volumul de dramaturgie a trebuit sărit pentru că nu a fost acceptat criteriul ştiinţific. Volumul IX, primul din secţiunea de publicistică, în care apărea problema evreiască şi problema Basarabiei, a stârnit o critică puternică din partea rabinului Moses Rosen. Autorităţile au interzis să mai tipărească din publicistică şi colectivul a ajuns la tradueri şi subiecte de istorie. Dar volumul X apucase să fie tipărit; el conţinea două părţi, Chestiunea evreiască şi Basarabia; şi a fost expus o singură dată la Ateneu. Nu a fost distribuit. Un număr de exemplare a fost „cumpărat” de colegi din RSS Moldovenească, care au tratat creştineşte cu tipografia, i-au dat şi prof. Vatamaniuc un volum şi au dus cartea la Chişinău şi la Paris. Virgil Ierunca a făcut o emisiune la Europa Liberă despre editarea publicisticii lui Eminescu în România lui Ceauşescu. A urmat o anchetă şi lui Vatamaniuc i s-a interzis formal să se mai ocupe de publicistică. Pentru a tipări celelalte volume cercetătorii au continuat colaborarea de la om la om cu cenzura, care i-a sfătuit cum să facă note de subsol care să lase unele realităţi în secolul trecut şi să nu dea prilejul la analogii cu prezentul; şi Securitatea a avut meritele ei aici. O pagină de explicaţii care încercau să împace capra cu varza a fost redactată doar pentru propoziţia lui Eminescu „într-o dictatură cultura moare”. Volumul XI a apărut în 1984, iar volumele XII şi XIII în 1985. În 1989 a fost gata şi volumul XV, de circa 1000 pagini, ce cuprindea corespondenţa şi tot ce rămăsese nepublicat din urmă, inclusiv unele scăpări ale lui Perpessicius. În zilele Revoluţiei din 1989, temându-se că munca sa va fi pierdută, fără a putea fi recuperată, Vatamaniuc a luat manuscrisul acasă, unde l-a ţinut până în 1993, când l-a tipărit. Atunci s-a încheiat ediţia Eminescu. Ea a fost reluată apoi în 11 volume, mai subţiri fiind curăţate de balastul impus de cenzură.

Dorinţa prof. Vatamaniuc este ca, pe baza manuscriselor facsimilate de acad. Eugen Simion, să fie elaborată o ediţie Eminescu ne varietur.

Pentru actul de deces al lui Eminescu nu s-a găsit un om care să ştie carte şi să semneze; s-a pus degetul. Creierul lui, scos la autopsie cu intenţia nobilă de a fi studiat, a fost uitat pe un pervaz şi s-a degradat. Corespondenţa lui din perioada de aşa-zisă nebunie, când de fapt a suferit un episod depresiv, este a unui om normal; în acelaşi interval a tradus Gramatica sanscrită - preocupare a unui om care numai pragmatic nu e. Dacă notiţele lui Eminescu le-au produs frică autorităţilor şi probleme de conştiinţă cenzurii, ce s-ar fi întâmplat dacă Eminescu ar fi apucat să dea forma finală textelor? Cât de puternic ar fi fost cuvântul celui care a scris despre românii din toate provinciile istorice şi din întreaga arie de spiritualitate românească şi care a folosit pentru prima oară formula România Mare? 

Read more...

Despre sărăcia din România

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a publicat recent raportul Situaţia sărăciei în România în context european, ale cărui concluzii sunt: românii sunt cei mai săraci din UE, munca nu reprezintă o garanţie a unui trai recent, familiile cu mai mult de doi copii sunt cele mai afectate economic, iar cei mai săraci români sunt tinerii cu vârste cuprinse între 15-24 ani.

Românii, cei mai săraci din UE

În UE sunt calculate două nivele ale sărăciei: sărăcia relativă şi absolută. Sărăcia absolută constă în deprivarea severă de alimente, apă potabilă, adăpost, servicii de sănătate şi educaţie. Sărăcia relativă reprezintă o problemă socială recunoscută la nivel european. Oamenii se află în sărăcie relativă dacă resursele lor sunt atât de limitate încât îi împiedică să aibă un standard de viaţă considerat acceptabil în regiunea în care trăiesc. Sărăcia relativă în UE începe de la valori mai mici de 60% din venitul median (venitul sub care se plasează jumătate din populaţie). Pentru sărăcia absolută pragul este de 40%.

În anul 2007 doar 6% din populaţia UE se afla în sărăcie absolută. În 2011 circa 81 milioane de persoane (17% din populaţie) trăia în sărăcie, deprivare materială şi excluziune socială.

Sărăcia este legată de inegalitatea economică. În 2007 venitul celor mai bogaţi 20% din europeni (UE-27) este de cinci ori mai mare decât venitul celor mai săraci 20% dintre europeni. Pentru România raportul este de 7,8.

Principalul instrument de realizare a solidarităţii sociale este protecţia socială. În 2006 ţările UE au acordat 27% din PIB pentru protecţia socială (ca medie), în timp ce România a alocat 14%. Protecţia socială a redus sărăcia în UE cu 38%. În România cheltuielile sociale au conotaţie negativă, atât pentru marele public, cât şi pentru decidenţii politici. Pentru anul 2008 cheltuielile sociale raportate la cele publice au fost în UE de 56%, ca medie, în timp ce în România au fost de 37%. Pentru alte state foste socialiste cifrele sunt: Bulgaria 41%, Slovacia 45,8% şi Ungaria 46,5%. Dintre fostele state UE-15, cea mai scăzută pondere a cheltuielilor sociale a avut-o Marea Britanie – 50% din PIB, iar cea mai mare Germania, cu 63,4%.

Performanţa economică modestă şi politica de austeritate în ceea ce priveşte protecţia socială explică, în parte, nivelul sărăciei din România, cel mai ridicat din UE pentru toate categoriile de vârstă. În 2007 circa o treime din populaţia României realiza venituri mai mici de 70% din venitul median al UE, adica se afla în sărăcie relativă. Dacă raportăm veniturile la mediana naţională, în 2007 circa 18% dintre români se aflau în sărăcie absolută.

În alte ţări europene politicile de protecţie socială a familiilor cu mulţi copii le ajută pe acestea să depăşească mai frecvent şi mai uşor pragul sărăciei relative decât o familie fără copii.

Din cele mai sărace 20 regiuni din Europa, şase se află în România. Cu excepţia regiunii Bucureşti-Ilfov, cea mai bogată din România, cele şase zone acoperă aproape toată ţara. Puterea de cumpărare a românilor a scăzut cu 9% între martie 2010 - martie 2011. În acelaşi interval a scăzut şi salariul mediu net pe economie.

Munca nu garantează un trai decent

Este o realitate şi pentru alte ţări UE, unde 16% dintre salariaţi câştigă sub 60% din salariul mediu naţional (79 mil. oameni). România are cel mai mic salariu din UE; raportul nu face referire la veniturile nefiscalizate. Politicile salariale menţin o pondere ridicată a săracilor în rândul celor ce muncesc. Deţinerea unui loc de muncă nu consolidează statutul economic al angajatului şi nu garantează menţinerea familiei deasupra pragului sărăciei.

După o viaţă de muncă un pensionar nu poate fi sigur că se află la adăpost de sărăcie. Nivelul mediu net al pensiei de asigurări sociale de stat nu a permis acoperirea trebuinţelor minimului decent al familiei de pensionari decât după anul 2007 şi numai dacă în familie existau două pensii medii.

Nivelul de trai decent este cel care permite manisfestarea libertăţilor esenţiale ale demnităţii umane, printr-o integrare normală în societate. Dimensiune materială a bunăstării este o premisă a ordinii sociale echitabile şi durabile.

Read more...

Re-definirea pedofiliei

Standardul universal pentru descrierea şi clasificarea bolilor psihice este dat de DSM (Diagnostic and Statistical Manual, Manual de Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mentale), elaborat în SUA. În 1973 homosexualitatea, până atunci tulburare de comportament în afara normelor, ce necesita tratament, a fost „declasificată” în urma unor presiuni de decenii ale unor asociaţii pro-homosexualitate cu membri în lumea politică.

În august 2011 asociaţia B4U-ACT, formată din activişti pro-pedofilie şi profesionişti din domeniul sănătăţii mentale, a organizat la Baltimore (MD, SUA) o conferinţă la care au participat şi membri ai Asociaţiei Americane a Psihologilor (APA), pentru a dezbate definiţia pedofiliei, dată şi APA şi reflectată (încă) şi în DSM. La conferinţă au participat şi profesori de la 4 facultăţi de medicină americane (Harvard, Johns Hopkins, Louisville, Illinois).

Directorul ştiinţific al B4U-ACT a criticat definiţia dată de APA pedofiliei, care ar fi doar o altă orientare sexuală, şi a deplâns stigmatul care este aruncat în prezent asupra „persoanelor atrase de minori” (minor-attracted persons). În viziunea asociaţiei, tratamentul aplicat pedofililor este „inexact” (innacurate) şi „condus greşit” (misleading), „copiii nu sunt în mod inerent incapabili de a-şi exprima consimţământul” (children are not inherently unable to consent), iar dorinţa unui adult de a avea relaţii sexuale cu copii „face parte din normă” (normative).” APA ar ignora faptul că pedofilii au aceleaşi sentimente de dragoste erotică pentru copii, ca cele pe care adulţii homosexuali sau heterosexuali le-ar simţi unii pentru alţii.

Dr Judith Reisman, cercetător reputat al pornografiei din mass-media şi al efectelor devastatoare ale educaţiei sexuale de tip Kinsey asupra tinerilor[1], a declarat că „anarhiştii sexuali” sunt educaţi să aibă un nou tip de caracter, din care face parte şi abuzul asupra copilului. În şcoală tinerii sunt învăţaţi că sexualitatea nu poate fi nocivă, mass-media ignoră morala, iar instructorii din învăţământul public sunt „spălaţi pe creier şi îndoctrinaţi” (brain-washed and indoctrinated). „Revizuirea” definiţiei pedofiliei va însemna sfârşitul erei consimţământului; deja diagnosticul de pedofilie este „îndulcit”, în sensul că persoana (citeşte pedofilul) trebuie să fie sătulă de abuzul comis, atunci când se prezintă la specialistul în sănătate mintală.

Odată cu declasificarea homosexualităţii am intrat pe spirala: acceptarea ei ca mod de viaţă normal, legalizarea (căsătoria şi adoptarea de copii de către cupluri homosexuale) şi introducerea unor noi materii în şcoli (orientare sexuală, homofobie), care pregătesc un alt om nou, după aceeaşi ideologie atee, îmbrăcată în pielea de oaie a limbajului politic corect. Pentru a stăpâni viitorul trebuie să „pregăteşti” mintea copiilor de azi. Cursuri de orientare sexuală, combatere a homofobiei în şcoli etc. au fost organizate deja de Asociaţia Accept, ce are ca scop „educarea societăţii şi a mass-media cu privire la LGBT”[2] (lesbiene, homosexuali, bisexuali şi transsexuali) – „clasificare” dată de DSM şi prezentă în legislaţie.      

Declasificarea homosexualităţii în 1973 a dus la oprirea dezbaterilor despre acest mod de viaţă în mediile academice. În limbaj politic corect pedofilia se numeşte intimitate intergeneraţională.

---

[1] Judith Reisman, PhD, Sexual Sabotage: How One Mad Scientist Unleashed a Plague of Corruption and Contagion on America, WND Books, 2010.

[2] http://accept-romania.ro

Read more...

Domiciliul obligatoriu

Primul volum din proiectul Dimensiunea represiunii din România în regimul communist al cercetătoarei Nicoleta Ionescu-Gură a apărut în 2010 la Editura Corint. El se intitulează Dislocări de persoane şi fixări de domiciliu obligatoriu şi va fi urmat de volumul despre munca forţată (“internările administrative”) şi cel despre victimele detenţiei politice din România comunistă.

Până acum au fost publicate numeroase mărturii ale supravieţuitorilor represiunii comuniste, dar aceasta este prima cercetare bazată pe documentele din arhivele CC al PCR şi ale fostelor organe de Securitate.

În Enciclopedia sovietică din 1957 se arată că, în România, “răsturnarea, la 30 decembrie 1947, a monarhiei şi proclamarea republicii a însemnat trecerea la dictatura proletariatului, în forma democraţiei populare”.  În 1948 începea construirea statului “democrat-popular”, de tranziţie de la capitalism la socialism, etapă în care trebuia desfiinţată proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, considerată sursa tuturor relelor sociale de către ideologia marxist-leninistă.

Fixarea domiciliului obligatoriu (DO) pentru proprietarii de moşii deposedaţi în martie 1949, când bunurile le-au fost confiscate după modelul sovietic, i-a scos pe foştii proprietari din mediul rural şi i-a repartizat în alte localităţi cu scopul de a nu mai putea influenţa opinia publică împotriva autorităţilor. În DO, de obicei pe timp nelimitat, au fost trimişi şi ţărani participanţi la revoltele din 1949 şi 1950 împotriva cotelor agricole ruinătoare, persoane din regiunea de frontieră cu Iugoslavia (în 1951-1956), suspectate că ar simpatiza cu mişcarea lui I. B. Tito, persoane care “dăunau construirii socialismului în RPR” sau cei eliberaţi din închisori sau colonii de muncă. Conform documentelor Securităţii, între 1948-1968 au fost dislocate circa 60.000 persoane.

Un capitol aparte îl reprezintă fixările de DO şi strămutările de persoane din timpul regimului N. Ceauşescu. La sfârşitul anilor 1960 autorităţile comuniste s-au elimitat de abuzurile securităţii dein perioada 1948-1964, dar arestul la domiciliu şi fixarea DO au fost folosite pentru izolarea unor disidenţi şi reprimarea mişcărilor greviste, cum au fost cele din Valea Jiului din august 1977 şi de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov, din 15 noiembrie 1987. 

Un alt capitol tratează baza juridică a dislocărilor. Actele normative respective nu au fost publicate niciodată în organul oficial al statului întrucât contraveneau Constituţiei PRR, ulterior RSR, şi tratatelor internaţionale în materie de drepturi ale omului, pe care statul român le ratificase.

O serie de documente din arhivele sovietice demonstrează că la baza represiunii politice din URSS şi tările satelit a stat ideologia leninistă. După 1948 instituţiile româneşti au fost lichidate sau modificate radical după modelul regimului sovietic, ce avea o experienţă mai mare de un sfert de secol. V. I. Lenin a considerat că socialismul se poate realiza numai prin violenţă, prin distrugerea”parlamentarismului burghez” şi “doborârea burgheziei”, utilizând aparatul de stat. Monopolul politic al PCR a transformat România din punct de vedere economic, social şi cultural, după modelul URSS.

Read more...

Foamea ca instrument politic

 Vadim Guzun este doctorand al Academiei Române şi diplomat. Interesat de formarea regimului sovietic şi de politicile de sovietizare, a cercetat o serie de documente diplomatice despre foametea organizată folosită ca instrument politic, pe baza cărora a scris studii academice, iar în 2011 şi două cărţi: Marea foamete sovietică, 1926-1936 şi Foametea, piatiletka şi ferma colectivă: documente diplomatice româneşti.

Studierea foametei are utilitate academică şi diplomatică; sunt insuficient cunoscute cauzele tragediei, numărul victimelor sau regiunile afectate, ceea ce întârzie calificarea foametei din Ucraina (ce a făcut mai mult de 7 milioane de victime în perioada 1932-1933) ca act de genocid sau de crimă împotriva umanităţii. 

Pentru URSS problematica foametei este conexată cu iniţierea primului plan cincinal (piatiletka), industrializarea, colectivizarea forţată, represiunile în masă, exportul de cereale şi dumpingul, subsumate crizei economice din anii 1932-1933.

Instaurarea puterii bolşevice la Moscova în 1922 şi recunoaşterea noului stat, URSS, de către Marea Britanie şi Franţa în 1924, a fost urmată de politica de transformare a imperiului ţarist agrar într-un stat industrial totalitar. Una dintre ţinte a fost anihilarea ţărănimii prin deportări şi lichidarea sectorului privat de comercializare a alimentelor. În 1926 ţăranii constituiau încă 82% din populaţie. Ei n-au asistat pasivi la răspândirea terorii, cenzurii şi a propagandei regimului, ca instrumente de impunere a politicii sovietice venite de la centru. Conflictul statului cu majoritatea populaţiei s-a concretizat în cele peste 13.000 de răscoale ţărăneşti dintre anii 1922-1933, îndreptate contra colectivizărilor, deportărilor, închiderii de biserici sau penuriei de alimente. Bolşevicii şi-au impus voinţa cu preţul a zeci de milioane de victime, statul s-a organizat pe plan intern, iar procesul de lichidare a „rămăşiţelor burgheze” şi de consolidare a proprietăţii exclusiv de stat a devansat înlocuirea acesteia cu o opţiune viabilă. Statul sovietic ajunge unic distribuitor de alimente şi în 1928 transformă cartela de pâine în armă a puterii politice. Aprovizionarea este ierarhizată de către centru pe criterii geografice, sociale şi chiar etnice.

Sunt doar câteva dintre ideile documentate pe larg de către Vadim Guzun, în cele două volume. Modelul sovietic a fost aplicat şi în provinciile româneşti anexate în 1940 şi ţărilor satelit. La două decenii de la prăbuşirea statului sovietic, când pe planetă există încă asemenea „laboratoare de modele eficiente de guvernare”, demitizarea politicilor sovietice şi probarea documentară a crimelor staliniste râmân de actualitate.

http://afaceriorientale.blogspot.com. 

Read more...