Euro-scepticismul din România

Jumătate dintre europeni sunt pesimiști în privința viitorului Uniunii și circa 40% sunt optimiști. Polarizarea opiniilor împiedică dezbaterea despre viitorul Europei. Scepticismul nu reflectă conflictul dintre Bruxelles și statele membre, ci pe cel dintre cetățeni și elite, dintre Nordul creditor și Sudul debitor, dintre Vest și Est (euroland și periferie) și dintre Germania și restul Europei. Încrederea românilor în Uniune scade constant, în timp ce elitele lor sunt la fel de optimiste ca acum câțiva ani.

Este una dintre ideile discutate în a doua zi a dezbaterii Euroscepticism și europopulism în alegerile pentru P.E. 2014, moderată de Alina Bârgăoanu, rector SNSPA, și Dan Luca, directorul Euractiv.

Dacă în 2007 mai mult de 68% dintre români aveau încredere în UE (cu 20 de puncte peste media europeană), în 2013 cifra este de 45% (totuși cu 13 puncte peste medie). Euro-entuziasmul elitelor românești nu este emoțional, ci pragmatic, iar scepticismul cetățenilor este și o reacție la neîncrederea pe care o au în oamenii lor politici și în instituțiile naționale. Românii nu au opinii la Bruxelles; România nu are încă mentalitate de stat membru, ci de stat candidat. Dacă mult timp Uniunea a fost văzută ca o salvare, tendința este de a fi privită ca o dirigintă care penalizează.

Euroscepticii din Europa nu au o singură voce. Așteptările oamenilor nu au fost confirmate după extinderea UE și nu se întrezărește o alternativă geopolitică; soluția presupune mai multă integrare și pentru România asta înseamnă aderarea la zona euro și intrarea în spațiul Schengen. 

Nu mai există o Europă care să te facă să visezi. Viitorul Europei este neclar și orice proiect politic are nevoie de încrederea cetățenilor. Nordul nu mai vrea să plătească, iar Sudul nu-și mai poate plăti datoriile, ceea ce conduce la ideea de Europă cu două periferii: Sudul, periferia zonei euro, și Estul - periferia Uniunii; este prognoza pentru următorii zece ani. Europa rămâne o organizație regională pentru că nu a dus la rezultatul scontat: „prosperitatea pentru toți” a fost serios zguduită de criza din 2008-2009, iar „solidaritatea pentru toți” există doar la nivel național, nu și comunitar. Acest lucru se vede mai ușor după apariția zonei euro, care nu are o politică unică; este unul dintre motivele care necesită regândirea proiectului european.

Criza din Ucraina ne face să înțelegem de ce România e în NATO și în UE. Dacă trupele rusești intră în estul Ucrainei, riposta NATO pleacă de pe aeroportul Kogălniceanu. Ce se întâmplă însă dacă Rusia răspunde? Deja a apărut o nouă lume bipolară, NATO-Rusia. În problema Ucrainei America este portavocea lumii. UE nu are un răspuns și se teme de unda de șoc produsă de o autonomie pe teritoriul Ucrainei; în sept. 2014 are loc referendumul din Scoția, tocmai despre autonomie. Ridicarea vizelor pentru Rep. Moldova a fost grăbită de criza ucrainieană; acum există o fereastră de oportunitate pentru integrarea acestui stat.

În luna mai au loc alegeri în cele 28 țări ale Uniunii. În România, strategia partidelor mari, toate euro-federaliste, este să fie discrete în campanie pentru a păstra aceeași prezență la vot ca în 2009, sub 30%. La aceeași prezență vor fi realeși aceiași deputați; de altfel, turn over-ul pentru membrii P.E. a fost de sub 50% în 2009. Partidele noi și independenții au o șansă dacă vor oferi un mesaj care să mobileze electoratul sceptic.