Politica externă a Federaţiei Ruse

Centrul de Studii Ruse şi Sovietice a organizat în această săptămână, sub egida Academiei Române şi a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, conferinţa Principalele coordonate ale politicii externe a Federaţiei Ruse, cu referire la perioada 2000-2012, susţinută de doamna ambasador Paraschiva Bădescu, diplomat şi fost şef al misiunilor OSCE în Turkmenistan şi Muntenegru. Intervenţiile din sală au dus la o dezbatere interesantă, din care voi reda ideile principale.

După cum spunea Churchill, acţiunile Rusiei sunt o „enigmă învăluită într-un mister” şi cheia ar putea fi interesul ei naţional. La câţiva ani după ce Rusia acceptase ca politică externă agenda Occidentului începe să se facă simţită opoziţia celor care promovau interesul naţional; decizia de extindere a NATO cu excluderea Rusie din proces şi intervenţia militară în Kosovo în 1999, când SUA şi NATO ignoră din nou Rusia, sunt o lovitură pentru poziţia de putere pe care aceasta credea că o deţine.

Vladimir Putin cîştigă primul mandat în 2000, când Rusia ajunsese să depindă de împrumuturile din Occident, terapia de şoc ca reformă economică internă se dovedise un eşec, iar Federaţia nu mai era în măsură să-şi apere interesele naţionale; situaţia echivala cu o suveranitate condiţionată, ceea ce impunea o strategie pentru restabilirea deplinei suveranităţi.  Documentul de politică externă elaborat la sfârşitul anului 2000 avea ca obiective:

• -       asigurarea integrităţii teritoriale a ţării şi obţinerea unei poziţii în comunitatea internaţională în consens cu interesele Federaţiei, ca mare putere,
• -      influenţarea procesului de constituire a unei noi ordini mondiale, pe baza normelor de drept internaţional şi a Chartei ONU,
• -   crearea condiţiilor externe favorabile dezvoltării economiei sale; pentru a deveni cu adevărat suverană Rusia trebuie să fie competitivă,
• -    conceptul de vecinătatea apropiată, cu scopul de a preveni apariţia unor focare în regiunile adiacente Rusiei,
• -   identificarea de interese comune cu ţări şi uniuni de state apropiate pentru realizarea priorităţilor naţionale ale Rusiei,
• -      apărarea cetăţenilor ruşi aflaţi în afara graniţelor ţării (circa 25 milioane),
• -     o imagine pozitivă a Federaţiei Ruse în lume, ţară foarte diferită de URSS.

Analiza tendinţelor mondiale din anul 2000 a anticipat situaţii pe care le trăim azi.

• -   Globalizarea economiei mondiale prezenta riscuri pentru ţările nedezvoltate şi pericolul apariţiei unor crize financiare şi economice.
• -    Intensificarea mecanismelor internaţionale în economie şi finanţe au dus la creşterea interdependenţei statelor şi la necesitatea ca instituţii sau organisme internaţionale să fie reformate (FMI; Banca Mondială; ONU).
• -        Integrarea regională devine un factor semnificativ al securităţii.
• -        Terorismul, crima transnaţională organizată şi traficul ilegal afectează stabilitatea regională.
• -   Diminuarea rolului statului suveran în relaţiile internaţionale creează riscul interferenţei arbitrare în afacerile interne ale unei ţări.

Politica externă a Federaţiei Ruse avea resurse limitate pentru a-şi atinge toate obiectivele în acelaşi timp, ceea ce a făcut necesară stabilirea unor priorităţi.

Priorităţile Rusiei la nivel global sunt:

• -  Edificarea unei noi ordini mondiale prin reformarea raţională a ONU şi primirea de noi membri permanenţi în Consiliul de Securitate.
• -     Consolidarea securităţii internaţionale; Rusia consideră că numai Consiliul de Securitate are dreptul să aprobe folosirea forţei în scopul obţinerii păcii.
• -       Integrarea economiei Rusiei în sistemul economic mondial.
• -  Respectarea drepturilor omului şi adaptarea legislaţiilor naţionale la obligaţiile asumate pe plan internaţional.

Priorităţile Rusiei la nivel regional sunt:

• -     Dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi de parteneriat strategic cu statele CSI, inclusiv garantarea drepturilor etnicilor ruşi care locuiesc pe teritoriul acestor state.
• -      Dezvoltarea cooperării economice, inclusiv prin crearea de zone de comerţ liber şi programe de folosire raţională a resurselor naturale. De la dominaţia politică Rusia a trecut la infiltrarea în economiile ţărilor din apropiere, prin încheierea de acorduri comerciale bilaterale.
• -     Orientarea politicii externe spre Europa; principalul obiectiv este crearea unui sistem stabil şi democratic de securitate şi cooperare pe continent, având ca instrument OSCE.
• -      NATO are interese care uneori vin în contradicţie cu cele ale Rusiei. Noul concept al NATO, care nu exclude desfăşurarea unor operaţiuni militare dincolo de zona de aplicare a tratatului de la Washington, e un motiv de îngrijorare.
• -    Rusia va depune eforturi pentru îmbunăţirea relaţiilor cu SUA. În prezent lumea riscă să devină unipolară din cauza politicii SUA, care se folosesc de forţă şi încalcă normele de drept internaţional. De fapt SUA nici nu-şi pot îndeplini rolul unipolar întrucât ele nu acţionează niciodată singure, ceea ce face Rusia să simtă că nu e dorită ca partener egal în unele organizaţii occidentale.
• -      Asia capătă o importanţă tot mai mare în politica Rusiei.

La Conferinţa pentru Securitate din 2007 V. Putin a atras atenţia asupra planurilor SUA de a amplasa în Europa Centrală un sistem de apărare antirachetă; SUA au prezentat garanţii verbale că sistemul anntirachetă nu va fi îndreptat contra Rusiei, iar aceasta şi-ar fi dorit un document scris. Putin a evidenţiat necesitatea edificării unei alte structuri de securitate, încurajării investiţiilor în ţările subdezvoltate şi a renunţării la practicile unor guverne occidentale de a folosi societatea civilă pentru destabilizarea regimurilor politice care nu le servesc interesele.

Această poziţie a fost numită realism ofensiv, politică prin care Kremlinul încerca să restabilească statutul de mare putere al Rusiei, prin reforme economice în interior şi păstrarea independenţei strategice în exterior, arsenalul nuclear având un rol fundamental.

După alegerea sa ca preşedinte în 2008, Dmitri Medvedev a făcut prima vizită în China şi Kazahstan. Conceptul de politică externă publicat în 2008 reprezenta o întoarcere a ţării spre Răsărit şi spre euroasianism. Pe plan regional Rusia trecea de la „relaţii de bună vecinătate” la „relaţii amicale” şi la „parteneriate strategice” cu ţările pregătite în acest sens, în scopul garantării unităţii regiunii euro-atlantice de la Vancouver la Vladivostok. Criza dreptului internaţional trebuia depăşită, iar ONU trebuia să aibă rolul vital în politica internaţională. Diplomaţia multipolară trebuia să ia în considerare interesele ţărilor mici şi mijlocii, care nu sunt reprezentate în cluburile de elită, cum este G-20. Pentru multipolarism s-a pronunţat şi China; ulterior s-a văzut că pentru echilibrarea situaţiei din lume Rusia şi China se folosesc de instrumente financiare, cum este comerţul bilateral în valuta proprie, ceea ce restrânge aria de circulaţie a dolarului.

La scurt timp după elaborarea documentului izbucneşte criza georgiană (aug. 2008) şi, deşi Rusia clamase multilateralismul, ea acţionează singură, provocând reacţia puterilor occidentale; menţinerea trupelor ruse pe teritoriul unor foste republice sovietice favorizează scepticismul în Occident. Războiul din Caucaz a năruit iluzia că sistemul de securitate mondial era eficient.

În aug. 2008, într-un interviu televizat, preşedintele D. Medvedev enunţa cinci principii de politică externă:

• -         -  Supremaţia principiilor de bază ale dreptului internaţional,
• -          Lumea trebuie să fie multipolară,
• -          Rusia nu doreşte confruntări cu nici o ţară,
• -          Prioritatea Rusiei este protejarea cetăţenilor săi, oriunde s-ar afla aceştia,
• -          Rusia are interese privilegiate în regiuni cu care a avut în mod tradiţional relaţii cordiale şi va continua să extindă relaţiile cu ele.

În 2009 Rusia a prezentat oficial două proiecte diferite, dar complementare: tratatul de securitate europeană şi acordul pentru relaţiile NATO-Rusia. Reacţia Vestului a fost reţinută şi NATO a rămas cadrul pentru securitatea euro-atlantică. S-a presupus că strategia Rusiei vizează blocarea extinderii NATO şi slăbirea OSCE. SUA nu au considerat necesare noi tratate şi au considerat că forurile existente, OSCE şi Consilul NATO-Rusia, sunt suficiente pentru a discuta problemele de securitate europeană.

Resetarea relaţiilor Rusia-SUA s-a produs în 2009, când s-a creat o coaliţie internaţională împotriva nuclearizării Iranului. În 2010 s-a semnat acordul START- 3, Rusia nu a mai furnizat armament Iranului, s-a creat un coridor pentru tranzitarea trupelor NATO spre Afganistan, ţările au cooperat pentru rezolvarea crizei din Kîrgîstan şi s-au extins legăturile comerciale în domeniul energiei.

Din 2010 Rusia priveşte politica externă ca pe o resursă pentru agenda de modernizarea a ţării. Accentul este pus pe cooperarea economică cu state dezvoltate din UE, cu care Rusia semnează tratate bilaterale, mai uşor de negociat decât unul global, cu Uniunea; aici e de observat că şi SUA procedează la fel. Rusia îşi creează oportunităţi economice şi prin diferenţierea preţurilor la energia pe care o vinde diferitelor state UE, subminând orice încercare de reglementare la nivel UE. În problemele internaţionale Rusia porneşte de la statutul său unic de superputere energetică. Energia este problema centrală a securităţii, un avantaj şi un instrument pentru politica sa externă.

Rusia consideră fostele republici sovietice zone de interes legitim. În afara acestora, UE şi Rusia au puncte de interferenţă pentru politica de securitate în trei zone diferite: Balcanii de Vest, Europa de Est (ţări ne-membre UE⁄NATO) şi Asia Centrală. Ucraina este o problemă fundamentală de securitate naţională pentru Rusia; Moscova doreşte controlul asupra conductelor de gaze şi aderarea Ucrainei la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, iar Kievul – reducerea preţului gazului rusesc.

Menţinerea trupelor ruse în Transnistria blochează eficient extinderea NATO, ca şi prezenţa flotei la Sevastopol. Moscova este principalul partener economic al Republicii Moldova, iar sectorul energetic al acesteia depinde integral de Rusia. Rusia ar putea accepta ca Republica Moldova să devină membră UE, dar fără Transnistria. Interesul scăzut al SUA pentru Europa de Est poate favoriza federalizarea ţării ca soluţie care să menţină Republica Moldova în sfera de influenţă rusească. Rusia e interesată de parteneriate economice cu ţările dezvoltate din UE, urmăreşte disensiunile din Europa şi vrea să îndepărteze influenţa SUA pe continent. Regiunea Mării Negre este un coridor pentru rutele energetice care leagă Caspica de Mediterană. UE nu are o prezenţă puternică în zona Mării Negre şi Rusia este mai sensibilă la influenţa NATO în regiune; percepţia generală este că s-a ajuns la un compromis între SUA şi Rusia, ceea ce amână indefinit occidentalizarea regiunii. Asia de Est şi Orientul Mijlociu sunt regiunile care influenţează raporturile bilaterale Rusia-SUA şi UE-Rusia deoarece de poziţia Moscovei faţă de soluţionarea problemelor provocate de Iran şi Coreea de Nord depinde stabilitatea acestor zone.

Revenirea lui Vladimir Putin ca preşedinte în 2012 a trezit temeri, dar acum Rusia este diferită; creşterea economică nu a fost cea scontată, iar Rusia va face o politică externă mai prudentă şi mai puţin costisitoare. Diferenţa dintre politica externă a lui Medvedev şi a lui Putin nu constă în analiza evoluţiilor globale, ci în capacitatea de a le influenţa. Rusia este încă dependentă de Occident pentru modernizarea economică; problemele sale interne sunt: dependenţa excesivă a economiei de exportul de energie, deteriorarea infrastructurii sociale şi slaba administraţie de stat. Politica soft-power presupune promovarea intereselor prin convingerea şi atragerea simpatiei faţă de ţara ta, bazându-te pe sfera spirituală, culturală şi intelectuală, ceea ce nu exclude militantismul în explicarea poziţiei sale. Rusia nu va mai sprijini regimuri politice din considerente ideologice, ca în peroada sovietică, fără a lua în considerare costurile politice şi economice.

Economiile SUA, UE şi ale Japoniei nu mai reprezintă locomotive pe plan mondial, ceea ce frânează dinamica globală şi slăbeşte dominaţia Occidentului în lume. Rusia a vorbit despre piaţa unică, de la Atlantic la Pacific, ca proiect ambiţios, pentru care acum îşi intensifică relaţiile economice în Asia.

Evoluţiile din ultimii douăzeci de ani demonstrează că direcţiile politice externe ale Rusiei sunt predictibile. Relaţiile României cu Rusia sunt reci, iar deficitul comercial este de mai mult de 1,5 miliarde euro anual, în creştere constantă din 1992.