Judecați și singuri

În [ziarul] „Adevărul" din 23. 05. '92, dl. Niţelea, abordând cîteva neclarităţi ce mai persistă în jurul noţiunilor de stînga și dreapta, comite o eroare gravă. Îl citez: „De ceea este nesemnificativ dacă într-o societate s-a trecut la totalitarism prin stînga sau prin dreapta; un actor care a ieşit din scenă se regăseşte tot în culise indiferent dacă a ieşit prin stînga sau prin dreapta"...

Nesemnificativ?! Din contră! Natura totalitarismului - de dreapta sau de stînga - are o importanţă capitală tocmai pentru greutăţile tranziţiei. Şi iată de ce: mai întîi că ceea ce interesează într-o asemenea ”ieşire” este ce anume rămîne în scenă și mult mai puţin unde ajunge şi ce se întîmplă cu „actorul" în culise...

Apoi, istoria arată că tranziţia la democrație s-a făcut rapid şi cu succes după dictaturile de dreapta. Deşi Italia și Germania reveneau la democraţie după un război devastator, încă de la începutul anilor '50 ele realizau un miracol economic. În primii patru ani R.F.G. construia peste două milioane de locuinţe. Noi ”făceam canalul pe atunci”.

Spania, la numai 3 ani după moartea Franco, bătea la uşile Comunitaţii Europene, iar în anii 1980 cunoştea o prosperitate la care nici nu putem visa. De ce în ţările ieşite din dictaturile de dreapta tranziţia a fost atît de rapidă? Pentru că dictaturile de dreapta nu au distrus proprietatea privată. Ele apăruseră ca o reacţie extremă la pericolul comunist, iar clasa politică din aceste ţări a acceptat  dictatura de dreapta. A fost o concesie, un risc calculat, foarte greu de plătit de altfel. Dar pe această cale, proprietatea privată a fost menținută. Lucru firesc, dacă ar fi să ținem cont de scopul şi natura dreptei în ansamblul ei. Tot ce era legat de proprietate - savoir fair-u1 economic, financiar şi profesiile legate de ea - au dăinuit.

Acolo statul a confiscat libertăţile politice, dar a păstrat rădăcina vitală a unei întregi evoluţii istorice - proprietatea privată şi libertatea de a semna contracte. Cu aceasta, o întreagă „cutumă" capitalistă și competenţele ce o incarnau erau cruţate. În Italia, Germania sau Spania nu au fost confiscate pămînturile, magazinele, fabricile sau băncile (cu excepțila celor evreieşti în Germania). Încât, odată trecută urgia dictaturii, premisele revenirii la normalitate erau intacte. Economia de piaţă poate subzista sub o dictatură de dreapta. Dar democraţia fără proprietatea privată e vorbă goală...

Cum va fi la noi? Cu mult mai greu! De ce? Tocmai pentru că la ieşirea sa din scenă comunismul o lăsa devastată. De ce? Pentru că el a confiscat şi libertăţile politice, dar şi pe cele economice. El a distrus proprietatea privată. Iar în primii ani şi pe oamenii de afaceri, financiarii, comercianţii și ţăranii înstăriţi. Aşa o cerea construirea socialismului, iar în loc s-a pus proprietatea socialistă. Adică proprietatea nimănui. După care s-a pornit la o industrialiare extensivă bazată pe cantitate în detrimentul calității: de preeminenţa producătorului în dauna consumatorului. Ce conta că omul produce numai 8 ore din 24 si consumă 24 de ore din 24? Ce conta că dispăreau inițiativa, cointeresarea, creativitatea individului și concurenţa? Că numai ele îţi formează oameni serioşi şi responsabili? Ce conta - supremă inconştienţă! - că toate acestea se făceau programatic în timp ce proclamam ”întrecerea paşnică cu lumea capitalului”.

Comunismul a dat totuşi şi avantaje omului de rînd: iluzia unei societăţi pentru toţi. În care statul are grijă de toţi. Inclusiv de proşti, de leneşi, carierişti și hoţi. Şi, Doamne, cum s-au mai înmulțit aceştia în acestă ţară.

Lumea de azi este o lume concurenţială. Mai ales în relaţiile dintre state şi firme. Ce vor fi gîndit șefii comunişti cînd în casele aveau numai excelente produse din vest?... Cehoslovacia, un lider mondial în '38, este azi surclasată de țări ca Taiwan și Coreea de Sud, care prin anii '50 nu aveau universităţi ca lumea! Unde ar fi fost azi întreaga Europă, dacă comunizarea ei i-ar fi reuşit încă de prin '36 lui Stalin, cînd finanţa războiul spaniol sau Frontul Popular de la Paris?

Cum va fi tranziţia la noi? După chipul și asemănarea fostei dictaturi. De stînga, adică. Respectiv „pe măsura”  dorului de manglă, de chiul, de ciubuc și far niente, „dor" lăsat aici de comunism. Îmi cer scuze, dar aş fi fericit să n-am dreptate...

După ce veţi fi citit toate acestea, stimaţi tovarăşi, mai credeţi, ca dl. Niţelea, că nu e semnificativ pe unde anume - stînga sau dreapta - se va fi intrat în dictatură? Liberi s-o faceţi; realităţile rămîn oricum. Noi românii am avut şi dictatori de dreapta și de stînga. Nu au fost o „fericire”. Dimpotrivă! Dar aflaţi azi la sfîrşitul lungii dictaturi comuniste nu putem ignora sau eluda esenţele!

Iar marele nostru handicap de azi are un nume: proprietatea nimănui! Și un prenume: zidul de savoir fair-economic, financiar, tehnologic, managerial și politic pe care ni 1-a lăsat un sistem care și-a permis să asasineze, să intemniţeze, să interzică şi să exileze valorile acestei ţări. Iar cei ce fac azi pe nisnaiul cînd aud de genocid la toate acestea să-și ducă gîndul. Dar şi la anii '45 - '63...

Azi, stimaţi tovarăşi, reclamîndu-vă pudic a fi de stînga, ar fi bine să fiţi mai retraşi și mai smeriți. Dar nu! Judecînd după modul în care vă adunaţi în F.D.S.N., strîns în jurul „d-lui" Iliescu vă băgaţi din nou în faţă aspirînd la vechiul monopol.

Priviţi Iugoslavia şi URSS! Să fie o simplă întîmplare dezmembrarea acestor foste ţări și calvarul războiului civil de acolo? Credem că nu! De fapt, nenorocirile din acele ţări ilustrează irefutabil faptul că tranziţia post-comunistă este de departe cea mai grea ieşire din totalitarism.

În rest, judecaţi şi singuri, tovarăşi!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 95, 1 iunie 1992)

Read more...

Restaurarea Monarhiei – un punct final comunismului, o șansă imensă pentru stânga românească

Restaurarea Monarhiei – un punct final comunismului, o șansă imensă pentru stânga românească

În perioada interbelică România nu a avut practic o stângă. Comuniştii, identificându-se cu Kremlinul și conduși de neromâni, erau respinşi de imensa majoritate a românilor. Mai ales că în programul lor figura dezmembrarea României Mari! Apoi, Monarhiei și partidelor istorice le reveneau merite uriaşe în făurirea statului naţional-unitar. Regele şi partidele istorice conduseseră ţara spre victoria din primul război mondial, între 1919-1920, spre victoria din războiul dus pe două fronturi contra Rusiei bolşevice, la Nistru, și contra Ungariei comuniste a lui Bela Kuhn, la capătul căreia Armata Română intra în Budapesta, în ciuda avertismentelor Congresului de la Versailles. Apoi, tot regele şi partidele istorice realizau cea mai mare împroprietărire a ţăranilor din istoria ţării, introducerea votului universal și avansata Constituţie de la 1923.

Spre deosebire de Ungaria, Bulgaria sau Rusia sovietică, unde vechile regimuri erau compromise de înfrângerea din primul război mondial și nenorocirile ce urmaseră, regimul ”burghezo-moșieresc” de la noi era aureolat de istorice victorii și epocale înfăptuiri. Ce mai putea oferi stânga la noi, în afară de programe nerealiste, demagogice, în afara unor riscuri imense pentru proaspăt închegata Românie Mare?

Nu e de mirare că social-democrația era foarte slabă şi n-a avut niciodată mai mult de şapte deputați în Parlament. În perioada interbelică cel mai de „stânga" partid din Parlament erau... ţărăniştii!

Nu-i de mirare că ura comuniştilor se concentra asupra monarhiei ca principal depozitar al unor succese istorice ce barau prin ele însele calea spre sufletul electoratului român, confiscat astfel la centru şi la dreapta. Această înclinare obiectivă spre dreapta a societății românești a făcut ca, în conjunctura din 1944-45 – net favorabilă instaurării comunismului – procesul luării puterii de către P.C.R. să dureze mai mult ca la vecini. În acei ani, trei sferturi din societatea românească se adunase în jurul regelui şi al partidelor istorice. Iar dacă ei au pierdut, este pentru că așa o impuneau Yalta şi Armata Roșie, stăpînă de acum în ţara noastră!

Dacă Regatul României nu a avut practic o stîngă, întreaga experiență republicană s-a făcut sub comunişti. Rea bază de pornire pentru stânga românească de azi!

Azi, cînd în Europa victoria democraţiilor de tip occidental este totală, toți cei care-şi zic „de stînga” la noi trebuie să nu piardă din vedere cele de mai sus!

Din păcate cei ”de stînga” - Iliescu, „fronturile", PSM, PDAR, Partidul Socialist Democratic etc. - păstrează încă reflexe comuniste: gustul monopolului puterii, pretenţia de a reprezenta „de fapt" poporul, ura oarbă faţă de partidele istorice şi faţă de rege. De unde toate acestea? Din faptul că unica experiență de stânga a fost cea comunistă. Care, după 45 de ani de dominație exclusivă, a lăsat în urma sa o mentalitate de tip comunist care, cu excepția naționalismului, a şters mai tot ceea ce caracteriza românul pe la 1945.

Or, ce ar însemna restaurarea monarhiei, sub acest raport?

Evident, un punct final comunismului. O garanţie că procesul democratic nu e vorbă goală; că el este ireversibil. O garanţie pentru reconciliere națională, pentru echilibru intern, pentru o optimă reprezentare a țării în afară. Contrazice cu ceva această garanție regală interesele țării? Sau ale unei stîngi care încă întîrzie să se coaguleze într-un mare Partid Socialist de tip occidental? Cu un Iliescu la cîrmă, suspiciunile și teama în faţa unui atare partid vor fi generatoare de permanentă tensiune internă. Vrea stînga aşa ceva? Ar bine pentru ţară? Oricum, cu o atare formulă ţara va fi izolată pe plan extern, tocmai acum cînd Europa se află în plin sezon al schimbărilor de frontiere!

Invers, odată instalată monarhia, interesul acesteia și propria-i natură ar fi de a înfăptui promisa de pe-acum reconciliere internă. Singurul model pentru Mihai I va fi modelul spaniol. Chiar şi reales cu 99 la sută, dl. Iliescu nu va avea curajul să stopeze şirul inutil și nefast politiceşte al „proceselor comunismului". Și nici curajul să-i amnistieze pe foştii membri din CEPEX. Regele ar avea interesul să o facă. Şi, credem noi, e singurul cu statura morală s-o impună! S-ar rebela la aceasta un Ticu Dumitrescu?!

Priviți la Spania de azi! Este prosperă, integrata Europei: „o a doua Germanie”! Şi are în frunte pe Regele Juan Carlos şi un guvern socialist.

Dacă azi alegerile ar fi cîştigate de dl. Verdeţ şi de tichetul Iliescu-FSN 22 decembrie, aceasta ar fi un dezastru pentru ţară! Care s-ar trezi izolată ca acum 3-4 ani. Dacă am reveni la regat, ceea ce ar presupune un consens al principalelor partide și un masiv vot popular - stînga s-ar putea concentra asupra reunirii sale pe baze nemarxiste. Iar victoria ei la urne, cu un Rege garant, nu ar mai speria pe nimeni! Nici în ţară, nici în Europa!

Credem cu putere - cu puterea argumentelor! - că monarhia ar pune un punct final şi comunismului şi marasmului actual. Tot aşa cum Juan Carlos - în numai doi ani - a lichidat franchismul. Dar abia închiderea definitivă a actualului capitol ar deschide şanse reale şi ţării, dar și stîngii româneşti!

Celor care vor citi ”de la dreapta” aceste rînduri şi le vor suna inacceptabile le vom reaminti că o viaţă politică echilibrată, dinamică, funcţională şi eficientă cere în mod imperios un eşichier simplificat, armonios. Iată parlamentul de la 20 mai: obez şi cu burta-i imensă la stânga - adică acolo unde erau şi sînt toate confuziile acum! - termină compromis, pulverizat şi impotent un mandat de doar doi ani. A preluat o ţară fals-de-optimist-unită și o lasă cum o știm că e acum. Ţara are nevoie de un parlament echilibrat, în care stînga să fie unită, coerentă, curăţată de demagogie egalitaristă şi temeri. Acomodată deplin cu fundamentul pluralist. Pentru asta pledăm. Deşi suntem de dreapta!

La urma urmelor, dacă România Mare a eşuat în dictatură încă din 1938 - cînd nu prea era vorba de comunism și comunişti - de vină a fost nu numai temperamentul lui Carol al II-lea sau amenințarea legionară. Ci, în primul rînd, eşichierul politic total la dreapta de atunci.

Dacă pe atunci dezechilibrul la dreapta era determinat obiectiv de evenimentele dintre 1914-1923 – fericite finalmente pentru țară – azi a nu vedea necesitatea unei reechilibrări – și în care regele ar avea un rol capital - ar însemna să ignorăm o mare şansă.

De dreapta sau de stînga, a rămîne 1a vechile scheme, la vechile ,,iubiri", la vechile resentimente", a nu pricepe că binele ţării trece prin reconciliere naţională - pe care tichetul Iliescu-FSN nu a realizat-o - înseamnă a pregăti inconştienţi dezastrul țării! Priviţi Iugoslavia! Ampriza cvasi-exclusiv de stînga la Belgrad şi cea de dreapta la Zagreb a dus la dezmembrare şi război! Avem nevoie de aşa ceva la noi? Ca să gîndim – abia apoi - lucid şi româneşte?

Din păcate, ura şi teama de sorginte comunistă cu care reacţionează oameni inteligenţi, ce-şi zic de stînga, nu ajută cu nimic nici naşterii stîngii unite de mîine şi nici ţării în gravele momente de azi! Ba dimpotrivă!

„Monarhia e nedemocratică !" zice dl. Iliescu. Ca și cum Suedia – al cărui model îi plăcea d-lui Iliescu mai an - ar avea un rege de-a dreapta căruia e călăul cu securea, iar de-a stînga măscăriciul, ca în filmele cu feţi-frumoşi.

„Măi, Mișulică, măi!" ca şi cum istoria naţională - să fiu iertat - ar fi populată cu alde ,,Fănică" al Muşatei, „Sandu” ăl Bătrîn sau ”Tică” Brâncoveanu! Ne place, nu ne place, regele Mihai a condus întoarcerea armelor la 23 august. Care a evitat distrugerea ţării într-o inevitabilă înfruntare sovieto-germană de la Vaslui la Timişoara. Întoarcere de arme pe care nimeni din cei ce-şi zic astăzi de stînga nu au deplîns-o vreodată. Ba dimpotrivă - de la dl. Iliescu la Vadim Tudori şi Eugen Barbu - cu toţii au glorificat un act iniţiat şi condus de regele Mihai I, în fapt, chit că atribuit „partinic" PCR-ului...

„Călăul lui Antonescu!" - de ce nu l-au plîns pe Antonescu şi pînă în 1989? Sau cumva aveam nevoie – totuşi! - de „dezmăţul de presă" de azi pentru a putea scrie - în fine - ce gîndeam de pe atunci?! Iar cei care deplîng azi asasinarea lui Ceauşescu (căci asasinat a fost!) şi îi impută „curajoşi" regelui Mihai „asasinarea" lui Antonescu (care a avut totuşi parte de proces cît de cît ca lumea pe atunci) să se întrebe: cui ar trebui să-i impute, anume, execuţia sumară, după un „proces" de rîsul lumii, a ultimului şef de stat al României comuniste? Dar nu! Ura comună și părul de sub blana de miel sunt mult mai importante decît dorul pentru un dram de adevăr!

Mă intreb, cui se adressează stînga de azi cu atari atacuri și lături - „formule"? Omului simplu, speriat de ziua de mîine, sau părţii rele din om? Românului cumsecade și dornic să muncească, să cîştige, să trăiască, sau instinctelor şi reflexelor pavloviene care mai an au transformat oameni cu neveste și copii în rîndul lumii în fiare ucigind la drumul mare cu ciomege, lanţuri şi bastoane?

La toate acestea dreapta monarhică a răspuns de Paşti uluitor - să recunoaştem! – cînd mulțimi de sute de mii de oameni s-au manifestat civilizat, fără să spargă un geam, fără incidente, fără invective! E vina lor că s-au identificat cu partea bună a acestui popor (care, desigur, e cu mult mai vastă)? E vina regelui? Sau a partidelor istorice? Sau a Americii?

Din păcate, stînga românească - aşa cum e ea acum: speriată, revoltată de propriu-i fiasco, debusolată - nu pricepe că istoria i-a impus pînă mai an o tristă ursită: să se autoclădească şi să clădească pe ură! Pe ura de clasă! Cînd ai fost „preotul” acestei triste „religii" vreme de decenii — cum să califici ”mirarea” dl. Iliescu că America aşa şi pe dincolo, că „ne refuză” bref?!

Oameni buni de la stînga, mai înainte de a dori să schimbaţi o lume şi o ţară, schimbaţi-vă pe voi!

Oameni buni, de la stînga, de dreapta; sau voi, cei mulţi care priviţi speriaţi, debusolaţi la ei, pe ură nu se poate construi decît rău şi efemer.

Pentru a clădi o Românie Mare, pentru oameni liberi și prosperi e nevoie de multă raţiune; nu de ură, nu de teamă, nu de vrajbă internă.

Noi nu suntem „monarhişti cu orice preţ". Pentru noi monarhia este o şansă. O soluţie limită, pentru o situaţie ajunsă la limită. Și pe care speranțele majoritar investite în republicani ireductibili sunt departe de a o fi schimbat în bine. Mai rău, aceste speranțe au fost grav și, adesea, fraudulos înșelate. Dovadă comițiile și comitetele care nu mai prididesc să spele rufele murdare...

După vizita regală, dl. Iliescu declara la Iaşi: ”Ar fi comod să mă retrag din competiţie. Dar nu ştiu dacă sunt alţii mai credibili.” Rămîne in cursă pentru că e „singurul credibil"! Adică cum?! Credibil a fost la 20 mai. Azi, în ccea ce-l priveşte, problema se pune astfel: a fost dînsul eficient? Dacă propriu-i partid s-a dezbinat în jurul persoanei sale, ce se va întîmpla cu ţara în următorii patru ani, rămînînd tot dînsul la palatul Cotroceni?

Dacă dînsul - „singurul credibil" - a fost ineficient, iar alții credibili nu există, atunci declaraţia sa este primul compliment pe care republica face monarhiei!

Problema monarhiei există. Ea are la bază trecutul ultimelor decenii și eliberarea ţării de sub ampriza sovieto-bolșevică. Dar are la bază şi eşecul formulei actuale. Iar curentul monarhic, pînă mai ieri o ”extravaganţă” pentru cei mai mulţi, astăzi e real. Palpabil. Problemele nu se rezolvă negîndu-le. Și nici cu un ”aşa vrem noi". Dilema monarhie-republică se rezolvă numai printr-un referendum popular. Simpla afirmaţie ”republicanii sunt mai mulţi” nu e suficientă. Au fost mai multi, dar azi sunt în scădere - li se poate replica. Ceauşescu a avut votul unanim al membrilor de partid la 25 noiembrie 1989. Ceea ce nu i-a impiedicat pe comunişti să-l împuşte la zid o lună mai tîrziu! Unde să mai pui că şi dl. Iliescu, și dl. Roman îi dăduseră votul „partinic" la ultimul Congres!

Un referendum, încă anul acesta, ar închide această problemă. Iar stînga, indiferent de verdictul popular, ar avea cîştig politic cert. Dacă se aprobă republica, atunci totul rămîne cum şi-o doreşte. Dacă se aprobă regat, se va păşi ferm pe calea reconcilierii naţionale. Ceea ce ar însemna începutul unei noi stîngi, cu adevărat democrate, unite și unanim respectate. Ar pierde stînga? Ar pierde țara din aşa ceva?

Continuîndu-se pe calea de azi şi recurgîndu-se la mai vechile reflexe - de presă, de stradă - s-ar putea să nu ajungem departe. Sau, ceea ce ar fi mai grav, la mintea de pe urmă a românului...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 79, 8-9 mai 1992)

Read more...

În perspectiva alegerilor: anatomia unui vot

Deşi este greu de extrapolat rezultatul unor alegeri locale în perspectiva unor alegeri generale, situaţia politică actuală nu numai că o permite, dar o și impune. De acurateţea analizei votului de la 9 februarie şi de natura concluziilor pe care le vor trage forţele politice va depinde viitoarea lor strategie electorală, dar şi şefia acestor forţe politice, stabilitatea lor internă, chiar şi data viitoarelor alegeri parlamentare.

Luând ca bază a analizei rezultatele votului pe partide pentru consilieri, putem trage cîteva concluzii:

1. Numărul foarte mare de absenţi: circa 6 milioane (36 la sută). Între ei distingem trei categorii:

a) Absenţii de vocaţie: cei pe care nu-i interesează şi nu-i va interesa vreodată votul. După ponderea lor în ţările cu structură pluralistă ei sînt cam 15 la sută.

b) Absentii tehnici: cei care nu au putut participa la vot din cauza legii care a impus votul strict la domiciliu: studenţii, flotanţii, ilegalii rezidenţi în marile oraşe, cei de pe şantiere, concediu sau deplasări. Probabil 5 la sută.

c) Absenţii de refuz: cei care nu au votat pentru că resping actualele opţiuni. Cam 15-16 la sută. Ei sint cei mai importanţi pentru că ei pot vota data viitoare - în caz că li se va oferi ceva credibil. Având în vedere opţiunile refuzate, o regrupare credibilă a stângii îi va putea recupera.

2. Rămîn cei 10,5 milioane care au votat. Şi iată cum s-au împărţit aceste voturi pentru consilieri:

F.S.N. – 33,6 la sută.

C.D. - 24,3 la sută

Ind. – 6,7 la sută

P.D.A.R. 7,9 la sută

U.D.M.R. 7 la sută

P.U.N.R. - 4,9 la sută

P.N.L.-AT - 2 la sută

M.E.R. - 1,4 la sută

P. Rep 1,6 la sută

P.R.M. 2 la sută

U.S.D. - 1,4 la sută

P.N.L. - 1 la sută

Alţii – 2 la sută

Raportate însă la masa electorală de 16 milioane, aceste procente devin:

Electorat 16,3 mil. = 100 la sută

Absenți 6 mil. = 36 la sută

Votanți 10,5 mil. = 64 la sută

F.S.N. 22%

C.D. 17 la sută

P.D.A.R. 5,1 la sută

U.D.M.R. 4,3 la sută

P.U.N.R. 3,2 la sută

P.N.L.-AT - 1,5 la sută

P.R.M. 1,5 la sută

M.E.R. 1,2 la sută

P. Rep. 1,1 la sută

U.S.D. 1,1 la sută

Indep. 4,5 la sută

Alţii – 2 la sută

După cum se vede, ponderea partidelor în electorat este sensibil mai mică decât apare ea prin raport cu cei care au votat. Principalul perdant de voturi este F.S.N. Dar ceea ce a pierdut F.S.N. nu au reuşit să recupereze decât parțial ceilalţi. În principal C.D. a recuperat 6-700 000 de voturi, P.D.A.R. a cîştigat 400-500 000 de voturi, P.U.N.R. circa 200-300 000 de voturi, România Mare cca 220.000 voturi, Independenţii cca. 60 000. În total F.S.N. pierde însă (prin raport cu 1990) cca. 8 milioane de voturi! Din care ”cîştigătorii" actualei campanii electorale recuperează numai cca. 2,1 milioane! Aproape 6 milioane sînt absenţii şi voturile nule.

Cine a cîştigat alegerile? Moral - C.D. Prin plusul de voturi, prin plusul de pondere, prin succesul real în marile oraşe. Practic însă F.S.N. a pierdut mult mai repede decît a fost în stare să cîştige C.D.! Este punctul cheie de studiat de către C.D. pentru alegerile parlamentare.

Al doilea cîştigător este ideea pluralistă. Alegătorii vor constata pentru prima dată că votul lor poate da jos sau poate numi. Este axul pe care va trebui să-şi ruleze C.D. întreaga campanie electorală, ca mijloc de aducere la urne a absenților. Apoi, se constată un început de coerenţă pe eşichierul politic. Epoca mastodontului fesenist a apus. Se conturează intrarea într-o formulă echilibrată de ale cărei combinaţii posibile şi dezirabile va depinde formula viitoarei guvernări. 

La vîrf -  trei forţe politice de anvergură naţională: F.S.N. (22 la sută), C.D. (17 la sută), P.D.A.R. (5,1 la sută). Ele au luat și majoritatea primăriilor și consilierilor, având reprezentare cu adevărat pe întreg teritoriul naţional.

Apoi - două mari forţe regionale: U.D.M.R. și P.U.N.R., centrate pe zona transilvană în care - semnificativ - minoritatea maghitară are o anumită pondere: Harghita, Covasna, Mureş, Cluj, Sălaj, Satu-Mare, Bihor. Ambele forţe în cauză sînt nemulţumite. P.U.N.R., pentru că a luat mai puţin decît a sperat (un semieşec), iar U.D.M.R. pentru că, în ciuda poziţiilor cîştigate, actuala angajare politică pare epuizată ca perspectivă. Pe liderii U.D.M.R. îi interesează altceva: schimbarea actualului statut politic al Transilvaniei. Dacă C.D. va juca în aceste direcţii, ne aşteaptă grave convulsii. Cheia dorinţelor U.D.M.R. nu se află însă în formula electorală (care-i va obliga la minoritate perpetuă), ci în adevăratele intenţii at Bonn-ului, Washington-ului și NATO.

Urmează cinci mari partide de nivel ”naţional”: P.N.L.-AT, M.E.R., P. Republican, U.S.D. şi România Mare. Pentru P.N.L.-AT şi P. Republican întrevedem o singură evoluţie: absorbţia fie în C.D. (P.N.L.), fie în P.U.N.R. Dar U.S.D. şi România Mare păstrează şanse să crească. M.E.R.-ul e în mare derută. Independenţii - 4,5 la sută (consilierii) şi 11,5 (primarii) - ca pondere în electorat sînt o apariţie normală la locale. Cum însă noi nu trăim condiţii normale, mulţi dintre ei sînt independenţi camuflaţi: fie pro F.S.N., fie pro U.S.D. Voturile primite de ei, mai ales în micile localități, sînt voturi de stânga. Cu unele excepţii (vezi Tg.-Mureş).

Ce va fi la generale? Multe vor depinde de data acestor alegeri. O amînare a lor pentru toamnă (sau vară), denunţată repetat de dl Stolojan, va juca în favoarea aripii Iliescu, o zicem noi. Şi în defavoarea ţării, o zice dl. Stolojan. O amînare, deci, va permite F.S.N.-ului să exploateze greutăţile din primăriile Convenţiei Democratice, mai ales că acestea vor fi mari şi reale şi „ajutate” prin sabotaj şi publicitate adecvată... Cum însă interesul ţării cere o rapidă clarificare politică. C.D. va trebui să ceară ferm ca alegerile să nu se amîne. Este un alt punct forte al C.D. în propria-i propagandă.

Situaţia din F.S.N. Convenţia din martie va analiza rezultatul acestor alegeri. Prin eşecul acestor alegeri, mai ales în oraşele mari, prectun şi pierderea a aproape 8 milioane de voturi, se poate produce un seism în F.S.N.: fie debarcarea lui Roman, - fie o sciziune clară — Roman şi echipa organizîndu-se cu totul separat. În ambele variante un „F.S.N. fără Roman" va deveni nucleul viitoarei stîngi româneşti, condusă probabil de dl. Iliescu. Şi n-ar fi rău, căci, într-o asemenea evoluţie, la alegerile parlamentare publicul va avea de optat foarte clar: cu sau contra ideii de reformă și schimbare radicală? Iar, în această ipoteză, reformistul Roman aflat până acum sandwich între conservatorii din F.S.N. şi opoziţie îşi va putea găsi un aliat real în... C D. Vom vedea.

Menţinerea C.D. este însă capitală. Analiza beneficiului (sau inconvenientelor) colaborării cu U.D.M.R. va trebui reluată. Alegerile parlamentare au o altă logică, o altă aritmetică, iar U.D.M.R.-ul nu a jucat prea corect cu Convenţia în multe judeţe.

Legea electorală şi legea partidelor politice vor aduce multe schimbări. Pe de-o parte, puzderia partidelor va fi spulberată, pe de alta, micile partide de nivel „naţional" s-ar putea trezi in faţa unui baraj procentual minimal pe ţară pentru a pătrunde în Parlament. Care va fi acest procentaj ? Dacă pentru a intra in Parlament se va stabili un procent minimal de 3 la sută (din totalul naţional), atunci, conform actualului scor electoral, vor intra în Parlament numai cinci forţe: F.S.N., C.D., P.D.A.R., U.D.M.R., P.U.N.R, iar dacă ponderea la urne va fi identică cu cea din 9 februarie, cele 385 de locuri din Camera Deputaţilor vor fi impărţite cam aşa: F.S.N. 155, C.D. 112, P.D.A.R. 33, U.D.M.R. 55, P.U.N.R. 30. Iar ţara nu ar putea fi condusă decît de o coaliție F.S.N., P.U.N.R., P.D.A.R. (216 voturi) sau F.S.N., C.D. (277) adică ca... acum. De unde şi rolul cheie (!) al domnului Roman şi al Convenţiei F.S.N. din martie... 

Ne temem însă că pînă la alegeri se pot întîmpla destule. Inclusiv in Ardeal. Boala d-lui Domokos Geza (un moderat „lucrat" deja), vizita incognito a d-lui Iliescu la Sf. Gheorghe (dacă ea se confirmă), declaraţiile ministrului maghiar al apărării, gen. Füro, şi reacţia Ministerului de Externe Român, aluziile recente ale domnului Wörner la Bucureşti (”ne vom exercita modesta noastră influenţă”) - apropo de diferendele româno-maghiare - promit, din păcate, evoluţii neplăcute. Încât referendumul propus deja de dl. Câmpeanu s-ar putea să aibă o bază extrem de solidă.

Orice s-ar spune, democraţia nu este un scop în sine, ci un mijloc. Dovedit în Occident, ar fi cel mai propice pentru slujirea unor interese naţionale. Ni se va cere oare, pentru a avea acces la democraţie, să sacrificăm interese naţionale? N-ar fi exclus! Dar ar fi o tragedie! Cum nici în democraţie transparenţa nu-i chiar ce se spune luciditatea, calmul şi permanenta luare în calcul a intereselor naţionale sînt absolut necesare - de sus până jos.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 30, 27 febr. 1992)

Read more...

Moștenirea Stolojan – încotro?

Peste câteva zile, primul ministru desemnat își va prezenta noua-i echipă şi programul. Unde va dori să ne ducă, e prematur să ne pronunțăm acum. Dar punctul de plecare al noii guvernări are un nume: moştenirea Stolojan. Fără a o numi aşa, ea a fost prezentată pe larg de actualul prim ministru. Dacă reluăm tema, o facem pentru că acum se conturează o anumită schimbare de curs. Iar în acest context, în special de la stânga, bilanţul guvernării Stolojan este prezentat cu accente catastrofice. Aşa să fie oare realitatea? Să stăm azi cu mult mai prost ca în urmă cu un an?!

După mineriada anti-Roman, echilibrele macro-economice erau rupte total: în plan financiar, bugetar, fiscal, comercial și valutar. Finanţarea externă - volens-nolens vitală deocamdată! - era întreruptă. Rezervele energetice erau la punctul cel mai de jos atins vreodată, sistemul energetic era în pragul prăbușirii, zeci de întreprinderi îşi încetau activitatea una după alta. Inflaţia era de 280 la sută pe an, șomajul atinsese 400 de mii de oameni şi creştea cu mai bine de 1000 de persoane pe zi. Producţia industrială era în cădere liberă, iar protecţia socială, o vorbă...

Guvernul Stolojan a avut trei obiective publice asumate: trecerea iernii 1991-'92, alegerile şi gestionarea crizei, până la primăvară. Iarna 1991-'92 şi alegerile sînt istorie deja. Ce şi-a propus guvernul Stolojan în plan economic? Refacerea echilibrelor economice, stăpânirea inflaţiei, stabilizarea producţiei industriale („opţiunea zero"), re-echilibrarea raportului consum/producţie prin eliminarea creditelor de consum şi continuarea reformei la un nivel de suportabilitate socială. Ce a realizat? Cîte ceva în fiecare din aceste domenii, dar şi ceva în plus: instituirea unor mecanisme - poate discutabile – dar care au lucrat şi lucrează cu anumite rezultate palpabile deja.

S-a realizat un plus de coerenţa şi intercondiţionare a sistemului de preţuri între: prețul mărfurilor, preţul serviciilor (tarife), prețul muncii (salarii), preţul creditelor (dobânzi), prețul monedei naţionale (cursul leu/dolar). A fost creat un sistem de stimulare a exporturilor, care a dat rezultate. Exportul a crescut cu 25 la sută. Importurile au crescut cu totul moderat, încît în ultimele trei luni s-a înregistrat pentru prima dată o balanță comercială pozitivă. După starea de „ras, tuns și frezat" (naţionalizarea valutei) din noiembrie 1991, agenții economici au azi peste un miliard de dolari în cont, la băncile româneşti. Sistemul de licitații bancare, după un prim eşec în februarie, începând din mai, funcţionează. După o devalorizare gravă, dar inevitabilă, de la 180 la 430 de lei dolarul, asistăm de cinci săptămâni la o stabilizare a actualului curs. Sistemul de presare în jos a inflației, deşi a creat și mari probleme - vezi dobânzile real pozitive de până la 80% -  a dat și unele rezultate. Inflația a mai slăbit ca ritm - de la 14 la sută lunar în primul trimestru, la numai 5,6 la sută lunar în trimestrul III, iar dobânzile au început încet-încet să scadă. Finanţarea externă, complet întreruptă după mineriade, este azi reluată, iar de la credite de sute de milioane de dolari menite consumului, s-a trecut la obţinerea unor credite pentru investiţii, insuficient absorbite însă, din păcate. Investiţiile străine în 1992 depăşese suma celor din 1990 și 1991, adică peste 550 milioane de dolari capital social şi peste un miliard de dolari, proiecte. Pentru prima oară după revoluţie, în România au început să se angajeze mari firme multinaţionale. Deficitul bugetar a fost menţinut la sub 2 la sută din produsul naţional brut, ceea ce este încă bine. Din păcate, producţia industrială şi-a continuat declinul, deşi în ultimele două luni ea a crescut cu 5 la sută. Producția agricolă a fost foarte proastă, dat fiind haosul din domeniul proprietăţii funciare, a unei legislaţii strict necesare (legea arendei, legea creditului agricol, legea creditului funciar, legea cadastrului), dar şi a unei secete fără precedent. Şomajul a atins 900 de mii de oameni, iar nivelul de trai continuă să scadă.

Sigur, pentru omul de pe stradă situaţia de azi este mai grea decît în urmă cu un an. Cu toate acestea, în multe privinţe premisele economiei sînt ameliorate azi. Or, pentru noul guvern, acesta este lucrul care contează - de aici își va incepe munca și aplicarea de program! Să ne întrebăm: este punctul de plecare al guvernării Văcăroiu mai defavorabil decît a fost, cu un an în urmă, punctul de plecare al guvernării Stolojan?

Economic vorbind, noi credem că nu. Chiar dacă românul o duce mai greu acum decît în urmă cu un an! Numai în agricultură, adoptarea în această iarnă încă a legilor mai sus amintite şi un an meteorologic mai favorabil pot aduce o creştere sensibilă a producţiei. Apoi, situaţia energetică - orice s-ar spune - e ceva mai bună ca în urmă cu un an. Climatul politic și social e net mai destins şi toate acestea în timp ce în Iugoslavia războiul face ravagii, în Bulgaria e criză de guvern, în fosta Uniune Sovietică dezagregarea îşi urmează cursul, iar Trilaterala îşi are grave probleme. Departe de noi tentaţia unui optimism, oricum deplasat în actualele condiţii obiective. Sînt şi aşa destule motive de îngrijorare. Dar a ignora deliberat cele realizate cu atîta trudă şi atîtea sacrificii în anul din urmă nu e deloc de bun augur. Dacă noua guvernare va fi dominată de aceeaşi viziune catastrofică, pe care presa de stînga o agită de pe acum, dacă noua guvernare se va vedea tentată să „procedeze altfel", să ignore sâmburele corect al filosofiei Stolojan, ne putem aştepta de pe acum la lucruri mult mai rele. Ar fi păcat ca moştenirea Stolojan - aşa cum e - să fie cheltuită într-o nouă aventură.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 211, 10 nov. 1992)

Read more...

Spre un guvern de tehnicieni?

Noul prim-ministru este dl. Nicolae Văcăroiu, un economist de carieră, în vîrstă de 49 ani ca şi dl. Stolojan. Fost funcţionar superior în CSP [Consiliul de Stat al Planificării], specialist în preţuri şi sinteză economică, dânsul a fost ministru adjunct al Economiei în primul guvern Roman, apoi director general în Ministerul Finanţelor şi, în sfîrşit, preşedintele Comisiei de Credite şi Garanţii pentru Comerţ Exterior. Pe scurt, el este un specialist cu experienţă certă, un cunoscător al economiei naţionale și al reformelor, dar un om neangajat politic. Asemănările cu dl. Stolojan sînt frapante. Deosebirile le vom vedea curând.

Dacă opțiunea pentru un ”tehnician” în toamna lui '91, după mineriada anti-Roman, era firească, ne putem întreba de ce, după alegeri, se recurge la o formulă justificată numai în crize politice majore?! Sau, poate, vom avea totuşi un guvern politic? Nu credem. Noul guvern, oricîte cosmetizări i se vor face, va fi după chipul şi asemănarea premierului. Altfel, la ce bun un premier neutru?

Este încă devreme pentru a ști ce va fi viitorul guvern. Nu este însă devreme să ne întrebăm de ce din nou premier neutru? De ce din nou recurs la tehnicieni?

Mai întîi, pentru că situaţia economică este atît de gravă, încît politicienii noştri sînt cam depăşiţi. Nici unul din liderii primelor patru partide parlamentare nu are experiența şi faţă de premier. În al doilea rînd, FDSN-ul, judecând după personalităţile sale, domnii Gherman, Văcaru, Solcanu, Dumitraşcu et. Co, nu e pregătit să guverneze. În al treilea rînd, adevărata comandă politică a ţării se află la Cotroceni. La ce bun un om politic la Palatul Victoria? Apoi, pentru orice gen de „surpriză", există Parlamentul, dominat de FDSN și aliații săi de stînga. Să nu uităm că domnului Iliescu i-a fost de ajuns experienţa Petre Roman. Încît un neutru la Palatul Victoria - un executant, deloc exclus - este mai comod și mai prudent. Cu atît mai mult cu cît ceea ce s-a întîmplat cu FSN (scindarea) se poate repeta în noul FDSN oricînd. Dovada - eclectismul rîndurilor sale, deruta și teama politică de a veni deschis la guvernare, afinitaţi solide la stînga, dar şi tentaţia alianţei cu Convenţia.

Încît, pentru o formulă diluată politic pledează teama de străinătate, dar şi riscul presupus de o guvernare în condiții de criză. Un om de meserie în fruntea guvernului ar gestiona mai bine criza. Iar în caz de eșec, răspunderea se dispersează profitabil.

Din prima zi noul premier și-a fixat trei obiective: iarna, bugetul pe 1993 şi o reevaluare a reformei în sensul atenuării degradării economice şi a nivelului de trai. Asemănarea cu guvernarea Stolojan este frapantă. Dar pentru a depăși limitele unui guvern „de iarnă", noul guvern va avea nevoie de succes si performanţă, etapă de etapă. Altfel, el nu va fi decât un instrument care, undeva în '93, va duce la formula preferată a domnului Iliescu. Un guvern de uniune naţională. Căci azi, Convenţia şi FSN pot refuza aşa ceva. Dar după un eşec al guvernării Văcăroiu, refuzul va fi imposibil. Pe de-o parte, ar fi rău văzut de opinia publică, pe de alta alternativa ar fi alegerile anticipate, de care se tem acum ca dracu' de tămâie...

Câteva concluzii se impun de pe acum: partidele politice, inclusiv FDSN-ul, îşi dovedise neputinţele. Ele nu au lideri și nici oameni apți să guverneze ţara. Refuzul tehnicienilor de a intra în partide e una dintre cauze. Sînt vremuri tulburi şi puţini își riscă cariera. A doua cauză este incapacitatea liderilor de a-i atrage, uneori chiar teama să-i aibă, în propriile rânduri, căci intervine concurenţa. Încât şubrezenia actualului sistem politic, destul de arătos pe dinafară, are două izvoare: gravitatea siuaţiei economice şi sociale şi slăbiciunea intrinsecă a partidelor.

Pînă una alta, dl. Văcăroiu vorbeşte de cîteva lucruri extrem de importante: corective de adus reformei, restabilirea autorităţiii statului, forme asociative în agricultură și coerenţa reformei. Ce ne va aduce neutrul Văcăroiu, vom vedea curînd, curînd...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 209, 6-7 nov. 1992)  

Read more...

Toamna liberalilor (I)

  

Niciodată România nu a avut atîtea partide liberale şi niciodată liberalii - în pluralism - nu au fost atât de slabi ca azi! Și aceasta în vreme ce, mai pretutindeni în Europa, liberalismul este în ascensiune!...

Sunt acestea adevăruri, care vorbesc despre greşelile și confuziile care domină viaţa politică românească.

Cauzele actualului dezastru liberal? Sintetic, două: orgoliul personal și dezbinarea.

Proporţiile dezastrului ar fi fost mai mici, în ochii multora, dacă PNL ar fi intrat în parlament. Pentru vreo 30 de mii de voturi în minus, acest lucru n-a fost cu putinţă. Alţii ar putea susţine că abia neintrarea în parlament a PNL facilitează refacerea unităţii liberale. Poate. Cert este că toţi liberalii simt că „aşa nu se mai poate”...

Azi avem patru partide liberale: PNL, NPL, PNL-AT şi PNL-CD. Două, PNL şi NPL, n-au intrat în parlament. Alte două, PNL-AT şi PNȚ-CD, au împreună 5 senatori şi 12 deputaţi. Derizoriu! Dar aceasta le conferă o poziţie forte, sub raport pragmatic imediat.. De unde şi gruparea partidelor liberale două cîte două: PNL cu NPL și PNL-AT cu PNL-CD. 

Care vor fi raporturile între cele două presupuse ”regrupări”? Teoretic sunt trei variante: 1) Să se „ignore” suveran şi recipioc. 2) Să se încerce împreună o refacere a unităţii liberale şi 3) Să se lupte acerb pentru moştenirea din teren a celuilalt.

Varianta ”ignorării”, credem, e puţin probabilă. Liberalii sunt oameni de iniţiativă şi de acţiune. Oricum, dacă totuși o vreme se vor menaja, șansele unei reunificări „paşnice" ar creşte.

Ce ar pleda pentru o luptă acerbă?

Mai întîi, miza enormă - moştenirea liberală, în general. Numele, PNL, este încărcat de tot prestigiul trecutului. Cine va reuşi să încarneze liberalismul și să-şi însuşească definitiv sigla PNL, va lua o opțiune majoră în politica românească.

În al doilea rînd. Zestrea „învinşilor", PNL şi NPL, este importantă: cadre, oameni, structuri, sedii. Lucruri pe care PNL-AT şi PTL-CD nici vorbă să le aibe. Or, aşa ceva se face greu. Durează. De unde și tentaţia enormă a unei lupte pentru însuşire, la liberali ,azi, în parlament.

În al treilea rând, PNL-AT și PNL-CD au acum o poziţie tare: 5 senatori şi 12 deputaţi în parlament. Deloc exclus, mîine ei pot avea în noul guvern 1-2 miniştri şi 3-4 secretari de stat. Aceasta, dar şi conştiinţa "faptului” că aşa ceva nu va mai repeta curând, vor tenta PNL-AT şi PNL-CD să deschidă lupta în teren. Cu atât mai mult cu cît PNL este slăbit, conducerea zdruncinată, iar oamenii săi din teritoriu dezamăgiţi, debusolaţi şi – poate - puşi deja pe frondă.

În al patrulea rând, PNL-AT și PNL-CD trăiesc sentimentul celui „care a avut dreptate"; e vorba de disputa lor cu dl. Câmpeanu, dar și de cea cu „excluşii" de ieri, azi în NPL. Or, aşa ceva te împinge la ideea de luptă ,,pînă la capăt". Mai ales că „şansele sînt mari”.

Pe scurt, miza politică enormă, moştenirea liberală, poziţia politică tare, slăbiciunea „învinşilor" de azi şi resentimentele duc cu mare probabilitate în rîndul PNL-AT și PNL-CD la ideea unui „care pe care" acum, nu mai tîrziu.

Care va fi fiind situaţia în cealaltă tabără, la PNL şi NPL?

După şocul şi dezamăgirea inițiale, desigur se va trece la o analiză mai atentă. Eşecul este evident. Vor trebui analizate cauzele, dar într-o manieră conceptuală, evitîndu-se rămânerea pe suprafața alunecoasă şi contraproductivă a ”faptului" trivial, vecin cu bîrfa și scandalul. Bunăoară, a se analiza eşecul liberat fără a-l alătura permanent celuilalt eşec la fel de evident - cel al Convenţiei - ar fi diletantism. Astfel, eşecul Convenţiei se află - a fost generat - exact în punctul unde liberalii (Câmpeanu) au avut obiecţii de principiu: unitastea supraaglomerată, organizarea ca „super-partid”, alianţa pernicioasă (electoral vorbind) cu UDMR. Ccare a mers pe liste separate, care a creat prin Tökes, scandalul la Timişoara în plină campanie, alimentând ”funarismul". Pentru nu mai vorbi de indiferenţa, lipsa de înţelegere şi incooperarea cu PNL(Câmpeanu) în alte momente cheie: disjungerea alegerilor (propusă în ian. '92) și noua lege a partidelor (cerută în martie '92) şi pe care azi o deplânge public însuşi dl. Stolojan. Toate acestea au izolat nemeritat PNL-ul, fără beneficiu pentru CDR (ba, dimpotrivă!), care azi, fără aliatul natural PNL, este mai singură decât şi-ar fi dorit, de fapt, în parlament. Dacă în toate aceste probleme Convenţia ar fi ţinut cont efectiv de obiecţiile PNL, alta ar fi fost situaţia în parlament, dar şi imaginea țării afară... S-a găsit însă mai util unghiul de vedere egoist al atacurilor electorale la dreapta (citeşte PNL), de unde „beneficiul" unui modest 20%... Unde a greşit PNL, de fapt? Într-un singur punct: că nu a găsit o soluţie viabilă la răspunsul greşit al Convenţiei - şi în problema structurării Convenţiei, azi evident un soi de Albă ca Zăpada şi cei.... cinci pitici (citeşte PN-ȚCD plus Co!), dar și în problema nominalizării candidaturii la preşedinţie. Apoi, cei cuprinşi şi azi în PNL să nu uite că şi-au dat în mod repetat girul deciziilor luate de echipa domnului Câmpeanu, căruia - dacă ar fi avut 30 de mii de voturi în plus - nu ar fi avut prea multe reproşuri să-i facă... (va urma)

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 199, 23-24 oct. 1992)

Read more...

Noul guvern: între virtuți și „virtuți”...

Astazi, 16 octombrie, se convoacă noul Parlament alcătuit din 9 grupuri parlamentare la Senat şi 10 la Camera Deputaţilor și - aşa cum anticipam - el este profund dispersat. Înclinaţia la stânga pe care o remarcă majoritatea observatorilor politici este mai degrabă o iluzie optică. În locul colosulul fesenist de la 20 mai 1990, mare cît două treimi din Parlament, azi avem patru formaţii - FDSN, PSM, PRM şi PUNR - plasate sau plasabile la stânga, care alcătuiesc o destul de precară majoritate parlmentară, respectiv 53,7%. Va avea consecinţe politice pratice, directe, o atare majoritate în alcătuirea guvernului român? Noi credem că nu! De ce aşa ceva?

Mai întâi, că noi nu sintem încă o democraţie autentică, pentru ca o atare majoritate, chiar şi precară, să devină, cvasiautomat, o bază pentru o nouă guvernare. Spre deosebire de dl. Iliescu, care afirma mîndru că „politica ţării se face la Bucureşti", noi nu sîntem chiar aşa de siguri şi chiar atît de optimişti şi orbi. Ca şi dl. Iliescu şi noi considerăm că „politica presupune realism". Or, tocmai acest din urmă factor ne face să credem că nimeni, azi, la Bucureşti, nu se va încumeta să facă un guvern de stînga bazat pe sprijinul direct al unor oameni ca dl. Verdeţ, Funar sau Vadim Tudor...

În doilea rând, oricît de la stînga se plasează toate cele patru partide mai sus alăturate, ele se deosebesc prin ceva extrem de concret - poziţia faţă de reformă. Dacă PSM şi PRM neagă total această reformă, isr PUNR-aripa Funar nu e departe de ele, FDSN este totuşi, principial, pentru reformă. Cu anumite corective, dar totuşi pentru continuarea reformei. Ar putea FDSN-ul, el însuşi o veritabilă arcă a lui Noe, să permită o atare alianţă acum, la început de carieră? Sau ar putea dl. Iliescu să-şi înceapă noul mandat cu o nouă gafă? Este evident că nu! În a1 treilea rînd, întreaga tactică folosită de dl. Iliescu pînă în prezent contrazice o atare formulă politică directă. Ceea ce 1-a interesat pe dl. Iliescu a fost deţinerea puterii în esenţele ei. Nu pentru exerciţiul ei deplin, discreţionar, cît pentru controlul fin, de la distanţă. Or, recentul scrutin îi reconfirmă puterea: el are un nou mandat de patru ani. Iar odată cu acesta, propriul prestigiu creşte şi în ţară, dar şi pe plan extern. În plus, dânsul deţine o serie de instrumente constituţionale ale puterii, cum sînt: Curtea Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie, Consiliul Naţional al Audiovizualului, SRI-ul şi Procuratura. Încât să ne întrebăm ce ar însemna pentru dl. Iliescu, de fapt, un guvern de stînga, bazat pe o alianţă politică FDSN-PSM-PRM-PUNR? Ar însemna un plus de putere?! Evident că nu. O atare alianţă ar însemna o clară şi integrată asumare a răspunderii pentru cele ce vor urma în această țară. Or, tocmai asta, a şi fost - ni se pare nouă - tactica domniei sale: control subtil şi eficace pe puterea reală, dar plasarea răspunderii, din vreme, pe umerii altora. Ai domnului Roman, ai neutrului Stolojan, ai liberalilor păgubiți pe nedrept de participarea lor la guvernare. Şi, de ce nu, pe ai altora din nou, acum?

Iată de ce noi credem că sunt două zone de unde se va extrage noul guvern.

1. Fie o coaliţie politică bazată pe FDSN, FSN-Roman şi careva din Convenţie.

2. Un guvern de tehnicieni condus de un prim-ministru neutru, cu un larg sprijin politic în noul parlament. 

Ar avea ceva virtuţi atari formule?

Mai întîi că sînt virtuţi şi „virtuţi". Dar să vedem... Pentru reformatori, se va continua reforma. Pentru contra-reformatori reforma va putea fi controlată. Pentru oportunişti, va fi o bună ocazie pentru fel de fel de posturi. Iar pentru deţinătorii reali ai puterii - am mai spus-o - virtutea principală va fi plasarea din vreme a răspunderii într-o cu totul altă parte. În rest, adică pentru noi ceilalți, Dumnezeu cu mila...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 194, 16-17 oct. 1992)

Read more...

Avancronica prezidențială – Testul de la Iași

Alegerile locale sunt ceea ce sunt: prilej de a numi prin scrutin direct primari și consilieri locali în comune, oraşe și municipii. Dar, într-o democraţie, ele mai au un rol colateral - acela de test local - în diferite fiefuri - privind felul în care se orientează sau reorientează electoratul între două alegeri generale sau prezidenţiale. Sau în preajma lor! Cum este cazul cu recentele alegeri locale de la Iași, cînd, după şase (!) scrutinuri, acest mare oraş a reuşit să-şi aleagă, în sfîrşit, primarul – pe domnul Simirad, candidatul Convenţiei Democrate. Importanţa alegerilor locale de la Iaşi, ca test, este enormă. Credem că ea nu va scăpa principalelor formaţii angrenate în iminenta cursă electorală, Şi, evident, nici observatorilor politici de pe tuşe. 

În plus, pentru importanța testului de la Iași mai pledează cîteva circumstanţe clare:

a.    Iașii sunt fieful domnului Iliescu. Acolo dînsul a lucrat în anii '70 ca prim secretar; iar din 1989 aflăm că şi ca ”dizident". Acolo și-a depus dînsul candidatura pentru Parlament în '90. Acolo a avut dînsul unul din cele mai mari scoruri personale; cu numai cîteva procente sub bine-cunoscuta ”tradiţie" de pe vremea odiosului.

b.   Iașii sunt terenul primei confruntări electorale directe între F.D.S.N.-Iliescu și F.S.N. Roman. Anticipînd, F.D.S.N.-Iliescu s-a dovedit mai ”tare” decît F.S.N.-Roman. Ceea ce va da ceva curaj adepților F.D.S.N. din restul țării. Dar - cum vom vedea – acest lucru nu îl va încălzi prea mult pe dl. Iliescu.

c.    Înfruntarea directă dintre domnii Simirad (Convenția Democrtă) și Dumitriu (F.D.S.N.-Iliescu), fără alți concurenți, prefigureză în mic ”cam ce s-ar întîmpla" în turul doi al prezidenţialelor, în caz de balotaj între candidatul Convenţiei Democrate și dl. Iliescu. Iar în absența F.S.N.-Roman ne dă o idee și despre felul cum se vor orienta adepții lui ”Don Pedro” la prezidenţiale.

d.   Localele de la Iași au loc cu trei luni și jumătate înainte de data fixată și cu șase săptămîni înainte de declanşarea campaniei electorale. În ipoteza că nu vor surveni din nou surprize, și 27 septembrie rămîne mult așteptatul moment al ”adevărului”, protagoniştii au timp destul să asimileze importantele indicii ce ne vin acum de la Iaşi.

Întrucît rezultatele recentului scrutin vin după  alte cinci scrutinuri, iar cifrele în materie de alegeri - mai ales cînd se interpretează semnificația lor - nu pot fi evitate, pentru vă scuti de o ”aritmetică” obositoare, ne vom limita a vă oferi pentru comparare rezultatele antepenultimului scrutin (mai 1992) şi cele de scrutinul final din 14 iunie 1992.

Scrutinul din mai 1992:

Prezenți la urne 93.000=41%

Voturi pentru:

Conv. Dem: 31.000=14%

FDSN 24.000=10,8%

FSN-Roman: 19.000 =8,8%

PNL 4.000=1,4%

Alții+nule 15.000=5%

Total prezenți: 93.000=41%

Total absenți: 130.000=59%

Total alegători: 223.000=100%

Scrutinul din 14 iunie 1992:

Prezenți la urne: 134.000=60%

Voturi pentru:

Conv. Dem. 78.000=35%

FDSN 52.000=23,6%

Nule 4.000=1,4%

Total prezenți: 134.000=60%

Total absenți: 89.000=40%

Total alegători: 223.000=100%

De la primul tur de scrutin, Convenția Democrată se află pe primul loc cu 31.000 de voturi. Ceea ce înseamnă un scor de trei ori mai bun față de mai 1990, dar numai 14% din electoratul ieșean. În final, după numai 4 săptămîni partide, Convenţia are un cîștig de 47.000 voturi! Trecînd la 35% din electoratul ieșean și depășind cu 35.000 suma voturilor avute de de FDSN+FSN-Roman la un loc! De unde vin aceste voturi? Chiar dacă toți alegătorii F.S.N.-Roman+P.N.L.+celelalte partide ar fi votat cu Convenția (suma lor e de 38.000) înseamnă că minimal 9.000 de absenţi s-au prezentat de această dată și au votat Convenţia Democrată! Această mobilizare de absenţi - fie și modestă - este un prim mare succes, căci toţi aceștia au votat în 1990 cu F.S.N.-ul de atunci.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 110, luni, 22 iunie 1992)

Read more...