La sfârşitul lunii trecute Institutul Cultural Român a organizat lansarea cărţii Clarei Mareş, Zidul de sticlă. I. D. Sîrbu în arhivele Securităţii, urmată de o dezbatere la care au participat critici literari care i-au studiat opera şi oameni care l-au cunoscut personal şi ne-au împărtăşit lucruri inedite despre cel care a scris cea mai valoroasă literatură de sertar, din ceea ce cunoaştem până acum.
Clara Mareş, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a lucrat timp de trei ani în arhivele fostei Securităţi pentru a scrie prima biografie a lui Ion Desideriu Sîrbu făcută pe documente; cartea ei adaugă la istoria rezistenţei în faţa regimului comunist o personalitate, un reper încă insuficient cunoscut de posteritate. Scriitorul I. D. Sîrbu s-a născut în 1919 la Petrila. Studiază la Facultatea de Filosofie din Cluj şi în 1947 obţine titlul de conferenţiar, cel mai tânăr din ţară, la doar 28 de ani. În 1949 este epurat ca reacţionar fiindcă refuză să semneze un denunţ împotriva lui Lucian Blaga, care îi conducea doctoratul. Lucrează întâi ca profesor de liceu, apoi ca redactor, la Teatrul şi la Revista de pedagogie, în Bucureşti. În timpul revoluţiei din Ungaria din 1956 este arestat şi acuzat de colaborare (Sîrbu era poliglot şi cunoştea şi maghiara). Este condamnat la un an de închisoare, dar va face 7 ani, până în 1964. După eliberare lucrează timp de câteva luni în mină, apoi este trimis în domiciliu obligatoriu la Craiova, unde se angajează ca secretar literar la teatru. I se deschide un dosar de urmărire informativă, care va fi închis abia după moartea lui, în 1989. Locuinţa îi este împânzită de microfoane, care îl surprind în cele mai intime momente. Refuză să colaboreze cu Securitatea până la sfârşitul vieţii, dar prietenii, majoritatea scriitori, îl toarnă fără scrupule. Clara Mareş a început cu studiul documentelor de la CNSAS. Episoadele răvăşitoare pentru un cititor sunt cel mai greu de depăşit de istoricul care ştie finalul poveştii, mai ales când este un admirator al „personajului”. Clara Mareş a trebuit să traverseze documentele cu un ochi indiscret, la fel ca ofiţerii de odinioară. Dincolo de cifre şi rapoartele seci l-a găsit pe omul care a suferit fiindcă a refuzat constant să fie recrutat de Securitate. În viaţa plină de ghinioane a lui I. D. Sîrbu, un noroc, după cum mărturisea într-una din ultimele scrisori, a fost soţia lui, Elisabeta Sîrbu. Cea mai mare bucurie a Clarei Mareş este că în timpul cercetării s-a apropiat şi s-a împrietenit cu doamna Lizi. Gary, cum era alintat în familie scriitorul, este cel care i-a unit din Cer fiindcă se completau reciproc şi răspundeau unei nevoi: I. D. Sîrbu nu este cunoscut de posteritate aşa cum merită.
Dan C. Mihăilescu a vorbit despre cartea Clarei Mareş, care din materialul dezordonat, din arhive, a obţinut liniile din care se formează un chip al Securităţii. I. D. Sîrbu, un om de stânga, patriot, a trăit un vis suprarealist. Viaţa lui a avut puncte de inflexiune care i-ar fi putut schimba cursul spre o existenţă de om „cuminte”, dar el a refuzat să-şi trădeze prietenii şi a rămas vertical în propriii lui ochi. Clara Mareş a identificat 58 de informatori din anturajul lui Sîrbu. Cartea ei este o pagină din istoria reprimării din România, iar Cercul Literar de la Sibiu apare, pentru prima oară aici, cu partea lui întunecată. Dintre cei care l-au turnat la Securitate pe scriitor fac parte: Ştefan Augustin Doinaş, Anatol Bakonsky, Marin Sorescu, Ion Negoiţescu, Ilie Merce, Olimpian Ungherea (locotenent) şi Tudor Vornicu (căpitan de Securitate). Opera literară a lui I. D. Sîrbu a fost analizată de Antonio Patraş în 2003, în De veghe în noaptea totalitară, şi în doctoratul lui Daniel Cristea-Enache (apărut în 2006 la Editura Curtea Veche sub titlul Un om din Est).
Viaţa lui I. D. Sîrbu, studiată acum pentru prima oară, este o operă împotriva minciunii şi a delaţiunii, aşa cum a fost „pregătită” de tatăl lui, miner de patru generaţii, şi de Lucian Blaga. Din cartea Clarei Mareş aflăm cum se reflecta literatura liui I. D. Sîrbu în lectura organelor de stat. Până în anii 1990 criticii îi ştiau piesele şi romanul distopic Lupul şi catedrala. Nu apăruseră scrierile lui de sertar, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi Adio, Europa!. Corespondenţa îl aşază alături de marii autori de epistole din literatura română: Alecsandri, Ion Ghica, Kogălniceanu şi Caragiale în exil la Berlin. Cu I. D. Sîrbu autorităţile au dus un război de gherilă psihologică. Cea mai fericită perioadă pentru el a fost închisoarea, când era anturat doar de lume bună: arhiepiscopi, un profesor de sanscrită, un filosof, un arhitect. În timp ce din România liberă nu se putea ieşi, din puşcărie scriitorul evada pe verticală. Este important să citim felul în care anchetatorii îl citeau, pentru a ne lămuri în disputa noi, securitatea, am fost coloana de rezistenţă a ţării, în timp ce voi, intelectualii, aţi fost laşi şi iresponsabili.
Din partea Editurii Curtea Veche a vorbit scriitoarea Doina Jela. I. D. Sîrbu a fost lămurit în închisoarea politică, unde şi-a format caracterul prin probă de foc. Închisoarea l-a imunizat la stângism, care fusese o boală a copilăriei pentru el. Drama lui a fost singurătatea în care s-a trezit după închisoare; spre deosebire de ceilalţi, care au crezut că regimul comunist e fără sfârşit şi s-au adaptat (majoritatea au acceptat să colaboreze), Gary nu s-a putut adapta. Literatura de sertar a spălat obrazul scriitorimii române. La noi nu a existat samizdat, de aceea România nu a fost pregătită cum trebuia pentru perioada de după 1989. Posteritatea lui I. D. Sîrbu e mai fericită decât i-a fost viaţa. La Petrila s-a creat un cult pentru scriitor. O şcoală îi poartă numele şi există o casă memorială. Graficianul Ion Barbu a adăugat câteva cuvinte despre cum l-a cunoscut pe scriitorul care avea şi umor şi simţul tragicului. Pentru el Gary este un izvor nesecat de inspiraţie. Ion Barbu a prezentat Nirvana socială, ziarul de perete al celor puşi la perete, singurul care apare la Petrila; aici se regăsesc literatura lui Gary şi tinerii pe care îi inspiră personalitatea scriitorului.
Daniel Cristea-Enache a vorbit de pasiunea sa pentru I.D. Sîrbu, la care simte mereu nevoia să se întoarcă. La câte vorbe grele se spun despre intelectualitatea română, Sîrbu este printre cei care iese bine chiar şi din analizele lui Paul Goma. Documentele sunt o hârtie de turnesol pentru cerchişti şi pentru anturajul lui Blaga. Sîrbu a fost la fel de chinuit şi în perioada internaţionalismului comunist şi a naţionalismului ceauşist. A fost un cobai studiat sistematic, care a ajuns să adopte un comportament de suspect, asemenea personajului din povestirea sa antumă Şoarecele B. Viaţa lui este opera PCR şi a Securităţii. Lucrarea Clarei Mareş ne dă perspectiva completă asupra subiectului I. D. Sîrbu. Poate că cei care supravegheau populaţia îşi justificau astfel privilegiile. Monstruozitatea sistemului de supraveghere nu poate fi redată într-o singură carte, dar studiile de caz ne oferă o idee despre el fiindcă sistemul funcţiona la fel pentru toţi cei vizaţi.
I. D. Sîrbu a făcut o singură călătorie în Occident, în 1981, şi s-a întors foarte dezamăgit. Era un poliglot care comunica cu foarte multe culturi, dar trăise în utopia pe care au acceptat-o mulţi români, că istoria ne va salva şi că Europa ne sprijină. El şi-a dat seama că pe intelectualii occidentali nu-i interesa Estul, ba chiar simpatizau cu sistemul socialist. De atunci a intrat înt-o fază nouă a creaţiei, nu a mai scris teatru, ci doar pentru un public care nu se născuse încă. Contactul cu indiferenţa stângistă din Occident l-a făcut să scrie cele mai bune cărţi ale lui.
În sală s-a aflat Toma Velici, care l-a cunoscut pe I. D. Sîrbu în 1976, când era linotipist, şi a ajuns ulterior primul editor operei de sertar. Primul volum din Jurnalul unui jurnalist fără junal a apărut în 1992, la Editura Scrisul Românesc, deşi primise bun de tipar din primăvara lui 1991. Al doilea volum a apărut în 1993. În presa literară a vremii a apărut o simplă cronică în Vatra şi un articol al lui Eugen Simion.
Romanul Adio, Europa! a fost depus în 1990 la Cartea Românească; primul volum a aapărut în 1992, al doilea în 1993. Între ediţia princeps din Jurnal şi cea scoasă de ICR în 2000 există diferenţe semnificative, de exemplu tăieri şi nume ce apar doar cu iniţiale. Şi în corespondenţa tipărită în 1994 (Traversarea cortinei) s-au făcut tăieri. I. D. Sîrbu a ţinut un jurnal din primăvara anului 1952 până în toamna anului 1953, aupra căruia a revenit cu note pe margine în anul 1988, când intenţiona să-şi scrie memoriile. El a fost publicat fragmentar în Ramuri. Din el pot fi înţelese cel mai bine relaţiile cu cerchiştii şi faptul că cel care l-a dat afară din Universitate pe Blaga a fost lingvistul Emil Petrovici.
I. D. Sîrbu se temea de dosarul de urmărire, de ceea ce ar fi putut să afle din el despre prietenii lui, pe care îi încondeia cu dragoste. Credea că dosarul e mai gros ca opera lui, ceea ce nu s-a dovedit adevărat. S-a îmbolnăvit de cancer în 1988 şi a murit în sept. 1989. A avut ghinionul să nu vadă regimul ceauşist prăbuşit, dar nu a văzut nici prima mineriadă. În 1988 şi-a înregistrat testamentul, în care apare şi fraza Critici, iertaţi-mă, mă veţi înţelege când veţi ieşi din grotă. Chiar şi de la înmormântarea lui avem o notă informativă a Securităţii. Viaţa lui l-a inspirat pe Marin Preda pentru personajul Victor Petrini.
Facebook
Postări
