Cronica evenimentelor politice - dec. 1994 (II)

România și integrarea euro-atlantică, în 1994

Pentru partizanii integrării noastre euro-atlantice, 1994 a fost - la prima vedere - un an bun.

1. Clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţiile noastre cu SUA a acţionat, pentru prima dată după 1988, de-a lungul unui întreg an calendaristic. Prelungirea ei pe 1995 a fost o formalitate, iar din 1995, probabil, se va renunţa la actualul sistem de re-prelungire anuală. În plan economic şi comercial, rezultatele sub acest raport au fost bune. Comerţul cu SUA a crescut simţitor, iar investițiile americane de capital în România au trecut pe primul loc. Totuşi 1994 a evidențiat anumite carenţe ce ţin de starea jalnică a industriei noastre şi care împiedică o mai bună valorificare a avantajelor dobândite pe piaţa americană... 

2) În 1994 s-a încheiat procesul ratificării Acordurilor de Asociere a României la Uniunea Europeană. Suntem astfel a treia ţară, după Polonia și Ungaria, care încheie acest proces. Aceste acorduri sunt menite să micşoreze actualele decalaje dintre UE și ”asociaţi", sub raportul legislației, instituţiilor, al standardelor economice şi financiare, dar și al productivităţii, eficienţei, infrastructurilor etc. Toate acestea în perspectiva unei aderări ca membru al UE cu drepturi depline. Acordurile se întind pe circa 8-10 ani. La sfârşitul acestei perioade, unii dintre asociaţi vor deveni membri cu drepturi depline. Numai unii, pentru că asocierea nu este un bilet de intrare automată în UE la sfârşitul respectivei perioade, ci numai o şansă acordată de pe acum. 

Este evident, deci, că azi sau în viitorul apropiat, nici una din fostele ţări socialiste nu poate deveni membru cu drepturi depline în UE. De ce? Pentru că decalajele amintite sunt enorme. De exemplu, dacă prin absurd România ar fi admisă acum în UE, numai 25% din industria noastră ar face faţă concurenţei debordante a mărfurilor occidentale, care ar pătrunde liber, fără vamă, ca peste tot în Uniune. Restul industriei româneşti ar falimenta, aruncând în şomaj câteva milioane de oameni în numai câteva luni. 

După 8-10 ani, însă, decalajele respective se vor reduce substanțial. Dar ele vor rămâne importante totuşi. Încât, integrarea deplină a respectivelor ţări în UE le găseşte cu o capacitate concurenţială încă redusă. Soluţia? Acordarea unor importante subvenţii de către UE pentru acoperirea pierderilor. Astfel, Portugalia cu numai 8,1 milioane de locuitori, primeşte câteva milioane de dolari pe zi de la Bruxelles, pentru a acoperi pierderile produse de deschiderea totală a pieţei sale pentru ţările Uniunii. Subvenţiile le plătesc bogaţii UE - adică Gerrnania, Franţa etc. - care, de fapt, sunt şi principalii beneficiari ai deschiderii piețelor ţărilor membre. 

Ce se va întâmpla dacă vor intra în UE şi cei 6 foşti socialişti? Săracii UE de azi - Portugalia, Irlanda, Grecia, Spania - se vor teme că îşi vor pierde statutul de „sărac" şi, prin urmare, că vor pierde importantele subvenţii de azi. Bogaţii, însă, se vor teme şi mai tare căci venirea noilor „săraci" va impune contribuţii net crescute pentru ei către fondul comunitar de la Bruxelles. Deja, la Essen în aceste zile, şefii de stat din Ungaria, România, Slovacia, Bulgaria, Cehia şi Polonia vor participa la „summit"-ul UE, unde se preconizează crearea unui fond de 1,2 miliarde ECU anual, care va fi distribuit în următorii 5 ani celor şase asociaţi. Cele de mai sus arată că „cei 6" nu sunt totuşi foarte-foarte bineveniţi. Căci includerea lor în UE va da multă bătaie de cap şi va presupune şi mari cheltuieli sau sacrificii. Este însă neîndoielnic că o atare lărgire a „celor 15" va duce la o regândire a instituţiilor şi reglementărilor UE. Iar aceasta, nu în avantajul noilor veniţi, desigur... 

În primii trei ani, „asociaţii" primesc toate avantajele convenite, urmând ca în ultimii trei-patru ani UE să le primească pe ale ei. Este deci o asimetrie de calendar, care îi favorizează net pe asociaţi. Dar acest „cadou" are o durată scurtă de numai trei sau patru ani. După această „lună de miere", barierele vamale între cele două părţi se reduc şi ne vom trezi în faţa unui val de produse vestice căruia industria noastră nu îi va putea face faţă. Căci și azi, când de bine de rău avem o protecţie vamală, suntem inundaţi de produse vestice. Iar dacă acest lucru nu produce încă un dezastru - deşi şi azi efectele sunt dure! - aceasta se datoreşte sărăciei românului şi slabei puteri de absorbţie a pieţei româneşti. 

Şi ar mai fi două aspecte: 

a) dezarmarea vamală parţială, dar destul de drastică, pe care o va aduce cu sine asocierea, ne găseşte cu o economie încă neconcurenţială. Ceea ce este foarte grav! Este ca şi cum atacul inamic te găseşte total neantrenat. Cum să faci faţă concurenţei externe, dacă tu nu ai antrenamentul de acasă?... 

b) asocierea se va suprapune, calendaristic, cu complicatele procese ale marii privatizări şi restructurări. Adică, în plin cutremur! Este ca şi cum atacul inamic te găseşte cu tot armamentul demontat!... 

Cum, necum, de la 1 ianuarie intrăm în plină asociere. Noi ne aşteptăm ca încă de la primii paşi, confruntaţi cu lucruri pe care nu le-au prevăzut din vreme, guvernanţii noştri să alerge, la Bruxelles, după tot soiul de derogări şi exceptări. Ca odinioară la CSP; numai că Bruxelles-ul n-are mamă, n-are tată...

3) În 1994, România s-a mai apropiat de NATO. Am semnat „primii” aşa-zisul Parteneriat pentru Pace. Avem în activităţile acestuia note ”foarte bune”; în 1996 vom găzdui la Bucureşti nu ştiu ce conclav NATO, iar dl Roman este un fel de raportor NATO pentru răsăritul Europei. Cine mai e ca noi?!... 

NATO însă este o alianţă militară. Deci, eşti membru NATO sau nu eşti - alta nu se poate! Aici nu există formule graduale, ca în cazul grupărilor de tip economic de mai sus. Dovada este dezamăgirea produsă de formula hibridă care este Parteneriatul pentru Pace. Până şi americanii au priceput că această formulă nu are nici un viitor! În fond, ce este NATO? O alianţă militară care, înainte de a apăra securitatea unei ţări membre sau a alteia, apără o concepţie şi un mod de viaţă bazat pe trei principii: proprietatea privată (economia de piaţă), sistemul politic democratic şi drepturile omului. Iată de ce este de presupus că în NATO nu vor intra decît acele state est-europene care împărtăşesc acest mod de viaţă şi, deci, îndeplinesc aceste tacite condiţii. Ca în cazul UE, ca favoriţi pleacă Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia şi, cu a doua şansă, România şi Bulgaria. Nimeni nu ştie când se va produce aderarea la NATO şi nici dacă acest proces se va desfăşura deodată sau pe rând. După reuniunea de la Budapesta a CSCE, denumită acum OSCE, se conturează numai două variante. Prima: nimeni, nici măcar Rusia, nu va avea dreptul de veto la intrarea cuiva în NATO şi a doua: vor intra în NATO acei răsăriteni care nu au probleme cu Rusia! Prin urmare, nu s-a decis, în fapt, nimic! Căci cele două variante sunt complet opuse între ele! Clar pare a fi că, după extinderea CSCE (OSCE) până în Asia Centrală şi Vladivostok, nimeni nu intenţionează să extindă NATO pe același calapod. Se dovedeşte deci (încă odată) că NATO nu apără atât frontiere şi state, cât un mod de viaţă. Oricum, extinderea NATO până la frontierele fostei URSS şi chiar de dincolo de ele - căci şi Ţările Baltice sunt undeva pe listă - ridică şi pentru NATO chestiunea regândirii sale! 

În sfârşit, pentru o ţară ca România trebuie să fie clar că în NATO nu intră cine vrea. În NATO intră cine e dorit acolo, dar cu condiţia şi să facă faţă unor clare exigenţe. Astfel, ca şi în cazul UE, şi aici există anumite decalaje. Între NATO şi aspiranţii la calitatea de membri NATO: în materie de organizare, de legislaţie, de dotare, de putere de foc, de logistică etc. A aduce toate aceste aspecte la nivelul NATO presupune un veritabil cutremur organizatoric şi cheltuieli imense. Numai pentru a moderniza aviaţia s-ar putea ajunge la peste 5-6 miliarde de dolari! Ne-am putea întreba dacă toată această ”ofensivă” spre NATO are vreo noimă sau vreo bază? Într-un fel, le are. Noile democraţii din estul Europei, pe lângă faptul că se tem să rămână singure faţă în faţă cu Rusia, se mai tem şi între ele. De exemplu, Ungaria are pretenţii teritoriale în Slovacia şi în România. Ceea ce crează suficiente probleme pe planul securităţii în zonă. Or, cum după congelatorul sovietic aceste probleme au reapărut, se speră (Slovacia şi România) că, intrându-se în NATO, acesta va şti să le pună surdină; sau, dimpotrivă (Ungaria), că NATO le va arbitra curând şi ”adecvat"... Aceasta, cât priveşte noima. Cât priveşte baza, la întrebarea cine va plăti tot acest imens efort de înarmare, răspunsul este clar: contribuabilii din est... Dar şi aici se speră - în est - că, după destinderea strategică adusă de prăbuşirea comunismului în Europa, marile firme de armament occidentale vor şti să facă un lobby teribil şi să angajeze importante sume de bani în programe de ajutorare militară a Estului. Ca odinioară cu Grecia, Turcia etc. 

Dar înainte de a fi o afacere - căci este cert şi aşa ceva! - intrarea în NATO este o gravă chestiune politică şi de securitate naţională. De ne-am gândi la trei aspecte numai: 

- a intra în NATO înseamnă a aduce frontiera dintre NATO şi zona CSI pe Prut. Cum va influenţa această nouă realitate cu Rusia Ucraina şi problema unirii? 

- Raporturile cu Ungaria vor evolua spre stingerea pretenţiilor acesteia sau spre un arbitraj al NATO? 

- În ce măsură sunt pregătiţi, apţi şi dispuşi românii să adopte un mod de viaţă, un sistem politic şi nişte valori care și în Occident sunt din ce în ce mai contestate?...

În anii 1950, clasa politică a vremii se extazia în faţa perspectivei comuniste şi a alianţei cu URSS. Acum, clasa politică actuală se extaziază în faţa perspectivei democratice, comunitare şi a alianţei cu NATO. Lăsând de o parte filiaţiunile comune celor două ”clase” politice, mai frapează un lucru pe care acestea îl au în comun: lipsa oricărei analize lucide, în public şi pe elementele concrete. La urma urmei, cei din anii ‘50 aveau scuza ocupaţiei străine, a prostiei şi a lipsei de educaţie intelectuală. Or, azi, scuza ocupaţiei străine nu mai poate fi, totuşi, invocată!...

Republica Moldova în fața unui an crucial, 1995. 

Alegerile din februarie 1994 au adus o schimbare netă în aspectul politic din Republica Moldova. Câştigate clar de Partidul Democrat Agrar din Moldova, aceste alegeri au avut darul unei clarificări a vieţii politice. Acum puterea politică este deţinută majoritar de partidul domnului Snegur, care însă a înţeles să alcătuiască guvernul pe bază ”mai largă", incluzând şi cele două formaţii ale rusofonilor: Socialiştii-Edinstvo. Cele două formaţii de orientare naţională românească, Frontul Popular Creştin Democrat şi Congresul Intelectualilor şi Tăranilor, deţin abia o cincime din voturile parlamentului de la Chişinău. 

Consecinţele au fost evidente. 

A urmat o clară orientare spre CSI, cu care Moldova a semnat o serie întreagă de documente, care faptic o includ din nou, cu totul, în orbita Moscovei! Corelat cu această opţiune, se remarcă o răcire drastică a relaţiilor cu România. Mai mult, pe acest fond unii lideri ai PDAM agită tot mai des mai vechea lozincă a ”Moldovei Mari"' de la Munte la Mare! Oricât ar putea să pară această lozincă de total neavenită, ea ascunde în cutele ei un pericol imens pentru suveranitatea şi integritatea României. Căci, să nu uităm, în spatele diriguitorilor de la Chișinău se află imensa forţă a Rusiei, hotărîtă deja ”să redevină ceea ce a fost, ba și mai mult decât atât”.

Cum se explică situaţia de azi din R. Moldova? În primul rând, prin greşelile politice grave comise de forţele politice româneşti de la Chişinău, după anul 1991, anul dezmembrării URSS. Iar aici am enumerat: indecizia, dezbinarea, neglijarea factorului economic în propria lor politică; menţinerea pe linia unor lozinci vagi, adesea simplist-patriotarde, neglijarea acelor aspecte legate direct de preocupările de zi cu zi ale unei populații a cărei conştiinţă naţională a fost fragilizată de lunga noapte sovietică. În atari condiții, menţinerea numai cu numele la putere a unor guverne zise ”naţionale" între 1990 şi 1993 a oferit un teren foarte favorabil forţelor pro-moscovite, care au asociat românismul cu mizeria crescândă de acolo. 

În al doilea rând, pe fondul degringoladei economice şi sociale din aceeaşi perioadă, a fost destul de simplu pentru forţele pro-moscovite să speculeze situaţia. În timp ce sărăcia, destabilizarea socială, economică şi politică puteau fi puse (cu o oarecare abilitate propagandistică) pe seama ruperii de Moscova, dar şi „reapropierii" de România, nostalgia marii majorităţi a populaţiei după ”anii prosperi" de sub Brejnev a putut crea iluzia că drumul spre ,,mai bine" este un drum înapoi. Şi cine să te aducă înapoi dacă nu pro-moscoviţii?!... 

Acum au trecut deja zece luni de la preluarea puterii în mod făţiş de către forţele pro-moscovite. Situaţia economică şi socială însă a continuat să se degradeze! În ciuda reapropierii drastice de CSI şi a îndepărtării de România nu se întrevăd încă semnele însănătoşirii economice. Rusia - ea însăşi în plină criză economică, socială şi politică - se află confruntată cu grave complicaţii militare în Asia Centrală (Tadjikistan) şi în Caucazul de Nord (Cecenia)! Îndatorată deja cu sume imense către Moscova, Moldova se vede lipsită deocamdată de livrările de energie şi materii prime, pe care Moscova - în dificultate - înţelege să le livreze numai pe bani buni. Lipsită de lichidităţi, Moldova s-a văzut silită recent să ofere în schimbul unor furnituri vitale, drept plată, proprietăți și pământuri fratelui mai mare de la răsărit! Judecând după relativa surdină pusă reformei economice recent la Chişinău, ne putem aştepta ca anul 1995 să fie un an extrem de dificil sub raport economic. Va fi capabilă actuala opoziţie de la Chişinău să înţeleagă unde a greşit în trecut? Și, pe această bază, va fi ea capabilă să construiască o alternativă viabilă? Dacă da, desigur partida va rămâne încă greu de câştigat. Căci actuala echipă de la Chişinău mai are o rezervă: eliminarea oricărei urme de democraţie din viaţa tinerei ”republici”...

Oricum, anul 1995 se anunţă de pe acum unul crucial. Iar în această perspectivă, singurul răspuns potrivit ce l-ar putea da Bucureştiul lui Snegur şi ai lui ar fi evoluţie stabilă internă şi un reviriment real pe plan economic şi social.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 19 (40), 16-31 dec. 1994)

Read more...

Cronica evenimentelor politice - nov. 1994 (II)

Dincolo de scandalul de la Banca Naţională

În ultimele zile, mai vechiul conflict dintre anumite sectoare ale actualei Puteri și BNR a luat o nouă turnură. Inițial fuseseră critici mai mult sau mai puţin explicite la adresa Băncii Naţionale sau a guvernatorului ei, Mugur Isărescu. Acum însă, s-a trecut la un atac frontal, atât asupra lui Mugur Isărescu, cât şi asupra întregii conduceri a Băncii (dnii Soare, Ghizari etc.). Astfel, în presă a apărut o ştire-bombă: în urma a cinci controale succesive, Curtea de Conturi ar fi înaintat deja două dosare Parchetului General în care întreaga actuală conducere a Băncii Naţionale, în frunte cu domnul Mugur Isărescu, este acuzată de încălcarea legii, de deturnare de fonduri și chiar de favorizarea unei firme germane la care tatăl domnului Isărescu este ataşat prin interese de afaceri. În actuala fază a scandalului este încă greu de apreciat ce anume va rămâne în picioare din toate aceste acuze. Judecând însă după cele publicate de presă, după sursa documentelor respective — Curtea de Conturi - este neîndoielnic că în spatele fumului se află totuşi un foc destul de serios. 

În imediat însă, politic contează câteva aspecte. 

Primul - actualul atac coincide cu discutarea raportului BNR în Parlament, consumată în noiembrie. Mai mult, actualul atac pare a fi — prin duritatea sa şi prin natura documentelor scoase în faţă - un ultim efort înaintea unei iminente infirmări a domnului Isărescu. De ce asemenea eforturi? Evident, actualul atac coincide şi cu ofensiva susţinută a Guvernului Văcăroiu asupra a două instituţii-cheie în economia românească: Banca Naţională şi Fondul Proprietăţii de Stat. Cum se ştie, conform legii Băncii Naţionale din 1991, banca emitentă a României este autonomă. Guvernul nu poate interveni, peste capul domnului Mugur Isărescu, pentru a stabili — să spunem — ritmul în care trebuie să lucreze tiparniţa de bani.

Căci unul din obiectivele autonomiei Băncii Naţionale este tocmai menţinerea sub control a inflației printr-o pârghie exterioară guvernului şi deci independentă de acesta. Aşa fusese şi înainte de război, în România Mare; aşa este şi azi în mai toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată. O preluare de către Guvern a controlului asupra Băncii Naţionale ar fi un pas înapoi spre vechiul tip de economie centralizată. Un atare pas ar presupune două lucruri: o modificare drastică a actualei legi a Băncii Naţionale, dar şi o modificare drastică a politicii economice şi financiare dusă oficial de guvernul Văcăroiu. Este clar că nu se poate obţine aşa ceva, în mod direct. A schimba legea Băncii Naţionale ar fi un semnal incontestabil de viraj spre ce fusese odată. Lucru greu de conceput, dacă ne gândim la relațiile de dependență dintre România şi Fondul Monetar Internaţional, în prezent. În plus, un vot în actualul Parlament pe această temă ar fi favorabil autonomiei Băncii Naţionale, căci opoziţia actuală ar vota solidar cu reformiştii din tabăra Puterii. Prin urmare, numai calea indirectă rămânea practicabilă. Ceea ce s-a şi făcut! Nu ne îndoim că în condiţiile corupţiei deşănţate de azi, se va fi putut găsi ceva atacabil in activitatea dlui Isărescu, tatăl. După cum, nu ne îndoim că pe fondul unei devalorizări de o sută de ori a monedei naţionale se pot găsi destule capete de acuzare împotriva guvernatorului Isărescu. Din toate aceste documente înaintate deja Parchetului General de pe lângă Curtea de Conturi, rezultă presiune forrnidabilă asupra întregii conduceri a BNR. Ne-am fi putut aştepta ca totul să funcţioneze; şi, cu o conducere mai maleabilă, BNR să se plieze cererilor actualului Guvern fie pentru a pune în lucru maşina de bani, fie pentru a admite credite mai ieftine. Aşa cum arătam recent în aceste pagini, preluarea controlului (fie şi indirect) asupra Băncii Naţionale şi/sau asupra Fondului Proprietăţii de Stat ar reprezenta o mişcare esenţială spre recentralizarea economiei româneşti, cu un pas mai devreme însă, în cadrul unui sistem economic oficial bisectorial. 

Al doilea lucru remarcabil este însă deznodământul luptei din Parlament la discutarea raportului Băncii Naţionale, unde domnul Isărescu - contrar calculelor hârtiei - a câştigat cu brio bătălia! Atu-ul domnului Isărescu a fost... preşedintele Iliescu! În ciuda datelor extrem de nefavorabile domnului Isărescu publicate de presă, preşedintele Iliescu a găsit cu cale să declare: ”Îimi pare rău că ele (acuzele, n. n.) vin într-un moment nepotrivit şi nu am sentimentul că au bază temeinică". În plus, preşedintele îşi exprimă: „întreaga încredere în activitatea şi profesionalismul conducerii Băncii Naţionale”. Momentul este „nepotrivit" pentru treaba coincide cu vizita domnului Watson de la FMI, la Bucureşti; dar şi cu discuţia, menţionată mai sus, în Parlamentul României. Numai că aici nu era loc de „potrivit sau nepotrivit”, ci de cu totul altceva: „este adevărat sau nu conţinutul acelor documente?"!!... Aşadar, victoria domnului Isărescu asupra adversarilor săi din cadrul actualei puteri se datorează însuşi preşedintelui Iliescu! Degeaba cere PUNR în Parlament „bani mai ieftini" (adică dobânzi mai mici), degeaba cere PRM în Parlament „trecerea BNR sub controlul Guvernului"! Aceste două partide, fie sunt foarte departe de a fi priceput realitatea, fie sunt simple voci angajate cu ora pentru a rosti „un rol" sau altul pe scena din Dealul Mitropoliei! Dacă ar fi fost însă cu adevărat nişte partide de sine stătătoare, ar fi avut ocazia să arate ce vor şi ce pot într-adevăr!... 

Să ne întrebăm, însă, de ce domnul Iliescu a luat atât de prompt şi de riscant - judecând după natura documentelor incriminatoare - apărarea domnului Isărescu? Credem că, în primul rând, cel puţin în ultimul an, Banca Naţională şi-a îndeplinit politica convenită cu guvernul şi sintetizată în aşa-numitul „punctaj" cu FMI. Respectiv, inflaţia a scăzut cu circa 70-80%, rezervele valutare s-au reconstituit (plecând de la zero) la un nivel dublu faţă de cel convenit, balanţa comercială s-a pozitivat pe primele zece luni, în 1994. În al doilea rând însă, domnul Isărescu este foarte agreat la FMI! Iar preşedintele României, în actualul vid de personalităţi, se simte la largul lui în politica internă. El îşi domină cu uşurinţă şi aliaţii, dar şi adversarii! Problemele unui preşedinte ca domnul Iliescu se află pe plan extern, unde atenția care i se acordă este încă sub cea pe care ar presupune-o rangul său de şef de stat! Or, prezervarea unui om de genul lui Mugur Isărescu, cu bună presă la Washington şi cu intrări excelente în lumea financiară, devine extrem de logică într-un atare context. În sfârşit, şi cu aceasta credem că ne apropiem cel mai mult de adevăr, nu este exclus ca întreaga afacere să fie dozată chiar de la Palatul Cotroceni! Unii atacă, publicând în presă fel şi fel de materiale; alţii atacă în Parlament; numai de la Cotroceni vine un sprijin ferm, chiar în ultimul moment! Oricum ar fi stat lucrurile în realitate, după actualul episod, domnul Mugur Isărescu iese extrem de îndatorat preşedintelui Iliescu. De-acum - oricât de autonomă ar fi BNR prin lege - cuvântul domnului Iliescu va avea un plus de greutate la Banca Naţională: că va fi nevoie de maşina de bani, că va fi nevoie de credite mai ieftine!... Și, nu ne îndoim, va fi al naibii nevoie. Și de una şi de alta, tocmai pentru că între politica financiară a Băncii Naţionale (cu rezultatele arătate mai sus) şi cea a guvernului, în planul economiei reale, nu a existat nici o legătură! Altfel spus, în economia reală s-au întâmplat prea puţine lucruri, iar „anestezia" oferită de politica Băncii Naţionale este pe sfârşite. Presiunile salariale vor împinge ochii tuturor spre tiparniţa de bani, iar dobânzile, încă mari pentru întreprinderile falimentare de stat, vor împinge ochii tuturor spre credite ieftine! Ceea ce ar închide cercul vicios! Numai că, vorba românului, unde e vorba de bani, nici Dumnezeu nu poate prea multe.

Spre o criză internă în PNŢ-CD? 

De mai bine de cinci luni, Corneliu Coposu, preşedintele PNŢ-CD, se află în Germania pentru îngrijirea sănătăţii. Natura bolii, operaţie la plămân vizând un abces pulmonar, dar şi vârsta domniei sale explică cu uşurinţă lipsa sa îndelungată din ţară. 

Într-un interviu oferit de dl Raţiu unui cotidian bucureştean, el a ridicat chestiunea alegerii „unei alte persoane, mai active" în fruntea PNŢ-CD. Dânsul are în vedere, desigur, chestiuni de ordin practic din activitatea PNŢ-CD, care se resimte de pe urma unei atât de îndelungi absenţe a d-lui Coposu.

Până aici, nimic anormal. Ceea ce surprinde însă este poziţia luată de dl Diaconescu, care într-o declaraţie pentru Mediafax, respinge ca „inoportune" declaraţiile d-lui Raţiu! 

Aici este mai mult decât o simplă deosebire de vederi între doi fruntaşi ai aceluiaşi partid. Însuşi dl Raţiu lasă să se înţeleagă că poziţia d-sale este împărtăşită şi de alți colegi din conducerea PNŢ-CD. Şi aprecierile d-lui Raţiu ni se par pertinente. Căci aici este vorba de mai mult decât de o simplă conjunctură de sănătate a d-lui Coposu. Aici este vorba de o mai veche tară a PNŢ-CD, şi anume vârsta foarte înaintată a conducerii sale! 

Mai devreme sau mai târziu, această problemă neglijată din falsă pudoare se va răzbuna! Deja PNŢ-CD are un aspect tot mai anchilozat, în special în Parlament, unde ne-am fi aşteptat la mult mai mult din partea celui mai mare partid de opoziţie! Apoi, recent, presa a relatat despre trecerea întregii organizaţii locale Galaţi la... PNŢ-Lambru! Cum, pe de altă parte, organizaţia de tineret a acestui partid se vădeşte destul de activă — a se vedea recentul miting pro-monarhist - este clar că problema întineririi conducerii nu se mai poate amâna prea multă vreme!...

Din Golf, ştiri bune, inclusiv pentru România. 

Mini-alerta de săptămânile trecute, când trupele irakiene au revenit la frontiera Kuweitului, a avut, se pare, și un efect pozitiv: reactivarea diplomatică în jurul crizei cronicizate din Golf. Sub acest aspect, diplomaţia rusă a reuşit să convingă Irakul să facă un pas major, de natură a urni lucrurile din punctul mort unde se aflau de peste patru ani. Iar pasul acesta este recunoaşterea solemnă și deplină a suveranităţii Kuweitului în actualele sale frontiere recunoscute pe plan internaţional. 

Desigur, aşa cum s-a reacţionat deja la Washington, pasul este foarte important, dar nu şi suficient. În optica americană - care are, de fapt, ultimul cuvânt la ONU, azi - ar mai fi necesari încă trei paşi, fără de care actualul embargou va continua: eliberarea prizonierilor politici din Irak, scoaterea de sub blocaj a bunurilor kuweitiene din Irak şi restrângerea, sub control internaţional, a programului militar irakian. Toate trei condițiile oferă destule prilejuri Americii pentru a mai găsi noduri în papură şi a mai profita de pe urma dificultăţilor majore pe care le întâmpină azi Irakul. Dar nu este exclus ca, sub presiunea aliaţilor europeni, SUA să admită rezolvarea acestei crize încă în 1995. 

O atare evoluţie în Golf ar fi extrem de profitabilă pentru ţara noastră. Cum se ştie, România are de recuperat datorii, recunoscute oficial și la Bagdad, de circa 1,6 miliarde de dolari! Embargoul a blocat nu numai comerţul nostru cu Irakul, care era destul de important, ci şi plata, în petrol, a acestei datorii, care echivalează cu întreaga rezervă valutară a ţării în momentul declanşării revoluţiei din decembrie 1989...

(articol scris de Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 17 (38), 16-30 nov. 1994)

Read more...

Cronica evenimentelor politice - nov. 1994

Convenția PD (FSN) de la Cluj-Napoca și manevrele d-lui Roman

În marasmul care a lovit mai toate partidele, conclavul PD(SN) reunit recent la Cluj-Napoca şi-a fixat, cu destul tupeu, scopul final: „locul unui partid democrat este la guvernare"! Petre Roman dixit. Cum ţara e plină de partide - toate „democrate" — şi cum în democraţie se guvernează, totuşi, pe rând, această formulă are un singur temei: omul îşi face curaj, de unul singur! 

Acum, că avem lămurită principala semnificaţie a celor petrecute la conclavul de la Cluj-Napoca, să ne întrebăm: care vor fi fost însă obiectivele intermediare - veritabili „sfinţi" care te mănâncă, până să ajungi la „dumnezeul” guvernării? Conştient de propriul său marasm, dar sesizându-1 corect şi pe al altora, domnul Roman îşi pregăteşte ofensiva nesperat de bine. Astfel, însuşi locul ales — Cluj-Napoca — este destul de sugestiv. După Declaraţia din vară, de la Oradea, acum urmează Cluj-Napoca. De ce, din nou în Ardeal? Din trei motive, cel puţin. 

Mai întâi, pentru liderii PD(FSN) mentalităţile politice din Ardeal le-ar putea fi „mai de bun augur". Mai ales că vechiul regat le-a fost pe deplin ostil la recentele alegeri locale de la Brăila, Slatina, Oneşti etc. Ardealul, se speră pe aleea Modrogan, le-ar acorda o altă şansă. Încât, după Oradea a urmat Cluj-Napoca, centru universitar, industrial şi bancar de mare iradiere culturală şi nu numai în întreaga zonă de nord şi de vest a României. Dacă faci acolo o bună figură — organizare, ţinută, oaspeţi, tot dichisul — dai la iuţeală lovitura, nu-i aşa? Mai ales când — vorba domnului Roman — te-ai „născut cu năframa Transilvaniei pe faţă"... 

În al doilea rând, în Ardeal îşi au fieful două mari formaţii politice, azi în criză evidentă: Convenţia Democratică şi PUNR. Cu un discurs politic „modern", „occidentalizat" nevoie mare, domnul Petre Roman speră să aibă mult mai mult ecou la Cluj-Napoca, decât ar fi putut avea la Iaşi, Oneşti, Brăila, Slatina sau Bucureşti. De altfel, încă de la schisma FSN din primăvara lui 1992, aripa Roman a fostului FSN, prin discursul său politic, a concurat mai degrabă pe voturile Convenţiei Democratice, lăsând stânga tradiţională şi satele aripii Iliescu. În bună măsură, scorul mediocru al CDR din sept. 1992 se explică şi aşa. După cum, şi nesperat de bunul scor de 10% al PD(FSN) pe atunci, tot pe această cale se explică. Prin urmare, având deja „antrenament", iar la Cluj-Napoca şi împrejurimi fiind destui votanţi ai CDR, azi dezamăgiţi, domnul Roman se aşteaptă, probabil, la noi progrese în Ardeal pentru partidul său. O logică similară vizează, desigur, şi electoratul simpatizant până de curând cu PUNR. A se vedea divergenţele majore între cuplul Funar-Gavra şi domnul Sălăgean, a cărui activitate în Senat a reuşit să blocheze programul marii privatizări al guvernului Văcăroiu. Cum PUNR a făcut greşeala de a intra în guvernul Văcăroiu taman acum, când acest guvern se află blocat în prag de iarnă, nu e de mirare că electoratul PUNR, deja dezamăgit de scandalul Caritas, este extrem de fluid şi disponibil. Cum pentru mulţi foşti simpatizanţi PUNR este greu de făcut saltul spre CDR, să zicem, domnul Roman îşi va fi făcut socoteala că unii dintre ei se vor acomoda mai uşor ca o aripă „fostă" FSN. Sesizând deci reculul CDR şi PUNR, plasarea recentului conclav PD(FSN) la Cluj-Napoca a fost o mişcare politicianistă abilă. 

În al treilea rând, domnul Roman a mai urmărit ceva: o paradă a „bunelor" şi „înaltelor" sale relaţii în Occident. Şi a reuşit: delegaţii din Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Grecia, Israel şi Consiliul Europei — toate socialiste — au onorat generos conclavul de la Cluj-Napoca. De unde, o anumită consolidare a poziţiei domnului Roman în partid: cine altul ar mai scoate cu atâta succes, partidul, în Europa, nu-i aşa?... De unde un efect de şarm propagandistic „emanat" în toată zona, nu ne îndoim. Astfel, asidua curte pe care dl Roman o face de un timp micului PSDR (Cunescu) a mai marcat un punct. Poate unul decisiv. Căci domnul Cunescu a rostit deja acolo formula atât de aşteptată: „să ne unim forţele"! Fuziune sau alianţă, domnul Roman pleacă deja câştigător. Pe de o parte, pe o atare cale el va moşteni „legitimitatea" social-democrată încarnată azi de PSDR (Cunescu); pe de alta, el îşi facilitează enorm calea spre fotoliul din Internaţionala Socialistă. În sfârşit, apropierea dintre aceste două partide va crea o breşă în unitatea tot mai iluzorie a Convenţiei Democratice! O unificare PSDR (Cunescu) cu PD(FSN) ar însemna intrarea pe uşa din dos a domnului Roman în Convenţia Democratică. O alianţă a celor două partide ar pune în discuţie rămânerea PSDR (Cunescu) în CDR. Recenta suspendare a PSDR din Convenţie are la bază tocmai apropierea deocamdată preliminară a celor două partide social-democrate. Cum deja există precedentul Alianţei Liberale (între PAC şi PNL-Quintus), Convenţia ar urma - într-o asemenea ipoteză — fie să se desfiinţeze, fie să se redefinească drastic!... 

Până una alta, parşivele cântece de sirenă ale domnului Roman subminează, masiv şi cu succes, CDR! Pentru a ajunge la guvernare, dânsul este în stare de gesturi extreme şi groteşti. Astfel, partidul domnului Roman îi întinde o mână prietenească lui Miron Cozma (cel care 1-a alungat, cu minerii, de la guvernare!), invitându-1 în Aleea Modrogan! Iar regelui Mihai, căruia i-a refuzat în aprilie 1990 viza pe aeroportul din Geneva, şi pe care, în decembrie 1990 l-a reţinut cu forţa pe autostrada spre Piteşti, Regelui deci, domnul Roman îi face azi avansuri deplasate. Cităm: (declararea lui Mihai I ca personna non grata) „este un demers fără logică şi care contravine Constituţiei României. De aici se vede încă odată frica preşedintelui Ion Iliescu de regele Mihai". Bune, deci, şi voturile monarhiste, nu? Pe lângă atare tupeu, acuzele de corupţie sunt floare la ureche, nu-i aşa?... 

Dacă nimeni în CDR nu va sesiza la timp actualele manevre ale domnului Roman, lucrurile vor merge ca și cum sciziunea „marelui" FSN în aprilie 1992, ar fi avut un schepsis cu bătaie lungă. Pe de o parte, aripa Roman preia mesajul CDR, îi ia şi o parte din voturi, iar azi îi pregăteşte ruptura; pe de altă parte, aripa Iliescu va domni la stânga! Pe această cale vom căpăta curând-curând o „rotativă" guvernamentală, în care, în mod perpetuu, „vin ai noştri, pleacă ai noştri"! În ochii noştri, CDR a şi murit. Nu ei îi ducem noi grija sau dorul. Dar în perspectiva descrisă mai sus, cine şi unde va face opoziţia activă contra ”rotativei"? Sau, cumva, renunţăm la pluralism?!...

Acordul ruso-moldav pentru retragerea trupelor ruse din Moldova 

Acest acord a fost semnat la 21 octombrie, la Moscova, în prezența lui Elţîn şi Snegur. Contrar denumirii sale, el stipulează mai degrabă rămânerea trupelor ruse acolo unde ele sunt deja! Căci retragerea este prevăzută a se face în trei ani de la „îndeplinirea condiţiilor interne de stat necesare”! Sub atare formulă încape orice; inclusiv un alt acord privind rămânerea! Nici o mirare că Lebed „scuipă pe acest tratat", sau că - mai pragmatică — conducerea de la Chişinău se cam gândeşte la semnarea acordurilor militare ale CSI, ceea ce ar însemna aducerea armatei ruse la Prut...

Între timp, tratativele româno-ruse pentru noul Tratat bat pasul pe loc. Cauza - chestiunea pactului Molotov-Ribentropp, pe care ruşii îl vor complet trecut sub tăcere. Noi credem că, decât un Tratat prost, mai bine nimic! A se vedea avortatul tratat Iliescu-Gorbaciov din aprilie 1991. Ca şi atunci, situaţia la Moscova este fluidă şi azi. La Istanbul, statele turcofone (Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan, Turkmenistan şi Turcia) reiterează ideea unei „comunităţi euro-asiatice", în care, pe lângă cei şase de mai sus, să intre şi China ! Este de înţeles că nervozitatea care domneşte acum la Moscova nu poate promite nimic raţional. Încât, în aşteptarea unor vremuri mai bune, în chestiunea reunirii noastre la Prut rămân, efectiv, numai două lucruri (deocamdată) de făcut: însănătoşirea noastră economică, politică şi morală şi redeşteptarea conştiinţei naţionale între Prut şi Nistru. Ceea ce presupune muncă, organizare şi oameni pe măsură şi nicidecum lozinci, demagogi sau agitații sterile...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 16 (37), 1-15 nov. 1994)

Read more...

Cronica evenimentelor politice - oct. 1994

Criza Convenției Democratice

Criza care macină azi Convenţia este evidentă. N-o contestă nimeni! Ea nu este o criză conjuncturală și nici una ”de creștere”. Este o criză profundă şi veche, aproape cât propria istorie! Astfel, după succesul relativ, de la alegerile locale, Convenţia a fost zguduită de confruntarea între două strategii: una propusă de domnul Coposu, alta de domnul Câmpeanu. A avut câştig de cauză strategia Coposu şi, pe mâna sa, Convenţia a pierdut alegerile prezidenţiale și parlamentare. După o atare dublă înfrângere, care venea după eşecul din 1990, se impunea o analiză serioasă, care ar fî implicat şi reevaluarea strategiei Coposu, dar şi a obiecţiilor domnului Câmpeanu. Numai că înfrângerea domnului Câmpeanu și a PNL i-a făcut pe cei din CDR, învinși și ei în fapt, să vadă în strategia Coposu ”o fericire”! Și nicidecum cauza principală a înfrângerii Convenţiei! Aşa că ”s-a dat moartea în țigani”! Ţapi ispăşitori: „trădătorul” Câmpeanu și nepriceputul Ilie Păunescu, managerul electoral al Convenţiei. 


În fond, ce reproşase domnul Câmpeanu Convenţiei? Trei lucruri: 

1. Alura de super-partid a Convenţiei. Hulită la vremea ei, această expresie - „super-partid" - este ”la modă" azi în CDR. Domnul Patriciu a şi propus transformarea Convenţiei într-un ”partid”! E drept, fără „super" în faţă. În faţă ar urma să fie dânsul, probabil. Apoi, cum să pui și să ţii împreună - şi, vorba românului, să mai şi facă pac! - monarhişti şi republicani, social-democraţi, creştin-democraţi şi naţionalişti maghiari?! Ei bine, s-au pus! 7 partide și ”n" „organizaţii de masă" - cam asta e Convenţia! Totul, pe modelul ”unităţii" comuniste de prin 45-‘46. Numai că, pe atunci, comuniştii erau şi consecvenţi cu ei și logici: ei urmăreau sugrumarea pluralismului, nu dezvoltarea lui! Căci unitatea în jurul PCR era primul pas pe calea, fie a absorbirii fie a eliminării tovarăşilor de drum! Unitatea lor era logică prin raport cu intenţiile și fără milă față de zișii parteneri. Or, opoziţia azi urmăreşte alte scopuri - cel puţin, în teorie - respectiv, promovarea şi dezvoltarea pluralismului. Numai că logica acestui obiectiv este radical diferită de cea a unităţii comuniste. Logica ei este competiția deschisă, la urne! Una loială, civilizată, dar nu mai puţin necruţătoare! Şi al cărei rezultat, în absenţa conglomeratului care a fost şi este încă Convenţia, ar fi fost un număr mai mic de partide în Parlament, dar cu oameni de mult mai bună calitate. Ar fi pierdut ţara ceva din atare strategie?! A, sigur, PNL-CD, PER, PSDR nu ar fi fost în Parlament. Dar pe bună dreptate, judecând după cât de ,,implantaţi" au fost şi sunt în teritoriu. 

Dar s-a procedat cum s-a procedat şi azi inevitabilul acesta este realitate: Convenţia arată și acţionează ca racul, broasca şi o ştiucă. Cum altfel să ne explicăm ”performanţa" sa jalnică din Parlament sau din teritoriu?! Și atunci, pentru că treaba nu merge, pentru că oamenii murmură, încep certuri şi scandaluri... 

2. Cauționarea iredentismului maghiar din UDMR. Pe atunci, democraţii pur-sânge se intrebau retoric: „care iredentism?! Dar azi îl vede toată lumea; îl văd și ei, probabil, dar nu prea le pasă. Oricum, Tökes sau Katona sunt vii şi acţionează frenetic. Şi mai sunt și alții în Parlament şi la Strassbourg. Pentru ei, autonomia maghiară este un pas minimal. Întreg UDMR contestă datul de stat din România ultimilor 8 decenii. Până la un punct, dreptul lor „democratic" să conteste! Dar cum califici ambiguitatea Convenţiei pe această temă?! În locul unor clarificări ale raporturilor sale cu UDMR, Convenţia a renunţat practic să îşi construiască o platformă naţională. Şi se mai miră de ascensiunea „naţional-comuniştilor”! Ce vină să aibe domnul C.V. Tudor, dacă democraţii îşi refuză - „din principii"! - terenul naţional?! Dl. Constantinescu se felicită pentru cele 800000 de voturi maghiare primite. Dar câte milioane de voturi româneşti a pierdut, pentru această orbire? E drept, cu 38% voturi în Ardeal, el îi devansase pe domnii Funar (34%, acolo) şi Iliescu (19%). Dar dacă ţinem seama că din cele 38 de procente, 20 veneau la maghiari, atunci clasamentul se schimbă radical, când este vorba de voturile româneşti din Ardeal: Funar (34), Iliescu (19),  Constantinescu (18).  Era normal ca şi în restul alegătorilor români să funcţioneze, grosso-modo, un acelaşi mecanism de respingere. Aici a fost una din cauzele eşecului! Cine se mai îndoieşte, să îşi amintească de greva foamei din 12 sept.'92 declarată de Tokes: câte voturi a pierdut atunci Emil Constantinescu şi CDR, n-avem cum să ştim. Dar nu au fost deloc puţine!... Până una alta, nimeni în CDR nu se îndoieşte de ”utilitatea" acestei alianţe! Nu-i nimic, domnul Iliescu mai ţinteşte deja un mandat. De ce s-o facă plin de griji şi îndoieli?!... 

3. A treia obiecţie a fost că aritmetica electorală este alta la parlamentare decât fusese la locale. La locale erau în joc 3000 de posturi de primari şi 50000 de consilieri. Suficient pentru a putea mulţumi, prin alcătuirea listelor, pe toată lumea. La parlamentare, însă, se pun în joc 484 de locuri. La un scor de 20% din voturi (cât a luat CDR), abia revin 130 de locuri! Cum să faci listele pentru a mulţumi 7 partide?! Cum numai capii de listă au şanse reale, s-a procedat destul de „româneşte": cu pile, cu relații la „centru". De unde, nemulțumiri. De unde, cei plasaţi mai jos de locul unu pe liste s-au dezinteresat total de campania electorală. De aici şi calitatea mizerabilă a campaniei de atunci; de aici însă şi calitatea îndoielnică a oamenilor promovaţi în Parlament. Or, azi, cu oamenii aceştia defilează CDR! 

Încât, reproşurile întemeiate făcute cândva de domnul Câmpeanu astăzi se răzbună. Nu numai că ele explică în bună măsură eşecul de atunci al CDR, dar - prin efectul lor încă activ - acţionează şi azi! 

Şi nu am spus încă nimic de greşelile comise după alegeri. De pildă, oferta domnului Iliescu pentru o mare coaliţie PDSR-CDR făcută în octombrie 1992 a fost respinsă. Prea semăna cu gestul domnului Câmpeanu, care intrase cu PNL în guvernul Stolojan! Se uitase că aşa se câştigaseră alegerile locale! Dacă, dimpotrivă, CDR ar fi intrat în guvern atunci, azi toate realizările cu care se împăunează PDSR şi care erau şi obiectivele majore ale CDR - admiterea în C.E., acordurile de asociere la U.E., Clauza, Memorandumul cu FMI, parteneriatul pentru pace - ar fi fost, pentru foarte multi români, datorate CDR! Aşa, toate acestea, realizate de PDSR, au arătat electoratului Convenţiei că şi domnul Iliescu „poate", acolo unde - se acreditase ideea - „numai domnul Coposu e în stare"! Dacă la aceasta adăugăm că PDSR, din oportunism, a făcut politica economică pe care o promisese CDR, pricepem de unde vine dezamăgirea electoratului CDR acum: din realităţi! 

Incapabili însă să sesizeze atari realităţi în devenirea lor, liderii Convenţiei încep azi să se certe. În loc să se preocupe de organizarea unei alternative credibile, ei lasă locul altora mai ageri: PSM-ul! 

Numai că PSM construieşte o alternativă la stânga-stânga, a se vedea totuşi Brăila...

Vizita Regelui

A fost un eşec previzibil. Și deci a fost eroare gravă a sfătuitorilor săi din ţară, mai ales. Sigur, juridic vorbind, nu este nici un temei pentru a i se refuza lui Mihai I revenirea în ţară. Articolul 5 al Constituţiei o spune clar: „Cetăţenia dobândită prin naştere nu se poate retrage". Lui Mihai I i s-a retras cetăţenia printr-un HCM semnat de Petru Groza în 1948, în baza unei legi din perioada guvernării Antonescu-Sima. Dar tot Constituţia din 1991 este clară: „Orice acte care contravin actualei Constituţii sunt nule de drept". Cetăţean român prin naştere fiind, Mihai I redevine cetăţean român prin efectul actualei Constituţii care anulează legea în baza căreia Petru Groza îi retrăsese cetăţenia. 

Dar oricâtă monedă s-ar bate pe teme juridice, ele n-au prea multă valoare. Pentru că vizita lui Mihai I este o chestiune politică! Din acest unghi judecă şi acţionează echipa lui Iliescu. Din acest unghi judecă şi acţionează însuşi Occidentul! Interesele primează! Drepturile Omului şi Constituţiile sunt bune numai atunci când servesc aceste interese! Dacă ar fi altfel, Ilaşcu ar fi liber acum, iar reversibilitatea pactului Molotov-Ribentropp nu s-ar fi limitat doar la Ţările Baltice, ci ar fi cuprins şi Basarabia şi Bucovina... 

Or, regimul Iliescu este pe deplin în graţiile Vestului. Şi este, nu datorită performanţei interne „democratice", ci datorită obedienţei sale totale faţă de Occident! Ar merge şi în limbă, numai să fie primit la Casa Albă! Dovezi sunt destule: ataşarea fără crâcnire la politica americană în Golf, faţă de Serbia, ataşarea la aventura stupidă din Somalia, aprobarea deplină a aventurilor din Rwanda şi acum Haiti, acceptarea, în principiu, a despăgubirilor către evreii originari din Romania pentru pretinsele vexaţiuni suferite de aceştia între 1938-1989, sub feluritele regimuri de la Bucureşti. (Despre vexaţiunile suferite de ceilalţi sub aceleaşi regimuri, nu se spune nici o vorbă. Ele rămân uitate pe altarul - nu-i aşa? — al „reconcilierii naţionale")... 

Încât, pentru a doua oară după 1945, se dovedeşte că Vestul preferă la Bucureşti, ca şi în restul Europei de Răsărit, regimuri de stânga, ca o garanţie că dreapta nu va prinde iarăşi rădăcini. Aşa se explică şi absenţa „protestelor” occidentale cu ocazia acestei vizite ratate şi pe care naivii de ocazie le-or fi aşteptat! Ce contează însă regele Mihai sau trecutul României, când politica se ocupă numai de prezent şi viitor?! Contează oare azi trecutul comunist al unor „neo-democraţi” gen domnul Iliescu, pentru şefii de la Strassbourg, Bruxelles, sau Washington? E clar că nu! Mai mult, cu oameni care au a se teme sau măcar a se ruşina de trecutul lor, Occidentul tratează mai uşor, mai eficace! Cam aşa se explică şi stilul politicii noastre externe de mereu cu căciula în mână pe la Porţile străine, dar şi nonşalanţele cu care i se trânteşte uşa în nas lui Mihai I!

Şi încă un cuvânt. Acei români care l-ar dori pe regele Mihai din nou pe Tron sau măcar în ţară trebuie să priceapă că dorinţa lor cere un prealabil politic: ca opoziţia actuală să câştige viitoarele alegeri. Or, se va reuşi aşa ceva cu lideri care au fost învinşi deja de două ori?... 

Alegerile locale de la Brăila

Într-un oraş cu 190.000 de alegători, în 26 septembrie au votat pentru alegerile de primar 79.000 de persoane. Cam 35%; deci insuficient pentru validarea învingătorului, domnul Lungu de la PSM (şi fost prim-secretar în PCR în 1989). Rezultatele depăşesc - se vede aceasta și din enunţul de mai sus! - interesul local. Căci PSM a primit 55% din voturile exprimate, adică 43.000 de voturi! Aceasta, faţă de PDSR cu 13%, CDR cu 9%, PL 93 cu 4%! Să fie vorba aci numai de renghiul jucat celor învinşi de absenteismul masiv?! Va fi contat şi aceasta, dar adevărul este altul: PSM a făcut un salt gigantic. Căci cei 43.000 de votanţi PSM reprezintă cam 22% din totalul alegătorilor din Brăila. Iar dacă ţinem cont de un absenteism firesc, de 25%, atunci cei 43.000 reprezintă aproape o treime din total! Aceasta înseamnă că PSM a obţinut la Brăila de 6-8 ori mai mult decât realizase pe plan naţional în 1992. 

De unde şi cum o atare reuşită fără precedent? Sunt, credem, trei cauze. Prima, eşecul actualei guvernări. A doua, incapacitatea opoziţiei actuale de a convinge prin valoarea liderilor și a propriilor lor idei. În sfârșit, a treia cauză este demagogia neruşinată folosită de PSM la Brăila. A promite, cum a făcut domnul Lungu, că „dacă mă alegeţi, va fi pâinea din nou 4,50 lei!" rămâne incalificabil.

Până una alta, aceşti trei factori acţionează și pe mai departe. Sub rezerva unor evoluţii viitoare, este clar că de pe acum se conturează un serios pol la stânga PSDR, al cărui lider este PSM. Cinstit vorbind, dacă azi cineva ameninţă actuala supremaţie Iliescu-PSDR, atunci numai PSM o face! Acei români care se cred ”de dreapta", dar lâncezesc, iluzionaţi încă de mitul Convenţiei - când se vor trezi? Oricum, liderii CDR şi PL'93 nu par încă dumiriţi. Astfel, sâmbătă 8 septembrie, domnul Patriciu ne asigura la Tele 7ABC că „în 1996 vom câştiga alegerile". Noi îl invităm şi pe dânsul și pe alții ca dânsul să se trezească şi să vadă Brăila! Vorba aceea, orbul cât, era de orb, tot o nimerise!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 15 (36), 15 - 30 oct.1994)

Read more...

Sfidarea cecenă: criza rusă intră într-o fază nouă

Perestroika a deschis în mod explicit criza majoră a ultimului imperiu de tip colonial - cel rus. Reformat cândva de Lenin şi ridicat de Stalin, cu complicitatea anglo-americanilor, la rangul de super-putere, imperiul ţarilor roşii a fost pus pe butuci în numai patru ani de perestroika.

Începându-şi reforma în domeniul politic, urmând ca abia într-o fază ulterioară să facă şi reforma economică, Gorbaciov a procedat invers decât celălalt mare reformator comunist, Deng Xiao Ping. În acest fel, Kremlinul şi-a distrus instrumentul politic - PCUS şi sistemul totalitar - cu care ar fi putut să facă reforma economică în deplină siguranţă. China şi-a conservat acest instrument şi reforma ei economică funcţionează excelent. Abia roadele vizibile pentru toată lumea ale acestei politici economice - în materie de productivitate, calitate, nivel de tral, siguranţă socială și mentalităţi subsecvente în schimbare - vor permite Chinei să evolueze şi politic. Iar la nevoie, aceste succese o vor obliga!...

Rău sfătuit de Occident, Gorbaciov a reuşit ce nici nu visase probabil: în 1989 regimurile din Europa de Est s-au prăbuşit; CAER s-a desfiinţat; la fel Tratatul de la Varşovia. Armata Roșie a părăsit umilită Europa de Est şi Germania, care s-a reunificat! Cu aceasta, prima fază a crizei ruse se consumase. Într-o a doua fază, în câteva luni, după puciul ratat din august 1991, se produce dernembrarea URSS, nu înainte de a se lansa oferta numită CSI.

Azi, dezmembrarea URSS apare, mai degrabă, ca un pas înapoi - silit, e drept - dar destul de bine asumat. Recunoscând fără fasoane independenţa fostelor republici unionale, Moscova a evitat inteligent o iugoslavizare pe care ar fi adus-o, imparabil, o serie de refuzuri obstinate. În plus, acceptând în 1991 şirul de independenţe (formale, de altfel), Kremlinul a mai dobândit căteva avantaje, azi mult mai uşor de văzut şi priceput.

Primul avantaj: dezmembrarea URSS a extra-teritorializat din vreme şirul previzibil de conflicte politice, etnice, teritoriale şi militare din noile state independente. Unele conflicte erau previzibile pentru că erau obiective: cazul Karabahului sau al Crimeei. Altele erau „previzibile" pentru că erau pregătite deja în laboratoarele KGB-ului: „găgăuzia”, Transnistria şi altele.

Al doilea avantaj: pe această cale, Rusia rămânea oarecum „în afara" răspunderii: „ce vină avem noi?! Aţi vrut independenţa, o aveţi! Spălaţi-vă pe cap cu ea!"... Cel puţin pentru opinia publică rusă şi pentru rusofoni, dezastrele din republici nu sunt nici azi imputabile Kremlinului!

Al treilea avantaj: izolată politic de aceste dezastre militare, Rusia — sensibil mai stabilă prin aceasta — s-a putut ocupa mai în voie de propria-i reformă politică şi economică. Sub acest raport, în trei ani, Rusia a luat un serios avantaj asupra tuturor membrilor CSI. Cu douăzeci și opt de miliarde de dolari excedent comercial, Rusia stă cu mult mai bine decât Ucraina, azi falimentară. De unde, regretul multor ucrainieni pentru separare.

Al patrulea avantaj: toate nenorocirile survenite în republicile foste unionale – inflație, şomaj, criminalitate, prăbuşirea nivelului de trai, conflicte militare - se asociază în sufletul oamenilor simpli cu dezmembrarea Uniunii Sovietice - „Ce bine era sub Brejnev!” - dar şi cu ascensiunea forţelor naţionale şi obţinerea independenţei!

Pe un atare fundal, nu e de mirare că, între 1992-1994, cele mai multe republici au semnat Tratatul şi documentele CSI. Acolo unde această evoluție nu era suficient de bine conturată, ea a fost ”ajutată" cu câte un scenariu de ”cuminţire” prevăzut pentru fiecare caz în parte, din vreme. Schema este cunoscută de-acum: secesionisme și conflicte armate locale.

Lăsând la o parte Ucraina – care ar merita o tratare aparte – într-un singur caz această schemă nu a funcționat: în Țările Baltice. De ce? Pentru că acolo conștiința națională și capacitatea de ripostă politică organizată sunt foarte dezvoltate. Celălalt factor — ajutorul Occidentului — a fost desigur foarte preţos pentru baltici. Dar el nu ar fi venit în absenţa celorlalţi doi factori de mai sus, care ni se par abia ei determinanţi!

Încăt, la trei ani de la dezmembrarea URSS, CSI prinsese contur. Ultimii fugari readuşi în rânduri au fost Moldova şi Gruzia. Consolaţi de pierderea iremediabilă a balticilor, ceva mai optimişti în privinţa Ucrainei după alegerea lui Kuciman, Elțîn şi ai lui mai aveau o singură ,,pietricică" în cizme: Cecenia!

Cu 14 mii de km pătraţi şi 1,3 milioane locuitori, Cecenia era o republică autonomă în cadrul Federaţiei Ruse. Locuită de o populaţie musulmană, Cecenia are o lungă tradiţie de independenţă. Ultima ei ridicare contra ruşilor datează din 1942, când cecenii şi-au pus mari speranţe în armata gerrnană, care invadase Caucazul. După o efemeră plasare a steagului nazist pe Elbrus (august 1942), cecenii au plătit scump gestul acesta, fiind expulzaţi cu toţii în Asia Centrală (1944). Abia  sub Hruşciov au revenit acasă (1957), exodul costând viaţa a circa un sfert de milion de ceceni. Cecenia şi-a proclamat independenţa în noiembrie 1991, iar ulterior şi-a întărit-o printr-un referendum. Cam cât Doljul şi Mehedinţiul — luate împreună — Cecenia independentă părea multora ca o ”ciudăţenie”, compatibilă numai cu haosul rus al anilor 1991-'93. Însuşi Dudaiev, în rarele sale apariţii televizate, mic la trup şi lipsit aproape complet de mimică, va fi părut multora un simplu „dictator de operetă”.

În vara lui 1994, totul părea să se termine. Scenariul de cuminţire pentru Cecenia era organizarea unei revolte armate a „opoziţiei” cecene. Au avut loc vreo trei asalturi asupra lui Dudaiev, dar acesta a spulberat de fiecare dată adversarul! Ultimul asalt, cel din noiembrie, a avut în fruntea sa pe Ruslan Hasbulatov, fostul preşedinte al parlamentului rus, cecen el însuşi, şi pucist de frunte în octombrie 1993. Să fi trecut Hasbulatov aşa, ,,dintr-o dată”, de partea lui Elțîn?!...

După înfrângerea „opoziţiei”, armata rusă a intrat direct în luptă!

Înainte de a încerca să discernem şi altceva decât ne prezintă presa şi televiziunea intemaţionale, să ne întrebăm: merita atâta tevatură şi sacrificii mica Cecenie? De ce s-a decis Rusia la un atare pas? Mai intâi, Cecenia este un mare producător de țiţei. Mai mare decât a fost România vreodată! Apoi, prin Cecenia trec importante magistrale de hidrocarburi, venind din Azerbaidjan, un alt mare producător de țiței. În decembrie, presa anunţa reduceri la exportul rus de gaze: cu 15% pentru România, cu 40% pentru Europa occidentală, cu 60% pentru Turcia — toate aceste cifre arătând şi gradul de „simpatie" relativă de care ne bucurăm încă la Moscova. Ele însă anunţau preţul economic indirect al războiului cecen, ce încă nu începuse! Şi, implicit, rolul uriaş al Ceceniei în exportul rusesc de petrol gaze...

Dar cea mai puternică motivaţie a intervenţiei ruse este evitarea unui foarte grav precedent independentist! Rusia are vreo 89 de entităţi teritoriale. În Caucaz sunt incă şase republici musulmane. O eventuală confederaţie a acestora ar izola Gruzia şi Armenia — ambele creştine — de Rusia. Adică exact ca la 1801, când Gruzia atacată de Turcia a cerut ajutorul Rusiei ortodoxe.

Azi, istoria se cam repetă. Iar cauza este raţiunea de stat: menţinerea integrității Rusiei! Aceasta este miza în Cecenia!

Iată de ce războiul nu se poate încheia acolo după o primă înfrângere a Rusiei, ci numai după o deplină zdrobire a cecenilor! Dacă nu au fost suficiente două sute cincizeci de tancuri, se vor trimite cinci sute; şi tot aşa până la rezultatul dorit. Este și motivul pentru care războiul cecen marchează o nouă etapă a crizei ruse. Este etapa în care conflictele nu mai pot fi nici evitate și nici rezolvate cu ”scenarii”. Conflictul cecen se cere grabnic închis printr-o răsunătoare victorie rusă - iată filosofia ce prevalează astăzi la Kremlin! Şi într-un fel - la punctul la care s-a ajuns - aceasta ar fi varianta cea mai ,,blăndă”! Alternativa - respectiv, o victorie politică sau militară cecenă - ar însemna dezmembrarea Rusiei, cu sau fără o iugoslavizare, dar într-un spaţiu bicontinental în care se află 20.000 de focoase nucleare...

A doua caracteristică a acestei etape: în faţa raţiunii de stat - ca şi sub Lenin (vezi NEP-ul) sau sub Stalin (vezi alianţa cu imperialismul anglo-american din 1941) - chestiunile ideologice gen democraţie, drepturile omului etc. — vor fi date la o parte. La limită, în funcţie de evoluții, întreaga construcţie politică făcută de Elţîn poate fi aruncată în aer: de la deschiderea spre economia de piaţă și până la așa-zisul CSI! Jirinovski, de exemplu, pledează clar pentru un imperiu unitar, fără complicaţii de tip federal...

O a treia caracteristică, ce derivă din precedenta, este ascuţirea luptei pentru putere. Dar nu în cadrul democratic existent, ci una de culise, în „buna" tradiţie rusă, de la Țari la Stalin. Însuşi războiul cecen ar putea fi şi episod, dar și instrument al acestei lupte pentru putere la Kremlin. În fond, cum a ajuns armata rusă să lupte direct, în Cecenia? Tocmai prin eşecul militar repetat al așa-zisei „opoziții" cecene! Ce putea dori Hasbulatov când îşi făcea apariţia la Groznîi în noiembrie trecut? O victorie asupra lui Dudaiev, care să-l reabiliteze deplin? Sau o înfrângere a ,,opoziţiei cecene”, care l-ar fi obligat pe Elţin să se vâre în viesparul caucazian? În această din urmă ipoteză, războiul cecen este o cursă pentru actualul stăpân de la Kremlin!...

Deja Elţîn este din ce în ce mai izolat politic: Gaidar îl critică aspru; Iavlinski ii cere demisia; iar 65% din ruşi nu mai au ochi să-l vadă, în sondaj. Întreaga protipendadă politică rusă este cuprinsă de derută. Armata este criticată şi pentru incompetenţă, dar şi pentru ”trădare”! I se reproşează că a trimis acolo tancuri demodate numai bune pentru dotarea precară a cecenilor; că au trimis recruţi; că nu s-au utilizat rachete ghidate cu laseri, cum ar fi fost indicat în operaţii de mare fineţe cerute de protejarea populaţiei civile...

Va fi Elţîn debarcat? Sau el va deveni instrumentul unei prealabile alunecări spre un regim autoritar? Pentru partizanii refacerii imperiului, aceasta ar fi varianta optimă, se pare, iar semnalul că aşa vor evolua lucrurile ar fi o amânare a alegerilor prezidenţiale prevăzute pentru iunie 1996. Motive?! Ce altceva mai bun, decât însuşi războiul cecen?

O primă consecinţă a actualului conflict din Cecenia este răcirea, până la duşmănie deschisă, a raporturilor Rusiei cu lumea musulmană. Iar ca reflex - deloc exclus - ortodoxia ar putea fi folosită ca axă spirituală pentru un alt fel de ”reformă" a vechiului imperiu...

Cât despre Occident, el încă merge pe mai vechiul făgaş: mizează pe Elţîn și înghite naiv orice porcărie, numai să-l mai aibă acolo, la cârmă. Dar până când?!... Şi tot criza cecenă a mai scos odată în relief ipocrizia occidentală. Când Graciov împinsese tancurile pe solul cecen şi anunţase lumea că „totul va dura doar câteva ceasuri", Occidentul declara sus şi tare că „afacerea din Cecenia este o chestiune internă a Rusiei". Chit că acolo se bombardau oraşe, se murea deja, se pregătea un măcel, chit că documentele europene interzic atari acte şi nu recunosc justificarea mai veche a ”neamestecului în treburile interne”! Când însă armata rusă a fost înfrântă la Groznîi de Anul Nou, Franţa şi Germania şi-au amintit - ca să vezi - de CSCE! Iar ”marele" Havel constata „cu indignare" -bineînţeles! – ”încălcarea drepturilor omului”! Unui om cinstit i se face şi greaţă! Va zică, dacă eşti mica Cecenie, și marea Rusie te face terci în propria-ţi capitală, pentru a ți se da dreptate - vorbă să fie! - trebuie ca mai întâi să faci imposibilul şi să-l baţi pe agresor! Şi asta se cheamă, cum? Noua ordine europeană?! Drepturile omului?! Sau bătaie de joc?...

Pentru noi, românii, în aceste vremuri de defetism neruşinat, mica Cecenie ne oferă o lecţie extrem de importantă: în ultimă analiză, ceea ce ridică şi impune o naţiune este tăria braţului său înarmat, dar și hotărârea nestrămutată cu care îl foloseşti în auto-apărare!

(articol scris de Corneliu Dida și publicat în revista Mișcarea, anul IV, nr 1-2 (41-42), ian. 1995)

Read more...

Politica internă - 1994

Trei lucruri au caracterizat anul intern 1994: degradarea nivelului de trai, consolidarea actualei Puteri și deruta Opoziţiei parlamentare. Cum se poate explica o evoluţie atît de contradictorie? Cum - când, în mod normal - degradarea nivelului de viaţă erodează Puterea şi propulsează Opoziţia?...

Prima explicaţie rezidă în anormalitatea vieţii noastre politice și sociale. Oamenii noştri politici (cel mai adesea) sunt ceea ce vedern, partidele politice sunt departe de ceea ce le defineşte teoretic, iar politica — mai întotdeauna — este un mod de „a te ajunge". Cât despre marele public, el este din ce în ce mai puţin interesat de politică și ignoră — aproape total — importanţa capacităţii de ripostă organizată a unei societăţi aflate în declin. Acestea sunt aproape lucruri comune pentru majoritatea analiştilor politici.

A doua explicaţie, mult mai puţin frecventată de analişti, rezidă în buna performanţă a actualei Puteri pe planul politicii externe. Ea a înţeles, cu mult mai bine decât Opoziţia, noua realitate politică continentală de după 1989. De acum, pentru multă vreme, Europa va fi dominată de blocul occidental. Iar corolarul acestei dominaţii este impunerea propriei viziuni, dar şi a propriului sistem de valori, peste tot in Europa: proprietatea privată, democraţia, pluralismul, drepturile omului, integrarea euro-atlantică. Vrei să rămâi în şa? Atunci, acceptă şi promovează aceste valori. Nu o faci - nu ai nici şansă! Cam aceasta este „filosofia" actualei Puteri; filosofie pe care o aplică pragmatic, într-o tonalitate nu lipsită de cinism.

Cele de mai sus le-a priceput şi Opoziţia. Dar ea nu a înţeles nimic din fondul problemei; ea a ignorat și ignoră contextul politic extern, ignoră, de asemeni, enorma capacitate de acomodare a Occidentului, când este vorba de promovat adevăratele sale interese. Consecinţa pentru Opoziţie a acestor sincope de interpretare a fost şi este (cel puţin în manifestările ei exterioare) un anume soi de „romantism” ilustrat de iluzia, încă frecventată de opozanţi, conform căreia „noi reprezentăm adevărata elită democratică, pe noi se va baza Occidentul!”

Numai fanariotismul evident conţinut de această jalnică iluzionare şi ar fi suficient pentru ca Opoziţia să piardă orice confruntare viitoare!

Conform acestei iluzii, actuala Putere pleacă defavorizată din start. Iar baza acestui calcul al hârtiei era „extracţia comunistă" a actualei Puteri.

Numai că, beneficiară a unei vaste experienţe politice după patru decenii de exerciţiu efectiv al puterii, echipa domnului Iliescu a pătruns excelent noua realitate politică din Europa, inclusiv „amănuntul" acomodării Occidentului cu tot ceea ce îi slujeşte optim interesul! Încât, actuala Putere a abordat mult mai realist și mult mai pragmatic viaţa politică internă, care a depins și va depinde, încă multă vrerne, de voinţa noilor stăpâni ai Europei!

Două au fost obiectivele de căpătâi ale actualei puteri: 1) să câştige alegerile prezidenţiale și parlamentare, care îţi conservă puterea în interior şi care - pe plan extern - te legitimează suficient pentru a deveni compatibil cu un Occident extrem de puţin ”formalist" când eşti dispus să îi cânţi în strună! Şi 2) să se plieze noilor stăpâni ai Europei!

Acum, că ambele obiective sunt deja realizate, actuala Putere culege roadele, aproape deloc stingherită. Anul 1994 a fost exemplar sub acest raport! Pe plan diplomatic, în 1994 s-a obţinut „un maxim" în direcţia integrării euro-atlantice: au fost ratificate Acordurile de Asociere cu Uniunea Europeană; am semnat primii Parteneriatul pentru Pace; am devenit asociaţi la UEO, braţul înarmat al U.E.; am fost incluşi în grupul „celor şase", invitaţi la Essen şi candidaţi agreaţi de pe acum la o viitoare integrare europeană. Sub raport economic, anul 1994 a fost anul în care s-a început aplicarea Memorandumului semnat cu FMI și în care - în contrapartidă - am beneficiat de creditele acestuia, dar şi de ale Băncii Mondiale, BERD etc.

Toate aceste realizări consemnate în 1994 ar fi onorat, cel puţin în aceeaşi măsură, orice guvern CDR! Ele însă onorează guvernul PDSR Si, desigur, pe preşedintele Iliescu. Şi - culmea - acesta demonstrează fără putere de tăgadă tuturor adepţilor sinceri ai Opoziţiei că cele spuse cândva la adresa Puterii sunt infirmate de viaţă: şi domnul Iliescu este... pro-occidental...

Există însă un punct asupra căruia, într-adevăr, actuala Putere rămâne descoperită când analizăm retrospectiv anul 1994: efectele concrete în plan economic ale politicii convenite cu FMI. S-a obţinut, e drept, o macrostabilizare economică. Leul s-a stabilizat (relativ) faţă de dolar; inflaţia a diminuat de la 300% la numai 70%; exporturile au crescut cu 30%; balanţa comercială s-a cvasi-echilibrat; rezerva valutară a ajuns la circa 700 de milioane de dolari, faţă de zero in 1993. Dar toate aceste realizăti rămân extrem de fragile. Ele sunt rezultatul unor măsuri monetariste (cu efect rapid, dar cu durată redusă), dar şi a unor credite externe de multe sute de milioane de dolari. Pentru ca această macrostabilizare să dureze și să contribuie efectiv la însănătoşirea economiei româneşti, ar fi fost necesare privatizarea şi restructurarea industriei de stat. Aici e și punctul de reproş major pe care Opoziţia îl poate face actualei Puteri: marea privatizare și restructurarea nu au început!

De ce? Cum de a fost posibil aşa ceva, când ambele procese trebuiau începute în 1994? O cerea şi Memorandumul, o proclamase și Guvernul: „anul 1994 - anul marii privatizări"!

Mai întâi că FMI-ul, încântat de macrostabilizarea reuşită de actualul guvern, a mai lăsat din preţ și a acceptat amânarea „pentru la anul” a marii privatizări și restructurări. Este o dovadă concretă a capacităţii de acomodare a Occidentului, de care vorbeam mai sus. Occidentul ne va credita şi în 1995. România se dovedeşte bună platnică: numai în 1994 ţara a plătit cam 600 de milioane de dolari pentru datoria externă contractată după 1989! Şi atunci - de ce să nu ne crediteze FMI-ul?!...

În al doilea rând, amânarea marii privatizări și a restructurării demonstrează că actuala Putere este foarte sigură pe ea. Nu se grăbeşte şi - mai ales - nu face „privatizare de dragul privatizării".

Credem că marea privatizare a fost amânată pentru a se putea lovi în marii rechini care au achiziţionat câteva milioane (!) de certificate de proprietate la preţuri scăzute și care aşteptau folosirea lor pentru achiziţia unor imense capitaluri productive, conform legii privatizării din 1991. Cum mari rechini se găsesc şi în sânul Opoziţiel, dar şi în sânul Puterii, lupta parlamentară a fost - şi este - foarte dură. De unde efectul inevitabil al unei decizii legislative.

Apoi, se doreşte mai degrabă o privatizare „dirijată" am zice noi. Una din caracteristicile Europei de după 1989 este întronarea unui sistem politic democratic şi pluralist. Esenţa acestuia este alternanţa puterii politice. Prin urmare, oricât de „tare" ar fi domnul lliescu, puterea politică - mai devreme sau mai târziu - va trebui să fie alternată! Adică cedată celeilalte părţi! Care ar fi soluţia pentru ca acest lucru să nu se întâmple decât formal? Sunt două: prima: să creeze o rotativă guvernamentală, adică un sistem politic (practic) bazat pe două partide. De exemplu, PDSR (plus o constelaţie de sateliţi, numai bună să-i păcălească pe naivi) şi PD (FSN); formulă fezabilă mai ales dacă CDR se va destrăma sau va involua. A doua soluţie - mult mai solidă și mult mai convenabilă pentru simpatizanţii PDSR de rang înalt - este să transformi puterea politică devenită după 1989 efemeră - în putere economică care este permanentă. Cum? „Dirijând" cumva privatizarea în propriu-ţi folos! Într-un articol anterior arătam că efectuarea unei mari privatizări pe principii echitabile nu este practic posibilă. Echitabilă nu poate fi decît prima fază — împărţirea certificatelor. După accea, chiar dacă blochezi privatizarea, piaţa neagră va acumula hârtiile de valoare în mâna unei minorităţi privilegiate. Pe ce criterii? Pe două criterii: cine are bani și cine are informaţii în domeniu! Este exact ce s-a întâmplat cu certificatele împărţite - echitabil! - în 1992.

Revenind la subiect, actualii guvernanţi şi puzderia lor de ”simpatizanţi" de rang înalt deţin și bani, deţin și informaţii. Este evident că, fie şi numai teoretic, cei afiliaţi puterii - în ministere, prefecturi, FPP, FPS, mari instituţii centrale bancare etc. pleacă din start favorizaţi prin posibilitatea de a avea informaţii adecvate. Câţi vor fi cei - într-atât de cinstiţi - încât să refuze de a profita ”legal”?

Această schemă bazată pe cele două ingrediente indispensabile ale noii societăţi - banii şi informaţiile - este deja verificată de viață. Cu o mare privatizare blocată; cu o industrie de stat practic intactă ca formă de proprietate. România a realizat performanţa de a obţine 35 % din PIB din sectorul privat! Cum a fost posibil? Numai mica privatizare şi capacitatea superioară a firmelor private de a face profituri nu pot explica. Ceea ce explică această „mică" ciudăţenie economică este binomul „S.A. - S.R.L."! În care S.A. aparţine statului, iar SRL aparţine directorilor, contabililor şefi, rudelor acestora, din care mulţi sunt actualei Puteri! Pe această cale, se „,privatizează" profitul SA în contul SRL. La ce să dorească toţi aceştia ”accelerarea" marii privatizări?!

Revenind la marea privatizare, ea va fi probabil făcută. Caz în care procesul va dura destul de mult. În fosta RDG, unde privatizarea a făcut-o statul vest-german, ea a durat mai bine de trei ani. La noi, legea preconizează vreo şapte ani pentru prima tranşă. Acest mic detaliu tehnic presupune însă prelungirea actualei Puteri în şa, încă un mandat. Minimal! Iată de ce, în 1995, se va urmări (de la nivelul Puterii) pregătirea anului 1996, un an electoral vital pentru deţinătorii frânelor şi stat, dar și în economie.

Trei sunt atu-urile actualei Puteri, de pe acum previzibile, în confruntarea politică cu Opoziţia parlamentară.

1.   Organizarea superioară în plan politic şi electoral, dar și în modul de funcţionare a Puterii.

a.    În plan politic şi electoral, actuala Putere a mizat pe o diviziune a ofertei politice. Pentru amatorii de reformă, a creat PDSR; pentru cei care se tem de unguri, a creat PUNR; pentru cei atraşi de discursuri „naţionaliste" a creat PRM; pentru muncitorii nostalgici - PSM; pentru ţărani - PDAR. Exact invers decât a procedat CDR! Suma ofertelor separate (arcul Puterii) s-a dovedit a fi mai mare decât suma unei singure oferte (cazul CDR). Odată luată majoritatea parlamentară, Puterea a acţionat extrem de unitar. Adică invers decât Opoziția, care se ceartă chiar şi atunci când - Opoziţie fiind - nu are de împărţit nici posturi şi nici răspunderi...

b.   În modul efectiv de lucru al Puterii, asistăm la o evoluţie extrem de originală. Parlamentul deliberează trei luni şi votează 4-5 legi, ridicol de puţin prin raport cu sutele de proiecte de lege care aşteaptă „democratic”! În vacanţele parlamentare însă, guvernul emite zeci de ordonanţe! Singurul rol al Parlamentului, aici, este acela de a ceda guvernului dreptul de a da ordonanţe în vacanţe. Până şi acest rol trist nu îl joacă atât Parlamentul, cât majoritatea guvernamentală! Cum guvernul Văcăroiu este un guvern obedient faţă de Preşedinte, asistăm faptic la o prezidenţializare a conducerii în ambele sale faze — legiferare şi executiv! Dacă la aceasta adăugăm şi subordonarea justiției, constatăm că, în mod inevitabil, în anul electoral 1996 actuala Putere va avea la dispoziţie întregul aparat de stat.

2) Al doilea atu al Puterii este slăbiciunea Opoziţiei. Nu mai insistăm, dar subiectul ar merita o tratare aparte. Precizăm numai că este deja prea tărziu pentru crearea unei alternative veritabil de dreapta (în condiţiile în care în Parlamentul României nu există - încă - nici o formaţiune de dreapta) şi că e îndoielnic că se va putea crea o alternativă reală la stânga actualei puteri.

3) Al treilea atu al actualei Puteri este politica externă. Avantajele pe care Puterea le-a obţinut până în 1994 vor funcţiona și în următorul an. Finanţarea promisă de FMI, efectele clauzei în comerţul cu SUA, Acordurile de Asociere la UE, investiţiile de capital străin, apropierea efectivă de NATO vor demonstra pregnant Occidentului că echipa actuală este credibilă. Iar populaţia, în lipsa unei alternative, va accepta actualul status-quo politic...

Şi tot în domeniul politicii externe, domnul Iliescu a izbutit stabilirea unei relaţii excelente cu lumea evreiască: că este vorba de statul Israel; că este vorba de comunitatea evreiască din SUA; că este vorba de diversele şi organizaţii evreieşti mondiale. Principial, toate acestea pot aduce atât preşedintelui, cât şi diplomaţiei româneşti o serie de nete avantaje. Dacă acestea se vor subsuma de fiecare dată în mod fericit intereselor naţionale româneşti, nu ne putem decât felicita. În 1994 însă, revista noastră a publicat două documente (deținute în fotocopii în arhiva noastră): o scrisoare a Comunității Evreilor Originari din România și un Memorandum al ministrului român de Externe, domnul Meleşcanu. În scrisoare, în esenţă, se cereau Statului Român trei lucruri: despăgubiri morale și materiale pentru „cei 400 de mii de evrei suprimaţi de regimul Antonescu" şi „retrocedarea tuturor averilor evreieşti trecute în patrimoniul Statului Român între 1937 şi 1989". Fără a fi experţi este uşor de dedus că acceptarea, ca atare, a acestor cereri ar implica daune de multe miliarde de dolari! La care, desigur, s-ar adăuga angajarea onoarei naţionale pentru fapte departe de a fi fost vreodată probate la proporţia citată. Apoi, numai poporul român, prin referendum, ar putea decide o atare problemă!... În aceste condiţii, în Memorandumul d-lui Meleşcanu se susţin două idei. Prima - că în condiţiile unei redresări economice, aceste cereri vor putea fi achitate. A doua - că orice publicitate pe această temă, în ţară sau în străinătate - ar fi „contraproductivă"...

Sunt sau nu aceste documente autentice? La data publicării lor aveam îndoieli. Azi, autorul acestor rânduri, nu mai are. Ele au fost publicate (inclusiv un facsimil); au fost discutate în prezența unor jurnalişti la o conferință de presă, unde a fost de faţă și TVR prin dl. Adrian Fulea. Ulterior, documentele au fost reproduse şi în alte publicaţii. În ipoteza unui fals căruia redacţia noastră i-ar fi căzut victirnă ar fi fost foarte nimerite dezminţiri. Nu au venit de nicăieri! Se poate spune că cel puţin una din ideile de forţă ale acestor două documente - aceea de a nu se face nici un fel de publicitate - funcţionează deja. Dacă la acest semnificativ detaliu adăugăm şi recenta numire pe postul de ambasador al SUA la Bucureşti a d-lui Alfred Moses - un veritabil expert al problemelor comunităţii evreieşti în perioada Ceauşescu, concluzia aproape că se impune de la sine...

Oricum, pentru autorul acestor rânduri, actuala Putere îşi urrnăreşte cu o tenacitate extraordinar propriile ţeluri şi, având atâtea atu-uri, ne înfiorăm pentru ceea ar putea să urmeze...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 1-2, (41-42) ian.1995)

Read more...