Slavery, Inc – Lydia Cacho despre traficul de copii şi femei

Lydia Cacho este o jurnalistă mexicană, ce s-a specializat în anchete despre traficul de copii şi femei folosite de reţelele de prostituţie, pedofilie şi pornografie infantilă.

În 2012 ea a publicat cartea Slavery, Inc. The Untold Story of International Sex Trafficking (Sclavia. Povestea nespusă a traficului internaţional de persoane folosite ca obiecte sexuale). Cartea a fost scrisă după cinci ani de documentare despre un fenomen apărut în sec. XX, traficul de persoane pentru scopuri sexuale, ale cărui victime au depăşit, ca număr, pe cel al sclavilor africani vânduţi în perioada 1500-1900.

După ce mult timp s-a crezut că globalizarea va aduce cu ea legile civilizaţiei occidentale, ce vor eradica şi comercializarea copiilor şi a femeilor din ţările “subdezvoltate”, cartea Lydiei Cacho demonstrează că efectul a fost opus. Acum crima organizată are reţele transfrontaliere, iar ceea ce a dus la dezvoltarea ei fără precedent este factorul cultural. În economia dezumanizantă prostituţia este considerată un rău minor. Milioane de oameni ignoră faptul că ea înseamnă exploatare, abuz şi puterea înfricoşătoare a mafiei. Tratarea corpului ca obiect, singura marfă refolosibilă, ce poate fi vândută la acelaşi preţ mai mulţi ani la rând, fără acordul proprietarului ei, este considerată un act de libertate ce aduce progres. Copiii şi femeile sunt primele victime ale acestei mentalităţi, tradusă şi în legislaţie, pentru că legalizarea prostituţiei din unele state îngreunează anchetele poliţiei despre traficul de persoane. This is all about money, not people, spun promotorii comerţului cu sex; ei investesc pentru a convinge opinia publică că sclavia poate fi o soluţie pentru milioane de copii şi femei ce suferă de foame, dar şi pentru a le convinge pe victime că viaţa lor nu are valoare decât pentru cei care îi vând şi cumpără. După ce obţin putere economică, traficanţii elimină potenţialele şanse ale victimei la demnitate şi libertate corupând oameni politici.

Diferenţele dintre bandele ce operează la nivel local şi crima organizată pe plan mondial sunt date de strategie, coduri de etică şi tehnici de marketing. “Afacerea” cartelurilor constă în violenţă şi protecţia proprie, iar scopurile lor sunt banii, plăcerea şi puterea. Traficul de persoane e documentat în 175 de state şi se apreciază că, anual, există 1,4 milioane de victime ale reţelelor de sclavie sexuală. Unele ţări sunt surse, altele destinaţie pentru turismul sexual. El e strâns legat de lumea jocurilor de noroc, care produc anual mai mulţi bani decât evenimentele sportive, industria filmului şi muzicală, luate la un loc.

Pentru a-şi apăra afacerea traficanţii au preluat argumentele feministe: legalizarea prostituţiei reprezintă adevărata eliberare a sexualităţii feminine în capitalism.

Diferenţa dintre crima organizată şi instituţiile ce luptă contra ei este faptul că prima este lipsită de birocraţie şi de scrupule. Mafioţii îi execută pe trădători şi le găsesc imediat un înlocuitor. Traficanţii se tem doar de şefii lor, nu de poliţie; poliţia nu-i asasinează, iar şefii nu pot fi cumpăraţi. Câtă vreme va exista corupţie şi o abordare laxă a infracţiunilor sexuale acordurile internaţionale pentru stoparea traficului de fiinţe umane se vor limita doar la bune intenţii.

Opinia publică consideră că cei care aduc în dezbatere efectele pornografiei şi ale prostituţiei legalizate sunt retrograzi. În lume există de şapte ori mai multe adăposturi pentru animalele neglijate decât pentru victimele sclaviei sexuale.

Cartea este greu de citit din cauza interviurilor cu victimele traficului de persoane, cazuri “fericite” care au fost “recuperate” de către vreun adăpost: de la copii obligaţi să se prostitueze de la vârsta de patru ani până la tineri mutilaţi fizic şi psihic.

Sursa: http://www.portobellobooks.com/slavery-inc-2

Read more...

Regionalizarea României

Academia de Advocacy a inițiat, la Timișoara, în noiembrie 2012, audierea publică cu tema ,,REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – DE CE?”, considerând necesară o consultare publică pe această temă, care să confere forță deciziilor publice fundamentate și legitimitate prin implicarea celor interesaţi în procesul de elaborare a politicilor publice.

Voi prezenta, pe scurt, ideile principale ale sintezei elaborate de Academia de Advocacy în urma audierii publice.

„Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse” (ATUE 2020), adoptată în 2011, reafirmă drept obiectiv comun al UE coeziunea teritorială. În prima parte a anului 2013, România trebuie să fundamenteze şi să stabilească care îi sunt obiectivele tematice de dezvoltare pentru perioada 2014–2020 şi să elaboreze, în dialog cu Comisia Europeană, un set de documente de programare, inclusiv în ceea ce priveşte alocarea fondurilor europene destinate țării noastre în noul ciclu bugetar european, de 7 ani.

În scopul realizării unei consultări publice cât mai largi, Academia de Advocacy a transmis peste 2.500 de invitații directe în medii diverse,

complementare, direct implicate și/sau interesate de problematica regionalizării. Pentru structurarea grupurilor de interese, s-au avut în vedere atât decidenți publici și lideri politici locali, regionali, naționali și europeni, cât și reprezentanți din toate mediile societății civile, locale și naționale. De asemenea, pentru a asigura caracterul absolut deschis al audierii publice și pentru a facilita implicarea tuturor celor interesați de tematica regionalizării, Academia de Advocacy a adresat invitația și prin anunț în media scrisă națională şi prin informări succesive pe canale social media. Au fost obţinute 251 opinii scrise din 31 judeţe, din toate regiunile geografice ale ţării.

În ceea ce privește structura opiniilor, 86% reprezintă opinii colectate din partea societății civile, respectiv 217 opinii, iar 14% reprezintă opinii ale decidenților politici, respectiv 34 de opinii. Raportat la domeniile de activitate ale depozanților, opiniile reprezentanților societății civile relevă următoarea distribuție: reprezentanți ai ONG urilor – 62 de depoziții, ai sistemului de învățământ – 35 de depoziții, ai mediului de afaceri – 60 de depoziții, ai sindicatelor – 24 depoziții, cetățeni – 15 depoziții. Dintre cele 8 Agenții de Dezvoltare Regională, direct interesate de subiectul regionalizării, 4 au răspuns în scris, respectiv agențiile din regiunile Vest, Centru, Sud – Vest și Nord – Est.

Structura opiniilor scrise exprimate de către decidenții politici  reliefează un spectru destul de larg de instituții şi nivele de decizie, şi anume: decidenți locali – 12 depoziții, consilii județene – 7 depoziții, ministere – 3 depoziții, parlamentari și europarlamentari – 8 depoziții, urmați de membri ai unor partide politice şi candidați în alegerile parlamentare.

Analizând cele 251 de opinii scrise prin prisma poziționării față de oportunitatea sau nu a eventualei regionalizări a României, a rezultat următoarea structură:

  77,29%, respectiv 194 de opinii pro-regionalizare;

  14,34%, respectiv 36 de opinii contra regionalizării;

  8,37%, respectiv 21 de opinii scrise ale celor indeciși sau care nu doresc să își asume o poziție inechivocă la momentul consultării publice.

Pentru susținerea verbală a depozițiilor în timpul audierii publice s-au înscris 41 de vorbitori. Numărul efectiv al vorbitorilor care şi-au susținut și potențat public depoziția s-a ridicat la 36 de persoane, ceea ce reprezintă 14,4% din numărul total al celor care au prezentat o depoziție scrisă. Dintre cei 36 vorbitori:

 11 au fost decidenți politici, respectiv 1 europarlamentar, 1 parlamentar, 2 reprezentanți de Consilii Județene, 5 decidenți locali (primari, consilieri locali) și 2 membri de partid;

  25 de reprezentanți ai societății civile, respectiv: 1 reprezentant al Agenției de Dezvoltare Regională Vest,  10 reprezentanți ai mediului de afaceri, 7 reprezentanți de ONG-uri, 2 reprezentanți de sindicate, 5 reprezentanți ai sistemului de învățământ.

Întrebarea nr.1

Are nevoie România de regionalizare? De ce?

La această primă întrebare a audierii publice, considerată izvor sau condiționalitate pentru celelalte trei întrebări ale audierii, s-au colectat 194 de opinii afirmative şi 36 de opinii negative, care nu susțin nevoia de regionalizare a României.

Până la totalul de 251 de opinii scrise colectate, au mai fost 21 de opinii ale celor indeciși sau care nu își asumă public niciuna din poziții – pro sau contra.

Principalele argumente care susțin nevoia de regionalizare a României, sintetizate în ordinea importanței lor, prin prisma frecvenței cu care au fost enunțate, sunt:

a. o mai bună gestionare a resurselor disponibile, în general, limitate și insuficiente în raport cu nevoile,  argument susținut de o serie de alte argumente subsecvente, cum ar fi: reducerea costurilor și a birocrației în sistemul administrativ public în general; corelarea deciziilor publice cu nevoi și probleme specifice, precum și cu oportunități de dezvoltare specifice, diferite de la o regiune la alta; necesitatea susținerii descentralizării din mai multe puncte de vedere: economic, legislativ, financiar (gestionarea regională aproape în totalitate a veniturilor și a cheltuielilor), administrativ (în prezent modul de funcționare  este sincopat  și perceput drept costisitor);

 transparentizarea actului decizional public și o mai mare accesibilitate la informații de interes public,

  incapacitatea actualelor structuri administrativ-politice de a colabora și coopera pe palierul interjudețean / regional;

b. creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene, prin posibilitatea de a integra proiecte mici, disparate la nivel local, în proiecte strategice, de anvergură la nivel regional;

c. stimularea și susținerea dezvoltării economice, în general, și, implicit, prin aceasta reducerea disparităților și decalajelor economice interjudețene și interregionale;

d. nevoia de identificare identitară, precum și nevoia de notorietate a regiunilor, esențiale pentru întărirea spiritului de apartenență, încredere și solidaritate a populației, toate acestea contribuind la potențarea și nu împotriva identității naționale a statului român unitar (sic).

Principalele argumente enunțate împotriva ideii de regionalizare a României, în ordinea importanței lor, prin prisma frecvenței cu care au fost enunțate în opiniile analizate, sunt:

 accentuarea disparităților interregionale, pe fondul dezvoltării disproporționate a marilor aglomerări urbane și a capitalelor de regiuni, în detrimentul localităților periferice ale acelorași regiuni,

  pierderea locurilor de muncă în instituțiile administrative vizate de procesul regionalizării;

 nivelul ridicat al costurilor pe care le implică procesul complex și îndelungat al regionalizării României, costuri ce vor fi suportate tot din resurse publice,

 momentul nepotrivit, în primul rând corelat cu contextul actual al crizei economice globale, dar și din perspectiva planificării noului ciclu bugetar european, momentul fiind apreciat ca tardiv;

 fezabilitatea și chiar oportunitatea decuplării obiectivului descentralizării de cel al regionalizării, pe ideea că o bună descentralizare decizională se poate realiza și în afara procesului de regionalizare;

 creșterea birocrației, din cauza schimbărilor legislative necesare și a etapelor indispensabile ale tranziției de la actuala formă de organizare administrativă spre cea regională;

 teama de riscul federalizării României, a enclavizării anumitor zone ale țării , a pierderii identității naționale, istorice, a federalizării chiar a UE, corelate cu suspiciunea legată de poziționarea contra regionalizării a unor state membre ale UE, precum și a unor politicieni autohtoni;

 nesoluționarea problemei calității dialogului cu decidenții, chiar dacă din punct de vedere geografic aceștia vor fi mai aproape fizic de cetățeni în eventualitatea unui proces al regionalizării, comparativ cu nivelul național.

Între argumentele pro și contra se află un număr de 10 depozanți, care nu au adoptat o poziție clară, neechivocă nici într-un sens, nici în altul.

Alături de aceștia, mai există o categorie de 11 depozanți care nu și-au asumat public o poziție pro sau contra. Printre argumentele invocate în acest caz se numără:

 nevoia de studii și analize de impact a unor alternative de regionalizare a României;

 lipsa unui pachet legislativ concret privind regionalizarea;

 slaba informare a populației cu privire la acest subiect.

În cuprinsul depozițiilor este împărtășit faptul că necesitatea reformei administrative-teritoriale a devenit un fapt acceptat, atât de către societatea civilă, de mediul academic, dar şi de autorităţile publice, care şi-au propus, într-o primă etapă, adoptarea unor măsuri concrete cu privire la procesul de descentralizare. Se subliniază faptul că primele schimbări semnificative în întărirea democrației locale au avut loc doar după anul 2000, când județele au început să preia din ce în ce mai multe atribuții de la guvernarea centrală, fiind în mod paralel întărită şi legitimitatea lor democratică, ca urmare a alegerii prin vot direct a preşedinților de consilii județene. În schimb, regiunile au rămas şi astăzi nişte entități fără legitimitate democratică, cu scop pur statistic şi de implementare a politicilor de dezvoltare.

Totodată, se asumă că regionalizarea, la nivel european, nu numai în România, va reforma fundamental relațiile dintre UE și Statele Membre, pe de o parte, și relațiile dintre fiecare dintre acestea și diversele entități regionale de pe teritoriul lor, pe de altă parte.

La nivelul unei regiuni poate fi valorificat mai eficient parteneriatul pe tot lanțul de planificare, implementare și monitorizare a unei politici publice, fenomen vizibil mai ales în cazul unor state mari, cum este România (sic). Aplicarea principiului subsidiarității constituie o contribuție importantă la construcția unei democrații autentice în România, bazate pe legitimitate egală a diferitelor niveluri de putere: local, județean, regional şi național. Prin urmare, e nevoie de un transfer real de putere dinspre Bucureşti spre entități mai mici, care pot gestiona eficient resursele, iar aceste entități pot fi regiunile.

Se admite faptul că regionalizarea este în primul rând o problemă națională, care necesită discutarea şi armonizarea unei suite de nuanțe: precauții privind intențiile naționaliste, rezerve față de federalizare, grija pentru păstrarea tradițiilor, pentru menajarea identității locale, pentru păstrarea unui nivel eficient de reprezentativitate administrativă şi politică a oamenilor. Pe lângă toate acestea, apare problema costurilor acestei reforme administrativ-teritoriale în raport cu beneficiile presupuse.

 Întrebarea nr.2

Ce tip de decizii și competențe sunt necesar a fi transferate la nivel regional?

Întrebarea a doua a audierii publice a avut drept scop colectarea de opinii referitoare la modelul optim de regionalizare.

Cei 194 de depozanți ai audierii publice, care au admis nevoia de regionalizare a României, au fost invitați să răspundă la întrebările următoare ale audierii.

Opiniile analizate s-au structurat în jurul următoarelor aspecte:

 sensul și cadrul transferului de putere;

 gradul și modul de concret de realizare a transferului de putere;

 gradul și modul de valorificare a structurilor administrative existente, pe diferite nivele.

În privința structurii instituționale care să preia la nivel regional puterea decizională, ideile colectate sugerează, în ordinea importanței prin prisma frecvenței apariției lor, următoarele:

  nevoia unui  for executiv, cu putere decizională, care să elaboreze, planifice și implementeze strategia specifică regiunii administrate;

  nevoia unui for legislativ, cu rol de reprezentare a cetățenilor regiunii în procesul decizional public, care poate fi ales prin vot direct sau,  conform unor opinii minoritare, numit sau ales din rândul aleșilor de la nivelele administrative inferioare (local / județean).

O minoritate a opiniilor apreciază oportună împuternicirea forului legislativ regional cu putere de a promulga legislație primară.

În privința modului concret de realizare a transferului de putere la nivel regional, majoritatea opiniilor apreciază oportună complementaritatea transferului de putere în plan administrativ cu cel din plan economic, financiar, fiscal, și nu numai.

Referitor la gradul transferului de putere, opiniile sunt împărțite relativ echilibrat între: oportunitatea descentralizării pe multiple paliere (administrativ, economic, financiar, fiscal) şi oportunitatea legiferării autonomiei regionale, similar pe multiple planuri.

Nu în ultimul rând, unii depozanți atrag atenția asupra necesității înființării la nivel regional a unor organisme cu rol consultativ, pe modelul celor existente la nivel european (Consilii Economice și Sociale Regionale).

Majoritatea depozanților apreciază utilă  continuarea procesului de regionalizare pe baza structurii actualelor regiuni de dezvoltare. De asemenea, majoritatea opinează în favoarea păstrării nivelului decizional județean, chiar și în varianta reducerii competențelor prin transferul către nivelul regional, deși nu puține sunt și opiniile care susțin desființarea nivelului decizional județean și a prefecturilor.

În concluzie, în cazul alegerii regionalizării României, trebuiesc stabilite mai întâi abordări clare de operaționalizare a relației cu puterea centrală, de tipul: reprezentativitate în elaborarea și negocierea documentelor strategice, a programelor de dezvoltare pe diverse domenii; definirea puterii decizionale și de reglementare regională; definirea statutului juridic; implicarea în procesele legislative care le afectează interesele, inclusiv strategiile de dezvoltare socio-economică; libertatea de a-și determina structurile interne; partajarea de competențe cu autoritățile centrale; definirea structurii surselor de venituri, ca o combinație între resurse proprii/atrase și resurse transferate de la bugetul de stat. În cazul alegerii regionalizării României, modelul regional administrativ teritorial actual poate fi consolidat cu costuri minime.

Întrebarea nr.3

Cum ne organizăm pentru un proces durabil și eficient al regionalizării?

Pentru ca regionalizarea să se realizeze în mod durabil şi eficient e nnecesar să stabilim: criteriile de fundamentare a regionalizării, pentru consistența procesului; actorii necesar a fi implicați, pentru legitimitatea și calitatea procesului; etapele necesare, pentru durabilitatea și eficiența procesului; aspectele tehnice, pentru sustenabilitatea procesului.

Conform opiniilor colectate, sustenabilitatea procesului de regionalizare depinde:

  covârșitor, de modificarea Constituției;

 semnificativ, de adaptarea cadrului legislativ specific pentru înființarea și funcționarea regiunilor;

  nu în ultimul rând, de rezultatul unui eventual referendum național pe tema regionalizării.

Întrebarea nr.4

Cum pot regiunile să sporească coeziunea socială, economică și teritorială a țării și care sunt riscurile să o submineze?

Ultima întrebare are două părţi: una referitoare la potențialul regionalizării de a spori coeziunea economică, socială și teritorială a României și una referitoare la eventualele riscuri de a submina tocmai această coeziune prin procesul de regionalizare.

Regionalizarea ar spori coeziunea economică, socială și teritorială a României dacă:

  s-ar realiza prin consens politic, consens social și consens economic, consensualități îndeplinite prin intermediul dialogului;

 s-ar baza pe cooperare, colaborare, parteneriate inter-județene și inter-zonale, precum și în plan transfrontalier;

  ar stimula dezvoltarea culturii competitivității și a concurenței între regiuni;

 ar reuși un management performant (conectat la nevoi, în funcție de

necesitățile regionale reale, prin întărirea capacității instituțiilor regionale, prin soluționarea promptă a deficiențelor intra și interregionale în perioada de tranziție, prin simplificarea procedurilor);

  ar prioritiza și facilita investiții strategice regionale privind inovația, cercetarea, mediul universitar, mediul sanitar şi infrastructura;

  ar exploata capacitatea coezivă a polilor de creștere;

 ar iniţia schimbarea de mentalităţi.

În contextul dezbaterilor privind transferul de putere, diferența majoră în contribuția sau nu a regionalizării la coeziunea economică, socială și teritorială a țării va fi dată de puterea legislativă delegată regiunilor, și nu de cea executivă sau de dimensiunea bugetului pe care îl vor gestiona.

Principalul risc al subminării coeziunii economice, sociale și teritoriale a României prin procesul regionalizării este, în mod covârșitor, considerat a fi perpetuarea și chiar adâncirea decalajelor și a diferențelor economice și culturale,  prin polarizarea resurselor la nivelul aglomerărilor urbane, prin tendințe de centrifugare, prin apariția fenomenului de enclavizare sau segregare a unor zone ale țării.

Principalele soluții de minimizare a acestui risc se referă la:

  necesitatea unui stat puternic, cu un cadru legislativ clar și unitar;

  buna planificare financiară a regiunilor;

 canalizarea optimă a fondurilor structurale de coeziune și reconstituirea sistemului național de asigurare a resurselor naționale de cofinanțare;

 exploatarea capacității coezive a polilor de creștere;

 realizarea infrastructurilor în sistemele de comunicații și transporturi;

 colaborarea transfrontalieră;

 reprioritizarea criteriilor istorice, culturale, etnice în procesul de regionalizare.

Alte riscuri ale subminării coeziunii economice, sociale și teritoriale a României se referă la:

 accentuarea dimensiunii politice a regionalizării,

  accentuarea disputelor pe criterii etnice, în special privind Ținutul Secuiesc, disensiuni sau chiar opoziție vehementă a populației, ca urmare a includerii în areale identitare diferite de cele acceptate tradițional,  federalizarea României și a UE, cu pierderea sentimentului de stat unitar: Minimizarea acestui risc s-ar putea face prin implementarea unor regiuni care să divizeze ,,majoritatea” maghiară sau  prin  crearea unor zone cu statut special, precum și prin  implementarea corectă, bine planificată în timp, a regionalizării.

 managementul defectuos al procesului de regionalizare, cât și al regiunilor în sine;

 pierderea experiențelor câștigate și a expertizelor consolidate în sfera regionalizării, în speță de către actualele Agenții de Dezvoltare Regională (ADR);

 competiția contraproductivă între potențialele centre administrative ale regiunii, cu interferența ineficientă a politicului în această competiție;

 localizarea instituțiilor regionale constituie un element fundamental în accentuarea hipertrofierii marilor orașe considerate capitală;

 migrația populației (a forței de muncă) și a investitorilor între regiuni;

  creșterea fiscalității la nivel de regiune;

 discontinuitate în teritoriu a activităților industriale;

 mișcări cu caracter autonomist;

 activități subversive ale unor grupuri de interese care se opun regionalizării.

În urma audierii publice comisia a recomandat ca, pentru luarea unei decizii publice optime pe tema regionalizării, să se înființeze un grup de lucru interdisciplinar, echidistant, neutru și independent, dedicat studierii problematicii regionalizării României din perspective multiple, în scopul elaborării unor alternative viabile de regionalizare, inclusiv prin analize comparative, de impact, cost beneficiu și de risc, proces coroborat cu un calendar  specific  al dezbaterilor publice dedicate acestei tematici.

Ministerul Afacerilor Europene, în depoziția transmisă comisiei, menționează faptul că ,,regionalizarea (modificarea organizării administrativ-teritoriale) este o decizie națională majoră, care are impact asupra planificării dezvoltării economico-sociale naționale în ansamblu (inclusiv privind selectarea priorităților de finanțare din fonduri europene), asupra sistemului de gestiune a fondurilor UE post-2013 şi, potențial, asupra sistemului de cofinanțare, în măsura în care acest proces se concretizează în constituirea unor structuri administrativ-teritoriale la nivelul noilor regiuni.”

Declaraţii publice pe tema regionalizării:

,,Eu sunt dispus şi îmi doresc la modul sincer cât mai multe atribuții de la Guvernul central către regiuni, cât mai multe resurse implicit.", a declarat Victor Ponta  (PSD), în 11 decembrie 2012. (Sursa: www.mediafax.ro)

,,Varianta de regionalizare cu cele 8 regiuni de dezvoltare actuale nu este cea mai bună, dar este cea mai posibilă; pentru că ele sunt deja coordonate de câte o agenție pentru dezvoltarea regională, organisme neguvernamentale, de utilitate publică, sunt funcţionale ca regiuni”, a declarat Victor Ponta (PSD), în 25 noiembrie 2012. (Sursa: www.hotnews.ro)

,,Dacă reorganizarea administrativ-teritorială a României nu se va realiza în anul 2013, atunci aceasta nu se va mai înfăptui”, a declarat Vasile Blaga (PDL), în 22 noiembrie 2012. (Sursa: www.dcnews.ro)

,,Granițele țării nu pot fi trasate "în mod arbitrar sau dictatorial" de la centru, în cadrul reformei administrative, ci acestea trebuie să fie conturate în funcție de interesele regionale, iar la final "sfințite" prin referendumuri locale şi regionale.”, a declarat Toro T. Tibor (PPMT),

în 22 noiembrie 2012. (Sursa: www.romanialibera.ro)

,,Reorganizare a regiunilor de dezvoltare economică în România, în 16 regiuni mai mici, care ar putea genera mai multă dezvoltare”, a declarat Iuliu Winkler (UDMR), în 19 noiembrie 2012. (Sursa: www.politicaromaneasca.ro)

Ţăran Nicolae, Conf. Univ. Dr. Ing., Facultatea de Economie și Administrare a Afacerilor (FEAA), Universitatea de Vest din Timișoara:

,,Un proiect foarte dificil –  pentru că în România centralismul oligarhic, mai ales cel de sorginte fanariotă, are o îndelungată tradiție. Un proiect foarte riscant – pentru că în eventualitatea că majoritatea românilor nu se vor implica dezinteresat în acest proiect și vor accepta o regionalizare proiectată și realizată cum vor autoritățile de la București, atunci actualul centralism oligarhic se va generaliza la nivel național și local. Exact ca în secolul domniilor fanariote!”

,,Cred că regionalizarea este o măsură necesară, repet, nu şi suficientă. Ea trebuie făcută în mod responsabil şi trebuie să plece de jos în sus. Nu trebuie să mai acceptăm formule de genul – să facă Bucureştiul – sau mai grav să vină din exterior, de la Uniunea Europeană.”

Silași Grigore, Profesor universitar, Universitatea de Vest din Timișoara,

Universitatea Ion Slavici, Timișoara:

,,Noi nu ne putem lega viitorul şi bunăstarea de fondurile europene. Acestea sunt complementare  şi nu sunt determinante din punct de vedere al dezvoltării şi al progresului economico– social.”

,,Transferul de suveranitate pe care țările le fac instituțiilor europene nu acoperă şi nu se acumulează într-o protecție economică a țărilor care fac parte.”

Coman Liviu, Conf. Univ. Dr., Universitatea Eftimie Murgu, Reșița

,,Regionalizarea nu este o soluție pentru România la ora actuală (…). Ar fi mult mai uşor de implementat şi mai puțin costisitoare varianta adoptării unor măsuri legislative care să confere, dacă asta se doreşte, o mai mare libertate de decizie actualelor administrații locale. Rezultatul ar fi acelaşi …”

Read more...

Drama noastră demografică

De curând a apărut cartea prof. Vasile Gheţău, Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, publicată sub egida Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare de Editura Compania.

Rezultatele oficiale şi finale ale recensământului vor fi publicate în 2013, dar prof. Gheţău analizează rezultatele primare comparativ cu cele din 2002 şi formulează o serie de observaţii referitoare la organizarea acţiunii, de însemnătate majoră pentru elaborarea strategiilor de dezvoltare ale României. 

La acest recensământ a fost introdus un nou criteriu de înregistrare a populaţiei, stabilit de CE şi PE pentru ţările membre UE începând cu 2010. Potrivit acestui criteriu nu fac parte din populaţia rezidentă (sau populaţie stabilă) persoanele plecate din gospodărie pentru o perioadă de cel puţin 12 luni, ele urmând să fie incluse în populaţia rezidentă a localităţii în care îşi au reşedinţa la data efectuării recensământului. Neincluderea persoanelor plecate în străinătate pentru cel puţin 12 luni reduce dramatic numărul populaţiei şi complică înţelegerea schimbărilor care au avut loc la nivel naţional şi local.

Recensământul din oct. 2011 arată o schimbare dramatică: populaţia stabilă a României este acum de 19 mil., ceea ce faţă de 2002 înseamnă o scădere de 2,6 mil. persoane. Reculul provine atât din migraţie (internă şi externă), cât şi din scăderea naturală a populaţiei (numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor). Scăderea naturală este de 420 mii persoane, iar 2,2 mil. persoane reprezintă migraţia externă pentru că în ultimii ani se înregistrează o mişcare de retur (migraţie circulară), provocată de criza economică din ţările-gazdă. Pentru anul 2011 se estimează o scădere naturală de 55 mii persoane. România a ajuns pentru prima oară la o populaţie de 19 mil. locuitori în 1965, dar, deşi natalitatea era în scădere în prima jumătate a anilor 1960[1], creşterea naturală din acel an a fost de 115 mii persoane.

Comparativ cu ian. 1990 populaţia României este mai mică cu 4,2 mil. persoane (scăderea e de 18%).

În cei zece ani dintre recensăminte, în care scăderea naturală a continuat şi migraţia externă a explodat, reculul populaţiei în teritoriu s-a plasat între 4% în Timiş şi 21% în Tulcea. Numărul de locuitori depinde de trei factori: sporul natural, migraţia internă şi migraţia externă. În 25 judeţe toate cele trei componente au fost negative. Sporul natural a fost pozitiv, dar diferit ca nivel, doar în 5 judeţe. În judeţele care înregistrau în mod tradiţional o creştere naturală, aceasta a fost depăşită de migraţia externă şi internă şi reculul populaţiei este de 11% (Iaşi, Suceava, Bistriţa-Năsăud). În celelalte 2 judeţe cu spor natural pozitiv (Braşov şi Constanţa) acesta este mult mai mic; el se explică prin gradul crescut de urbanizare şi efectele benefice pe care le-a avut măsura indemnizaţiei pentru creşterea copilului (din 2003) asupra natalităţii femeilor salariate, aflate predominant în mediul urban.

Judeţele mai puţin dezvoltate economic sau cu un profil industrial neviabil după 1989 rămân furnizoare de mână de lucru pentru alte regiuni. Pierderea de populaţie prin migraţie internă a afectat judeţele Vaslui, Olt, Galaţi, Botoşani şi Hunedoara.

Migraţia externă este cea mai importantă componentă a scăderii dramatice a populaţiei României. Valorile cele mai mari pentru această componentă se înregistrează în Bucureşti, Bacău şi Iaşi. Pentru Bucureşti migraţia externă netă este de 230 mii persoane, ceea ce situează Capitala pe primul loc la scăderea numărului de locuitori. Pentru un singur judeţ sporul natural negativ (35%) este mai important decât migraţia: Teleorman.

În două judeţe reculul populaţiei are la origine numai migraţia externă: Braşov şi Constanţa. Singurul judeţ în care populaţia a crescut, cu 21%, este Ilfov; aici cauzele sunt explozia imobiliară şi migraţia internă.

Populaţia urbană a crescut de la 52,7% în 2002 la 55% în 2011 pe fondul scăderii naurale din rural şi al majorării mecanice a populaţiei urbane, prin trecerea unui număr mare de localităţi în categoria oraşelor. „Urbanizarea” pe hîrtie a dus nu numai la modificarea statisticilor (acum suntem o ţară „mai puţin rurală”), ci şi la pierderea unor fonduri europene destinate dezvoltării rurale, adică ameliorării infrastructurii. Judeţul Ilfov avea doar două oraşe în 2002 şi a ajuns la 8 în 2011, în cele 6 localităţi devenite oraşe între cele două recensăminte aflându-se 76%  din populaţia urbană recenzată în oct. 2011.

Migraţia din urban în rural este mai mare decît fluxul tradiţional, cu sens invers, încă din 1997; ea s-a menţinut, ceea ce a dus la un aport de populaţie din oraşe la sate de 300 mii persoane. Dar această migraţie, favorabilă ruralului, a fost depăşită de scăderea naturală din rural.

Reculul populaţiei urbane a fost mai mare pentru oraşele mari. În prezent doar două oraşe mai depăşesc 300 mii locuitori: Cluj şi Timisoara; au ieşit din această categorie Iaşi, Constanţa şi Craiova. Bucureştiul are acum sub 2 mil. locuitori.

Structura etnică a populaţiei nu a suferit modificări importante. Maghiarii au emigrat mult mai puţin decât românii, şi nu din Harghita şi Covasna, ci din alte judeţe (Mureş, Cluj, Bihor). Numărul de romi este în creştere (3,3% în 2011 faţă de 2,5% în 2002), dar autorul se întreabă dacă nu e vorba mai degrabă de o creştere a numărului celor care şi-au declarat sincer etnia.

Prof. Gheţău are o serie de observaţii privind modul de organizare al acestui recensământ şi semnificaţia eşecului lui. Felul în care s-a organizat recensământul este expresia fidelă a societăţii româneşti din 2011: o societate aflată în criză socială, politică şi economică, divizată, afectată de disoluţia autorităţilor statului şi de atitudinea iresponsabilă a unor oameni politici şi a mass-mediei, ce s-au manifestat violent împotriva recensământului. Un recensământ cu un grad înalt de acoperire a populaţiei şi cu CNP pentru populaţia înregistrată ar fi permis construirea unui registru al populaţiei, mai uşor de ţinut la zi şi care ar fi permis ca viitoarea recenzare să se facă pe baza cercetărilor selective, aşa cum se procedează în majoritatea ţărilor europene. Listele electorale provin din actualul registru al populaţiei, gestionat de MAI, care e de o calitate îndoielnică, dacă ne gândim la erorile constatate de fiecare dată la alegeri (numărul mare de decedaţi sau de emigraţi ce apar pe liste); acest registru nu poate fi reconstruit şi corectat pe baza datelor de la recensământ pentru că nu toată populaţia recenzată a fost înregistrată şi cu CNP.

Recensământul nu a fost apărat de cei care trebuiau să o facă: miniştrii pentru care elaborarea strategiilor necesită date furnizate doar de recensăminte (administraţie internă, sănătate, educaţie, muncă şi protecţie socială etc). Guvernele din următorii zece ani, până la următorul recensământ, care va fi făcut după aceeaşi metodologie învechită şi costisitoare de azi (formulare şi recenzori), vor fi obligate să folosească rezultatele de acum, cu toate aproximările lor.

Rata estimată a fertilităţii pentru anul 2011 este de 1,6 născuţi la o femeie, puţin mai mare decât cea din 2010 (1,4). Proiecţiile bazate pe noua populaţie stabilă şi pe această rată a fertilităţii duc la un rezultat sumbru: vom fi sub 15 mil. locuitori în 2050. Populaţia în vârstă de peste 65 ani reprezintă azi 16%, iar menţinerea ratei fertilităţii anticipează un procent de 28% pentru acest grup de vârstă în 2050. Redresarea ratei fertilităţii la 2,1 copii la o femeie, care ar permite doar simpla înclocuire în timp a generaţiilor, ar schimba radical dinamica procesului de îmbătrânire demografică din ţara noastră.

Până atunci este cert că scăderea populaţiei României la 19 mil. duce la repoziţionarea ţării pe harta Europei; suntem cu 11% mai puţini şi vom avea o altă pondere în PE şi în alte organisme comunitare, iar fondurile europene alocate în funcţie de numărul de locuitori se vor modifica.

---

[1] Acest lucru a fost unul din motivele adoptării decretului 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii.

Read more...

Provocarea musulmană

Jurnalista norvegiană Hege Storhaug lucrează la fundaţia Human Rights Service, un think tank independent politic, care îşi propune să înţeleagă societatea multietnică astfel încât politicile de integrare să fie îmbunătăţite şi drepturile omului respectate. Cartea But the Greatest of These Is Freedom. The Consequences of Immigration in Europe, publicată în 2011 în SUA, demonstrează că politicile de imigrare şi de integrare din Europa au fost greşite şi au ajuns o ameninţare pentru libertatea individuală, egalitatea sexelor şi armonia socială.

Compoziţia etnică a Europei s-a modificat întrucât cei care astăzi mătură continentul diferă de cei de acum un secol. Problemele enclavelor musulmane din Europa, grupuri ce trăiesc în paralel cu populaţia majoritară, arată că imigranţii nu au venit pentru libertăţile de aici sau pentru a adopta alt mod de viaţă, ci pentru a profita de ajutorul social, destinat iniţial localnicilor aflaţi în situaţii disperate sau care trec prin catastrofe, dar şi pentru a-şi păstra cutumele, unele ilegale în societatea europeană. O serie de comunităţi etnice au valori ce intră în conflict cu libertăţile din Europa, în special în ceea ce priveşte atitudinea faţă de femei şi copii, iar imigranţii schimbă modul de viaţă european, lucru care poate fi influenţat de autohtoni doar în ziua votului.

Cartea prezintă o serie de statistici despre dinamica migraţiei şi a nupţialităţii în rândul imigranţilor. Norvegia are 4,5 mil. locuitori, iar imigranţii sunt concentraţi în Oslo. Majoritatea provin din Pakistan şi Irak. La rata natalităţii se adaugă politicile de integrare, care favorizează influxul de imigranţi; trei sferturi dintre ei ajung aici datorită legii pentru reunificarea familiei. Nepoţii direcţi ai primei generaţii de imigranţi sunt trimişi în ţara de origine şi nu învaţă limba norvegiană. La 7 ani mulţi dintre ei sunt înscrişi la şcoală fără a şti limba ţării de adopţie. O mare parte din copii, deşi cetăţeni norvegieni, sunt ţinuţi de familie pe meleaguri îndepărtate, unde urmează şcoli coranice, apoi se întorc în Norvegia pentru a se căsători (mai precis a fi căsătoriţi), fie cu tineri din ţara de origine, fie cu cei din comunitatea lor. La trendul actual, în câţiva ani musulmanii vor deveni majoritari în capitală, iar până la sfârşitul secolului norvegienii vor fi minoritari în ţara lor.

Legislaţia din Norvegia nu permite o statistică clară a copiilor plecaţi din ţară întrucât pentru autorităţi domiciliul lor este cel declarat de părinţi. Studiile HRS apreciază că în prezent circa 5.000 copii ai imigranţilor se află în ţările de origine ale ascendenţilor lor, învăţă o altă limbă şi rareori primesc o educaţie care să le crească şansa de a obţine locuri de muncă în Norvegia. Ei nu cunosc modul de viaţă european, nu li se permite să îl adopte şi sunt viitorii locuitori ai enclavelor din oraşele occidentale.

Printre abuzurile la care expuşi tinerii şi copiii din comunităţile de imigranţi se află: căsătoriile forţate (victimele pot fi minori, iar căsătoriile pot fi consangvine sau poligame, ceea ce contravine legislaţiei din Norvegia), crimele pentru onoare (comise mai frecvent împotriva femeilor ce vor să adopte modul de viaţă european) şi mutilarea genitală a fetiţelor.

În Europa căsătoriile între veri primari au crescut în a adoua generaţie de imigranţi faţă de prima; ele păstrează caracteristica din ţara de baştină. În Pakistan între 30 şi 60% dintre căsătorii au loc între veri, în Irak 50%, în Kurdistan  şi Maroc - 30%. Acest obicei aduce şi în Europa o problemă de sănătate publică: riscul de malformaţii la nou-născuţi este de 4 ori mai mare pentru cei cu părinţi consangvini. În Anglia circa 30% dintre malformaţii se înregistrează în rândul nou-născuţilor de origine pakistaneză.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii apreciază că circa 140 milioane de fete şi femei din lumea musulmană sunt mutilate genital, un obicei vechi de peste 6.000 de ani a o serie de de triburi din Africa şi Asia. Obiceiul a fost tolerat când acestea au adoptat religia islamică, printre alte concesii menite să crească numărul de adepţi. Imiganţii au adus obiceiul cu ei în Europa, astfel că doar în Norvegia există circa 7.000 fete mutilate genital. Ele sunt supuse supliciului la vârste foarte mici, fără anestezie, fie pe teritoriul ţării adoptive, fie în ţara de baştină, unde sunt trimise doar pentru acest scop. Fetele au probleme de sănătate încă din copilărie, atunci când nu mor din cauza complicaţiilor, iar cele reuşesc să se vindece vor avea viaţa sexuală afectată.

Suedia şi Marea Britanie au o lege care pedepseşte mutilarea genitală a copiilor, dar nu s-a dovedit eficientă de vreme ce au avut un singur caz judecat. Un proiect francez este analizat în carte şi propus ca model pentru a eradica obiceiul în Europa. Părinţii primesc ajutorul social doar dacă prezintă cardul de sănătate al copiilor vizat; la bilanţul anual copiii sunt examinaţi şi genital, ceea ce permite diagnosticarea abuzului sexual, iar părinţii suspecţi sunt deferiţi justiţiei. Astfel numărul de copii mutilaţi din enclave a scăzut de la an la an.

Indiferenţa şi ignoranţa îi pot face pe oamenii născuţi într-o societate europeană să considere libertatea un lucru gratuit, de la sine înţeles şi accesibil pe toate meridianele. Politicile de imigraţie şi integrare din Europa şi educaţia ateistă, pentru acum şi aici, au făcut ca Europa să ajungă la 15% populaţie musulmană în 2020 şi la 50% în 2050. În ce măsură ne vom mai bucura de libertatea de acum, dacă tendinţa de enclavizare şi de conflict al imigranţilor cu populaţia majoritară se menţine? Cartea lui Storhaug prezintă pe larg şi opiniile unor specialişti în Islam, dar dezbaterea despre „provocarea musulmană” nu s-a încheiat.

Read more...

Deficit demografic şi colonii etnice

Imigraţia în UE şi integrarea în societăţile adoptive a imigranţilor de primă generaţie sau de generaţie mai veche sunt probleme care se întrepătrund şi provoacă dezbateri electorale în Europa. Centrul pentru Studii Europene (CES), fundaţie a Partidului Popular European (PPE), a publicat în ianuarie raportul Opening the Door? Immigration and Integration in the European Union, desfăşurat în 13 ţări UE şi o regiune, ca bază pentru elaborarea unor politici mai eficiente.

Raportul recomandă adoptarea unei legislaţii care să crească imigraţia legală în Europa, gestionarea canalelor de imigraţie ilegală şi stimularea migraţiei circulare dinspre nordul Africii (emigranţi ce revin în ţara natală după un număr de ani).

Problema imigraţiei are accente diferite de la ţară la ţară şi în funcţie de circumstanţe.

Imigraţia economică a apărut iniţial datorită politicilor care au încercat să suplinească deficitul intern de forţă de muncă, când iarna demografică părea departe. Dacă unele state şi-au impus ani de-a rândul o cotă de muncitori non-UE, acum politicile ţintesc imigranţi dezirabili din punct de vedere economic (grad de calificare, nivel lingvistic şi vârstă). Pe acest sistem va opera Cartea Albastră (Blue Card). Ţările ce păstrează încă o cotă pentru forţa de muncă externă sunt Estonia, Slovenia şi România. Studiul critică politicile restrictive din unele state, care nu răspund suficient nevoilor pieţei interne a muncii, şi consideră imigraţia una din metodele de îmbunătăţire a raportului tineri:vârstnici (salariaţi:pensionari) din Europa. PPE sprijină adoptarea unui singur permis de rezidenţă şi de muncă pentru cetăţenii non-UE, care doresc să vină aici.

Azilul este reglementat diferit de la ţară la ţară, deşi toate au semnat aceeaşi Convenţie de la Geneva (1951). Franţa primeşte circa 50.000 cereri pe azil pe an, Spania câteva sute, iar Slovacia şi România - câteva zeci. Problema este că cei cărora li se refuză azilul rămân oricum în ţara adoptivă, printr-un subterfugiu legal care le prelungeşte şederea sau, cel mai des, ascunzându-se de autorităţi şi riscând să devină victime ale traficului de carne vie. Legislaţia azilului ar trebui să fie unificată, să respecte principiul subsidiarităţii şi să fie mai severă în ceea ce priveşte reunificarea familială, politică ce a dus la fenomenul căsătoriilor cu forţa.

Raportul CES estimează că în Europa există între 2,8 şi 6 milioane de imigranţi ilegali. Statelor foarte căutate, Spania, Franţa, Grecia şi Belgia, li s-au adăugat după aderare Ciprul şi Malta, accesibile celor din nordul Africii. Imigranţii ilegali sunt cei care pătrund fraudulos în ţară sau care nu au obţinut azilul sau prelungirea vizei. Ei formează un grup social ce trăieşte în afara legii şi produce o economie neagră în care înfloreşte exploatarea, iar accesul la educaţie şi servicii de sănătate de calitate este foarte precar, condiţii strict necesare pentru a se integra în societate. Belgia, Spania, Grecia şi Germania au acordat, în mai multe rânduri, vize unui număr mare de imiganţi ilegali, pentru a le oferi şansa să se integreze. PPE nu sprijină această metodă pentru că nu rezolvă problema imigraţiei ilegale, ci se pronunţă pentru o mai mare autoritate acordată Frontex, agenţia ce răspunde de cooperarea la frontierele UE. Frontex ar trebui să aibă mai multe atribuţii şi un buget mărit pentru ca Uniunea să aibă o politică de frontieră eficientă. PPE se pronunţă pentru încheierea de înţelegeri de repatriere cu cât mai multe state non-UE.

Politica de integrare a fost percepută drept o necesitate abia din anii 1980. Ani de zile oamenii politici din Europa au considerat că imigraţia nu este un fenomen social semnificativ. A existat prejudecata că cei imigraţi din motive economice se vor reîntoarce în ţările lor după câţiva ani, astfel că la început de integrarea imigranţilor s-au ocupat doar organizaţiile etnice, unele aflate sub influenţa regimului politic din ţara lor. Creşterea criminalităţii din oraşe a deschis dezbaterea despre integrarea imigranţilor. UE defineşte integrarea drept un „proces dinamic, cu două sensuri, de acomodare a imigranţilor şi a rezidenţilor statelor membre, cu respectarea valorilor de bază ale Uniunii”; scopul integrării este accesul egal al imigranţilor la drepturile sociale, civice şi la piaţa muncii. Raportul CES spune că în Europa există comunităţi etnice care trăiesc în paralel cu majoritatea populaţiei şi reprezintă un pericol pentru ordinea constituţională, ca şi o sursă de probleme sociale, cum sunt căsătoriile cu forţa şi crimele pentru onoare. Astfel integrarea a devenit şi subiect de dezbateri filosofice şi ideologice.

Raportul acordă un spaţiu larg integrării: evaluarea politicilor, măsurile economice, accesul la piaţa muncii, la educaţie şi cetăţenie, reprezentarea în administraţie, participarea la vot şi Islamul.

Integrarea pare sortită să eşueze din cauza diferenţei de nivel socio-economic dintre imigranţi şi populaţia generală. Imigranţii au un nivel educaţional şi de calificare mai redus, sunt mai săraci şi mai prost plătiţi pentru aceeaşi muncă. Formarea comunităţilor etnice închise în oraşele din Occident arată că politicile de integrare au eşuat.

Creşterea economică din unele ţări europene (Grecia, Spania, Finlanda, Cipru) a făcut ca în anii 1990 ele să devină, din surse ale emigrării, ţări de imigraţie. Pe de altă parte imigranţii sunt de obicei mai slab calificaţi şi importul de muncă ieftină favorizează întârzierea reformelor economice din ţările gazdă.

Accesul la piaţa muncii este o condiţie obligatorie pentru integrarea imigrantului. Locul de muncă îi permite să trăiască în afara „coloniilor etnice” şi să trăiască în societatea majoritară. Spania şi Ungaria sunt singurele ţări în care imigranţii obţin locuri de muncă mai bune decât populaţia majoritară.

Nivelul de pregătire al imigranţilor la sosirea în ţara adoptivă este în general scăzut. Accesul lor şi al copiilor la educaţie este mai precar decât al populaţiei generale; puţini copii urmează studii secundare, tinerii au calificări mai slabe şi şanse mai mici la angajare. În condiţii de criză economică ei rămân primii fără locuri de muncă. Mulţi imigranţi de a doua şi a treia generaţie nu cunosc limba ţării adoptive şi sunt dependenţi astfel de comunitatea etnică. Tinerii imigranţi riscă să ajungă alienaţi şi au un risc crescut pentru comportamente antisociale; tinerii din populaţia generală răspund cu violenţă ca autoapărare.

Accesul la cetăţenie este văzut ca un factor stimulator pentru integrare în Cipru şi Belgia, în timp ce Grecia şi Germania consideră cetăţenia o recompensă pe care imigrantul o merită dacă se integrează. Studiul din Germania arată că o cetăţenie obţinută uşor îl demobilizează pe imigrant în a se integra. În viziunea CE naturalizarea favorizează integrarea.

Participarea imigranţilor şi a descendenţilor lor în organe de conducere alese sau în partide este la fel de slabă în toate ţările UE. În ceea ce priveşte prezenţa la vot, între imigranţii educaţi şi populaţia geneală cu acelaşi nivel de pregătire nu există diferenţe. În Germania şi Franţa originea etnică a ascendenţilor nu este înregistrată, ceea ce face dificilă o statistică. În ceea ce priveşte implicarea organizaţiilor etnice în politica de integrare a unei ţări, există temeri că realitatea ar putea fi prezentată distorsionat. În Austria şi Spania unele comunităţi interpretează drepturile politice într-o manieră incompatibilă cu regimul democratic.

După atentatele de la începutul anilor 2000 din SUA şi Europa, opinia publică din Europa nu mai face o distincţie clară între terorism şi Islam. Raportul CES vorbeşte despre organizaţiile musulmane din Spania şi Grecia. În timp ce în Franţa, Germania, Belgia şi Spania există foarte multe moschei, ele nu sunt permise în oraşele din Grecia; aici camerele de rugăciune din zona urbană sunt privite ca un potenţial risc de formare a unor comunităţi paralele.

Din raportul CES reiese că avem nevoie de o definiţie clară a valorilor şi a obiceiurilor la care imigranţii trebuie să aspire odată ajunşi în UE şi pe care trebuie să şi le păstreze, ca moştenire culturală din ţara lor.

Între statele UE există diferenţe mari în politicile de imigrare şi integrare, atât în ceea ce priveşte substanţa, cât şi centrul de decizie. Deocamdată guvernele statelor prevalează faţă de UE în stabilirea politicilor. Este un domeniu în care rolul CE rămâne aspiraţional, iar criza economică a întărit rolul statelor membre în faţa CE.

Read more...

Domiciliul obligatoriu

Primul volum din proiectul Dimensiunea represiunii din România în regimul communist al cercetătoarei Nicoleta Ionescu-Gură a apărut în 2010 la Editura Corint. El se intitulează Dislocări de persoane şi fixări de domiciliu obligatoriu şi va fi urmat de volumul despre munca forţată (“internările administrative”) şi cel despre victimele detenţiei politice din România comunistă.

Până acum au fost publicate numeroase mărturii ale supravieţuitorilor represiunii comuniste, dar aceasta este prima cercetare bazată pe documentele din arhivele CC al PCR şi ale fostelor organe de Securitate.

În Enciclopedia sovietică din 1957 se arată că, în România, “răsturnarea, la 30 decembrie 1947, a monarhiei şi proclamarea republicii a însemnat trecerea la dictatura proletariatului, în forma democraţiei populare”.  În 1948 începea construirea statului “democrat-popular”, de tranziţie de la capitalism la socialism, etapă în care trebuia desfiinţată proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, considerată sursa tuturor relelor sociale de către ideologia marxist-leninistă.

Fixarea domiciliului obligatoriu (DO) pentru proprietarii de moşii deposedaţi în martie 1949, când bunurile le-au fost confiscate după modelul sovietic, i-a scos pe foştii proprietari din mediul rural şi i-a repartizat în alte localităţi cu scopul de a nu mai putea influenţa opinia publică împotriva autorităţilor. În DO, de obicei pe timp nelimitat, au fost trimişi şi ţărani participanţi la revoltele din 1949 şi 1950 împotriva cotelor agricole ruinătoare, persoane din regiunea de frontieră cu Iugoslavia (în 1951-1956), suspectate că ar simpatiza cu mişcarea lui I. B. Tito, persoane care “dăunau construirii socialismului în RPR” sau cei eliberaţi din închisori sau colonii de muncă. Conform documentelor Securităţii, între 1948-1968 au fost dislocate circa 60.000 persoane.

Un capitol aparte îl reprezintă fixările de DO şi strămutările de persoane din timpul regimului N. Ceauşescu. La sfârşitul anilor 1960 autorităţile comuniste s-au elimitat de abuzurile securităţii dein perioada 1948-1964, dar arestul la domiciliu şi fixarea DO au fost folosite pentru izolarea unor disidenţi şi reprimarea mişcărilor greviste, cum au fost cele din Valea Jiului din august 1977 şi de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov, din 15 noiembrie 1987. 

Un alt capitol tratează baza juridică a dislocărilor. Actele normative respective nu au fost publicate niciodată în organul oficial al statului întrucât contraveneau Constituţiei PRR, ulterior RSR, şi tratatelor internaţionale în materie de drepturi ale omului, pe care statul român le ratificase.

O serie de documente din arhivele sovietice demonstrează că la baza represiunii politice din URSS şi tările satelit a stat ideologia leninistă. După 1948 instituţiile româneşti au fost lichidate sau modificate radical după modelul regimului sovietic, ce avea o experienţă mai mare de un sfert de secol. V. I. Lenin a considerat că socialismul se poate realiza numai prin violenţă, prin distrugerea”parlamentarismului burghez” şi “doborârea burgheziei”, utilizând aparatul de stat. Monopolul politic al PCR a transformat România din punct de vedere economic, social şi cultural, după modelul URSS.

Read more...

Foamea ca instrument politic

 Vadim Guzun este doctorand al Academiei Române şi diplomat. Interesat de formarea regimului sovietic şi de politicile de sovietizare, a cercetat o serie de documente diplomatice despre foametea organizată folosită ca instrument politic, pe baza cărora a scris studii academice, iar în 2011 şi două cărţi: Marea foamete sovietică, 1926-1936 şi Foametea, piatiletka şi ferma colectivă: documente diplomatice româneşti.

Studierea foametei are utilitate academică şi diplomatică; sunt insuficient cunoscute cauzele tragediei, numărul victimelor sau regiunile afectate, ceea ce întârzie calificarea foametei din Ucraina (ce a făcut mai mult de 7 milioane de victime în perioada 1932-1933) ca act de genocid sau de crimă împotriva umanităţii. 

Pentru URSS problematica foametei este conexată cu iniţierea primului plan cincinal (piatiletka), industrializarea, colectivizarea forţată, represiunile în masă, exportul de cereale şi dumpingul, subsumate crizei economice din anii 1932-1933.

Instaurarea puterii bolşevice la Moscova în 1922 şi recunoaşterea noului stat, URSS, de către Marea Britanie şi Franţa în 1924, a fost urmată de politica de transformare a imperiului ţarist agrar într-un stat industrial totalitar. Una dintre ţinte a fost anihilarea ţărănimii prin deportări şi lichidarea sectorului privat de comercializare a alimentelor. În 1926 ţăranii constituiau încă 82% din populaţie. Ei n-au asistat pasivi la răspândirea terorii, cenzurii şi a propagandei regimului, ca instrumente de impunere a politicii sovietice venite de la centru. Conflictul statului cu majoritatea populaţiei s-a concretizat în cele peste 13.000 de răscoale ţărăneşti dintre anii 1922-1933, îndreptate contra colectivizărilor, deportărilor, închiderii de biserici sau penuriei de alimente. Bolşevicii şi-au impus voinţa cu preţul a zeci de milioane de victime, statul s-a organizat pe plan intern, iar procesul de lichidare a „rămăşiţelor burgheze” şi de consolidare a proprietăţii exclusiv de stat a devansat înlocuirea acesteia cu o opţiune viabilă. Statul sovietic ajunge unic distribuitor de alimente şi în 1928 transformă cartela de pâine în armă a puterii politice. Aprovizionarea este ierarhizată de către centru pe criterii geografice, sociale şi chiar etnice.

Sunt doar câteva dintre ideile documentate pe larg de către Vadim Guzun, în cele două volume. Modelul sovietic a fost aplicat şi în provinciile româneşti anexate în 1940 şi ţărilor satelit. La două decenii de la prăbuşirea statului sovietic, când pe planetă există încă asemenea „laboratoare de modele eficiente de guvernare”, demitizarea politicilor sovietice şi probarea documentară a crimelor staliniste râmân de actualitate.

http://afaceriorientale.blogspot.com. 

Read more...