Pentru bucureşteni: filmul "7 Cuvinte"

Vineri, 8 mai, de la ora 19:15, la sediul ASCOR, de pe strada Doamnei nr. 18, va avea loc proiecţia filmului "7 Cuvinte", un documentar despre viaţa Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Read more...

TVR 2 va difuza filmul "7 Cuvinte" în Vinerea Mare

TVR 2 va difuza în Vinerea Mare, pe 10 Aprilie, de la ora 20.10, filmul documentar "7 Cuvinte. Povestea unui biruitor - Gheorghe Calciu", despre viaţa unuia dintre cei mai preţuiţi preoţi ai noştri, fost deţinut politic timp de 21 de ani sub comunişti, trecut prin iadul "reeducării" de la Piteşi şi devenit "duşman personal" al lui Ceauşescu, pentru că s-a opus demolării bisericilor din Bucureşti; un om cu o dragoste pilduitoare pentru Dumnezeu şi pentru semeni, un luptător anticomunist neobosit, un dascăl exemplar şi un duhovnic extraordinar.

Read more...

Pr. Calciu: Al patrulea Cuvânt către Tineri

Credință și prietenie – Cuvânt rostit pe 29 martie 1978

„Dar noi asteptam, potrivit fagaduintelor Lui, un cer nou si un pamant nou, in care locuieste dreptatea…” (II Petru 3, 13).

Iata, tanarul meu prieten, ca am ajuns la jumatatea drumului pe care l-am inceput impreuna cu tine, in prima miercuri de dinaintea Postului Mare, din saptamana numita “a brânzei”. Atunci ti-a rasunat pentru prima data chemarea pe care urechile tale insetate de adevar au primit-o, iar sufletul tau dornic de absolut a urmat-o. Pe atunci eram singur, dar stiam ca glasul meu nu era vox clamantis in deserto, caci erau cuvintele lui Iisus; stiam ca vorbele prin care iti spuneam: „Pregateste calea Domnului, drepte fa cararile Lui spre inima ta!”, vor patrunde in urechile tale. Si nu m-am inselat, caci iata cati santem astazi aici ca sa ne marturisim, chiar si numai in inima noastra, credinta in Hristos si dragostea unora fata de altii.

De ce te-am numit prietenul meu si de ce mi-am dat sufletul in inima ta, tinere? De ce am crezut in tine pina la a te implica in actele mele de credinta, pina la a-mi pune viata pentru tine? Pentru ca duhul meu a cunoscut sufletul tau, inca inainte de a-mi fi auzit tu cuvintele si inca inainte ca eu sa te fi vazut. Iti stiam nelinistea si framantarea, nefericirea si suferinta. Intelesesem inca de pe atunci ca rautatea ta era un scut impotriva lumii, iar bravada ta – o aparare pentru ranile tale. Pentru ca tu esti prietenul meu; ne leaga o prietenie pe care nimic si nimeni n-o poate desfiinta, deoarece libertatea noastra este garantata de Iisus, iar temelia iubirii noastre este El, Cel Inviat, Care ne-a spus: „De acum nu va voi mai numi slugi, caci sluga nu stie ce face stapanul ei; ci va voi numi pe voi prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute” (Ioan 15, 15) .

Cine ti-a mai marturisit asemenea adevaruri? Din toate partile te inconjoara o atmosfera de mister, ca un complot urzit de cei mari. O retea selectiva nu lasa sa ajunga la tine decat ceea ce aserveste unei singure idei sau conceptii impuse. Unde este libertatea ta de optiune si unde este cuvantul tau? Unde este nobila libertate data tie de Dumnezeu, in baza careia poti avea satisfactia de a raspunde in fata istoriei? Atunci de ce sa ma mir ca nu stii ce este libertatea, nici cum s-o folosesti? De ce sa ma mir ca nu stii cu adevarat ce inseamna prietenia si iubirea, nici cui sa le dai, nici cum sa le pastrezi? Cine din lumea aceasta iti este prieten adevarat, sau cine „si-ar pune sufletul” pentru tine? Din orice grupare sociala ai face parte, esti mereu exclus de la rationamentele de baza, singurele care le justifica existenta ca fenomene sociale. Orice excludere de la aceste justificari te arunca in postura de sclav. Exista o taina sociala si filosofica de la care esti sistematic indepartat, oferindu-ti-se doar concluzia. Cu autoritate. Daca esti inapt sa cunosti calea prin care se ajunge la concluzii, de ce ai fi apt sa cunosti concluzia? Iar daca esti apt, atunci de ce aceasta taina? Se teme cineva de dreapta ta judecata? Sau de libertatea ta? Sau de prietenia ta? Poate sa fie credinta religioasa obiectul unei interdictii? Sclavajul de idei este la fel de greu ca orice sclavaj.

Iisus iti ofera, prin Biserica, taina adanca a dumnezeirii si a prieteniei Lui. Nu mai esti rob, ci prieten, de vreme ce ti se dezvaluie taina lucrurilor divine. De mult eziti sa-L alegi pe Iisus ca prieten. Iti era poate teama de oceanul de libertate in care trebuia sa te afunzi. Dar Iisus te alesese cu mult inainte ca tu sa-I fi auzit glasul: „Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi si v-am randuit sa mergeti si roada sa aduceti, iar roada voastra sa ramana” (Ioan 15, 16). Alegerea a fost facuta demult, fiindca Hristos te-a iubit dintotdeauna, tinere, iar acum tu ai raspuns chemarii Lui. De-acum esti randuit sa mergi si sa aduci roade care sa ramana. Sa fii, pentru lumea in care traiesti, un profet al lui Hristos. Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti si fiecare om sa-ti fie prieten. Sa propovaduiesti prin actele tale aceasta iubire unica si nelimitata, care-l ridica pe om de la treapta de rob la aceea de prieten al lui Dumnezeu. Sa fii profetul acestei iubiri liberatoare, care te scoate de sub orice constrangere, redandu-te tie integral, pentru ca tu insuti sa te oferi lui Dumnezeu.

Cea mai injositoare aservire a ta este aceea prin care ti se interzice orice zbor teologic, orice incercare de a transcende imanentul si prizonieratul lui. „Tu esti robul vointei mele – pare a ti se spune – si vointa mea iti interzice sa crezi altceva decat ceea ce eu iti ingadui sa crezi!” De ce ti se interzice putinta de a parasi spatiul in care esti prizonier al simturilor si al ratiunii tale? De ce ti se impune ca real numai ce intra in aceasta circumscriere, iar restul e declarat fictiune? Si atunci, mai ales, de ce nu ti se ingaduie sa patrunzi cu propria ta cunoastere in aceasta asa-numita fictiune, ca s-o spulberi? Nu cumva exista temerea ca „fictiunea” este mai reala decat ceea ce ti se impune drept realitate? Un sistem filosofic sau teologic (si, mai ales, unul de traire) nu poate fi desfiintat din afara lui. Din acest punct de vedere, el ramane o realitate inexpugnabila pentru asediator. Fraze ca „Religia a fost creata de clasele exploatatoare” nu mai sunt astazi in stare sa starneasca nici macar un zambet. Ele sunt pur si simplu ignorate. Iar tie, pentru ca esti tanar, ti se cere sa iei in serios argumentatia vreunei „Biblii hazlii” sau vreunei „Anticazanii” din „Scanteia Tineretului”, care se intemeia numai pe interdictia de a i se raspunde! Libertatea inseamna eliberarea de pacat si de moarte in Hristos, iar in plan social – lupta ideilor.

La noi, ateismul are un curs fortat si din ce in ce mai restrans. Viata nu sta in autoritatea de stat. Credinta este insa in plin asalt, caci este un fapt de viata. Autoritarismul aserveste, credinta elibereaza. Am citit in „Contemporanul” din 11 noiembrie 1977, sub titlul „Cu ateii despre religie”, declaratiile unor tineri la o ancheta facuta de reporterul revistei. Orice ancheta pe teme religioasa devine la noi sursa de neliniste si de teama, deoarece a fi credincios este, pentru oficialitate, aproape o tradare. Dar tinerii de care va vorbesc – toti membri ai PCR – au raspuns conform cu credinta lor, iar credinta lor i-a facut liberi. Va indemn pe voi toti sa cititi acest articol din „Contemporanul”, organ oficios de ideologie materialista al PCR. Veti vedea acolo ca tinerii anchetati s-au eliberat de sclavia teroarei, care ar fi putut sa-i determine sa-si ascunda adevarata credinta si sa faca declaratii formale de ateism. Ei au biruit insa instinctul de conservare si si-au afirmat public si curajos credinta si libertatea de optiune pentru ea.

Ei au ales deschis pe Hristos si Biserica Lui. Erau toti tineri ca tine, prietenul meu, si tot ca tine de buni, de generosi, de bravi. Erau prietenii nostri. De aceea s-au si gasit unii dintre voi care sa le scrie cuvinte de pretuire si de incurajare, prin care voiati sa le spuneti ca nu sunt singuri, ca toti cei mai buni cred ca ei, iubesc ca ei, vor sa se exprime liber ca ei. Prietene, ne leaga aceasta infinita iubire a lui Hristos, ne leaga organic credinta in El. Si ne leaga prietenia noastra comuna, caci toti oamenii suntem prieteni de-ai lui Hristos. Nu te teme, tinere, sa te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme sa respingi o ideologie ateista, care urmareste sa-ti anuleze sufletul ca entitate metafizica, sau macar sa ti-l schilodeasca. Nu te teme sa afirmi ca neamul nostru este dintru inceputurile lui crestin si ortodox, ca douazeci de ani* de ateism impus si de propaganda nu-i pot opri aspiratia spre absolut. Crede si iubeste! Credinta te face liber, iubirea te uneste. Vei fi liber in unirea cu Iisus Hristos si vei ramane in dragostea Lui. Iata cat de sus ai ajuns, prietene, incat esti acum prietenul lui Hristos! Pentru aceasta te iubesc, tinere; si pentru aceasta cred in tine.

Read more...

Pr. Calciu: 7 Cuvinte

Mă adresez din nou ţie, tinere, pentru că pe tine te-am ales dintre toţi cei cărora m-aş fi putut adresa; căci tu eşti cel mai apt să asculţi cuvântul lui Hristos, tu eşti nobil şi pur, deoarece educaţia ateistă nu a reuşit încă să întunece cerul din tine. Tu încă mai priveşti în sus, tu încă mai poţi auzi chemările înalte; zborul tău spre sferele cereşti nu a putut fi zăvorât de gratiile unor concepţii arbitrare. Pentru tine aspiraţia spre cer există, materia nu te-a făcut prizonierul ei. De aceea, tinere, te chem de şapte ori, căci şapte sunt laudele zilei către Dumnezeu, aşa cum spune Psalmistul: „De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale”.

Vom vorbi astăzi despre cer şi despre pământ. Nu te voi înfricoşa, prietenul meu, cu tablourile zguduitoare ale sfârşitului lumii. Zilnic ne stă moartea în faţă: prezenţa ei e mai sufocantă decât viaţa, mai reală decât ea, căci moartea e coşmarul nostru de fiecare clipă. Trăieşti cu moartea lângă tine, prietene, şi încă nu te-ai obişnuit cu ea, fiindcă eşti viu şi autentic, mai viu şi mai autentic decât îţi închipui tu însuţi. Un cer şi un pământ…

Îmi aduc aminte de o poezie. O recita cineva de pe ecranul televiziunii, poetul însuşi. Ţinea mâna dreaptă ridicată, avea o față forţat inspirată şi scanda monoton, încercând să provoace auditoriului un fel de transă. Fiecare vers era secondat de un cor de copii – falsă litanie, impusă de circumstanţă: „Poţi să numeri, cerule, câte unul, câte doi, câte trei…” – şi aşa mai departe, până la zece. Era o imprecaţie, o sfidare pe care o arunca cerului. În esenţă, poezia pe care am ascultat-o voia să spună cum cerul putea să-i numere pe poet şi pe cei împreună cu el, câte unul, sau câte doi, sau câte trei, mult şi bine, dar nu-i va putea birui. Cam aceasta era ideea. Era un poet ateu şi adept declarat al materialismului. Dar cărui „cer” s-o fi adresat el? Să fi fost „tăria” constituită din straturile succesive ale atmosferei? Ar fi fost un monolog fără noimă. Poetul, după convingerea cu care vorbea, se adresa cuiva care-l putea auzi şi chiar „număra”. Ciudat, căci nu era vorba de o personificare (devenită atât de banală pentru poezie), ci el credea cu tot dinadinsul că este auzit şi că sfidarea lui era un act de eroism. Se adresa cerului metafizic, pe care se căznea să-l diminueze şi să-l nege afirmându-l!

Tocmai despre acest cer vreau să-ţi vorbesc aici, prietenul meu. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Un cer şi un pământ, un imanent şi un transcendent, un dat material şi o aspiraţie spre desăvârşire; un spaţiu supus timpului, pe de o parte, şi o existenţă aspaţială, atemporală, pe de altă parte. De atunci şi până acum păstrăm în noi nostalgia integrării noastre în cerul lui Dumnezeu; de atunci şi până acum nu am uitat nici o clipă că acolo este centrul spre care aspiră cerul din noi. Spune-mi, tinere, cât de mult ai crezut în afirmaţia pe care ai auzit-o repetată până la obsesie în şcoală, la radio, la televizor, prin ziare, la adunările de tineret, anume că te tragi din maimuţă? Şi cât te-a onorat oare o asemenea descendență? Noam Chomsky (lingvist american, părintele gramaticii generative) spune că „oamenii cei mai stupizi învaţă să vorbească, dar cea mai inteligentă dintre maimuţe nu va ajunge niciodată să o facă”…

Şi acum, iată, un glas din cer ţi se adresează: „Tu eşti fiul Meu!” Şi, ca şi lui Iisus pe când vieţuia în lume, glasul îţi confirmă: „Te-am proslăvit şi iarăşi te voi proslăvi”. Eşti pământ şi cer, întuneric şi lumină, păcat şi har. Ştiu, prietene, că te chinuiesc interogaţiile despre sensul existenţei tale în lume şi despre rostul acestei lumi, în general. La întrebarea ta limitată, te-a putut oare satisface răspunsul gata fabricat şi impus prin autoritarism: „Cerul este o ficţiune, materia este totul; ea îţi vorbeşte prin simţurile tale interne şi externe”? Ea, materia, şi-a organizat aşadar structura şi evoluţia după nişte legi atât de complicate, înainte de a fi existat şi cel mai mic rudiment de creier, încât atunci când a apărut creierul superior al omului, singura cale prin care materia se recunoaşte pe sine, ea nu s-a mai putut recunoaşte! De atunci şi până acum se zbate într-o sterilă şi jalnică sforţare de a descoperi legile pe care materia acefală şi le-a fixat într-o vreme când nu era decât întuneric şi inconştienţa!

Tu ce crezi despre acest joc al neinteligenței care anulează orice inteligenţă umană, fie ea şi colectivă? Vezi că până şi cea mai elementară logică te obligă să admiţi o inteligenţă din afara lumii? Dar eu te chem la un zbor mult mai înalt, la abandonarea ta totală, la curajul care sfidează raţiunea; te chem la Dumnezeu. La ceea ce transcede lumea, ca să cunoşti cerul infinit, cu bucuriile lui duhovniceşti, cerul pe care îl bâjbâi acum în iadul tău, în căutarea ta şi chiar în starea ta de revoltă nedeliberată. Acest cer, cu ierarhia lui divină, cu lumina divină care coboară din treaptă în treaptă, pentru a se întoarce apoi la propria-i sursă, care este Dumnezeu, nu ne numără din doi în doi sau din zece în zece. Pentru că, în fața cerului, prietene, tu nu eşti o biată piesă prinsă într-un mecanism care te zdrobeşte, ci eşti un suflet, un tot, atât de liber în actele tale, atât de demn de preţuit, încât Însuşi Dumnezeu, sub chipul celei de a două Persoane treimice, a venit în lume să Se răstignească pentru tine.

Cât de ridicolă îţi poate apărea acum sfidarea poetului care credea cu atâta tărie în cer încât simţea nevoia să asocieze imprecaţiei sale corul copiilor, ca pe un scut!

Să nu crezi, tinere, în atotputernicica materiei! Pământul este finit, materia o putem epuiza în câteva minute, prin scindări succesive, până la dispariţia ei, ajungând, dacă nu-L admitem pe Dumnezeu, la neant. Vezi bine că afirmaţiile absolute ale materialismului se sprijină pe un suport limitat. Vezi bine că atributele acordate materiei – infinită, eternă, autocreatoare – sunt noţiuni pur spirituale. A nega cerul înseamnă a nega orice existenţă care nu cade sub incidenţa simţurilor mele.

A nega spiritul înseamnă a admite că, în clipa în care mi-am închis ochii şi mi-am astupat urechile, lumea intră în inexistență. Şi acum, prietene, vreau să-ţi recit cel mai frumos poem care s-a scris vreodată despre cer şi despre pământ. Este începutul Evangheliei lui Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Cum ar putea oare întunericul să încarcereze lumina, materia să înăbuşe spiritul, ateismul să anuleze credinţa în Dumnezeu, sau constrângerea să ne facă să pierdem dorul de libertate? Cerul te numără pe tine singur şi numai pe tine, pe fiecare în parte, tu, unică şi nerepetabilă fiinţă, prietene al meu, omule!

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în a doua miercuri a Postului Mare, la 22 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – "7 cuvinte către tineri", ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 31-36)

Read more...