”Solia” D-lui Dinu Tăttărăscu... de rău augur

  

Iată ce am auzit vineri, 11.07, ora 18 la TVR: Sîntem o ţară liberă. Evident, nu chiar atît de liberă. Să nu disperăm; alții şi-au făurit libertatea în două-trei secole. Apoi, pentru libertate se luptă permanent. Partidele politice trebuie să aibă rădăcini în mase (şi nu au). Ele ar trebui să exprime năzuinţele oamenilor şi să ofere soluții (dar nu o prea fac). Trăim o criză gravă şi s-a ajuns la un punct periculos. Costul actualei politici este greu de suportat, încît oamenii își pot spune: ”Păi, dacă asta-i economia de piaţă, mai bine lipsă!” Încît singura cale justă - economia de piaţă - se poate compromite cu grave urmări.

Intrarea în Europa? Sigur, ar fi minunat! Dar nu sîntem pregătiți. ne-ar trebui cam 15-20 de ani...

Toate astea nu sînt opţiunile domnului Brucan, cel care a supărat pe toţi cu formula ”peste 20 de ani”!

Cele de mai sus sînt opiniile domnului Dinu Tăttărăscu, distins specialist în drept internaţional, cu carieră la Paris. Nepot al lui Gheorghe Tăttărăscu, prim-ministru al României Mari în perioada ei de maximă prosperitate (1934-1938), dînsul își poartă cu naturaleţe și modestă detaşare povara unui nume ilustru. Alungat din ţară odată cu libertatea în 1946, dînsul a înţeles să revină definitiv acasă odată cu reapariţia libertăţii şi să pună de acum și umărul. La tristele sale constatări, cu care multă lume este de acord, dînsul oferă şi un posibil remediu. Să vedem.

Şansa noastră - ne spune dînsul - nu e aiurea, ci aici: în locul acesta geografic în care trăim. Mai precis, la extremitatea răsăriteană - nu, nu a Europei! - ci a... axei fluviale Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră! Luînd în calcul şi canalul nostru! Căci, ni se spune, această axă debuşează la Marea Neagră, în jurul căreia avem vecini... interesaţi: Moldova (!), Ucraina, Georgia (!), Turcia și Bulgaria. Am fost culoarul atîtor invazii ale Estului spre Vest. De ce n-am fi, ne întreabă dînsul, un culoar al unui alt soi de invazie - cea a Vestului spre Est? A unei invazii de tehnologii, industrii, produse și afaceri occidentale spre bazinul Mării Negre! Cam aceasta ar fi şansa noastră: într-o grupare de state în jurul Mării Negre, ne spune dl. Tăttărăscu. Aşadar, axa fluvială Rin-Dunăre şi bazinul Mării Negre ar fi realitatea în jurul căreia ne vom construi viitorul.

Și pentru că fiecare din adevărurile pe care dînsul se bazează presupune în juru-i o galaxie de alte adevăruri-detalii, dînsul şi-a constituit un grup de studiu cu tineri din "aripa tînără”.

Proiectul Tăttărăscu are, desigur, mai multe virtuți. Dar prima, zicem noi, este că... nu este un proiect original! Încă cu un an în urmă, în Vest a apărut un ciclu de articole agrementate cu harta... viitoarei Europe! Acolo se vorbea de 3 inele de state în jurul Pieţei Comune. Primul, cu țări ca Austria şi Suedia, care intră curînd în Piaţa Comună. Al doilea, cu țări ca Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Slovenia (!), Croaţia (ştiau ce știau!), care vor adera în următorii 10 ani. Și, în sfirşit, al treilea inel, în care eram şi noi, nouă rezervîndu-ni-se o Asociaţie a ţărilor Mării Negre care, sub raport ecologic, a şi intrat pe agenda diplomatică, inclusiv la Bucureşti.

Veţi întreba: şi ce reproşuri îi faceţi domnului Tăttărăscu? Răspundem: nu neapărat reproşuri, ci simple observații.

Mai întîi că România nu este Panama, pentru a-şi gîndi existenţa, destinul în jurul unui canal! Mai apoi, vocaţia de ţară maritimă la Marea Neagră este numai o componentă a vocaţiei noastre naţionale. Importantă, cert! Dar nu într-atît încît să fie absolutizată în detrimentul altor realităţi! Căci România nu se limitează la cele 12 judeţe dunărene!

În al doilea rînd, complementaritatea economică care există între România şi centrul germanic al Europei este axiomatică. Şi nu de azi, de ieri. Încă sub Gheorghe Tăttărăscu, ţările germanice și Cehoslovacia deţineau jumătate din comerţul nostru exterior. Prin urmare, această realitate ne obligă să stăm cu ochii într-acolo și nu în partea opusă! Căci, ce pot oferi partenerii din jurul Mării Negre, Georgia, Bulgaria sau Turcia, să zicem? Sîntem convinşi că niciodată semnificativ mai mult ca în prezent. Chiar să şi vrea!

Apoi, în 1989 (ultimul an pentru care avem statistică) cu cele 9 ţări din Bazinul Rinului şi Dunării avem angajat 28% din exportul naţional şi 24% din importuri. Aceste procente ar putea să crească, dar numai prin apropierea ţării noastre de Vestul Europei. Axa fluvială Dunăre-Rin poate ajuta acest proces, dar ea nu poate fi un factor de determinare. Căci, în timp ce ponderea comerțului cu ţările sus-amintite depăşeşte deja 25%, din totalul transporturilor fluviale totale ale ţării (inclusiv cele interne) el reprezintă abia 1,3% din transportul naţional total! Să aducă ceva revoluţionar, în plus, canalul Dunăre-Rin? Care să dreneze pe la noi exporturi spre Georgia (!), Moldova (!) sau Ucraina?

Să fim serioşi. Axa fluvială Dunăre-Rin poate ajuta acest proces, dar ea nu poate fi un factor de determinare. În timp, alături de canalul Cernavodă-Agigea vor putea profita de pe urma orientării noastre ferme spre Apus. Dar ele nu vor juca niciodată rolul determinant pe care l-a jucat Canalul Panama pentru statul cu acelaşi nume. Atunci, la ce bun un atare proiect? Credem că răspunsul se află în subtext. Adică acolo unde se află, credem noi, şi adevăratul mesaj parizian al domnului Tăttărăscu. Apusul nu crede, de fapt, (ne temem) în capacitatea noastră de a ne integra viabil cu restul Europei! Şi, în mărinimia şi grija-i paternală, ne întoarce cu ochii spre himera de la Marea Neagră. Nu ar fi nimic în fond, dacă s-ar rămîne doar aici. Ne temem, însă, că acest proiect este strîns legat de conceptul "frontierei catolice", care prinde deja contur peste trupul însîngerat al Iugoslaviei. Încît, gîndul ne fuge iar, îndurerat, spre Transilvania...

Noi credem şi în capacitatea, dar şi în buna-credinţă a domnului Tăttărăscu. Din păcate însă, în actualele circumstanţe, chiar ca bun român venit de la Paris, el seamănă straniu cu solul care aduce vestea cea rea. Sigur, nu la capul domnului Tăttărăscu ne gîndim cînd o spunem, ci la biata ţară. Încît, să ne ajute Dumnezeu, dar să ne purtăm şi noi de grijă!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast din Constanța, anul II, nr. 26(66), iulie 1991)

Read more...

URSS - 1991. Încotro?

Notă:

Evoluţiile interne ale statului şi societății sovietice, care încă din vară generalizaseră părerea conform căreia ”așa nu se mai poate”, au intrat într-o nouă etapă pe care revista franceză L'Express o sintetizează sugestiv: „spectrul dictaturii"! Nemulţumirea generală a adus un plus de coeziune și incisivitate forţelor tradiţional-conservatoare.

1. Armata. Bazîndu-se pe nemulțumirea profundă şi pe debusolarea tot mai evidentă a armatei, tot mai multe grade critică vehement politica externă și în special retragerea din Afganistan, retragerea din fostele ţări socialiste, reunificarea Germaniei și, recent, alinierea la politica americană din Golf. S-a ajuns acolo încît deputatul colonel al grupului Soiuz, Viktor Alksnis afirmă deschis în Parlament: ”da, sînt un reacţionar! Sînt un uliu! Pentru că perestroika ne-a adus 600 de morți și  600.000 de refugiaţi în conflictele interetnice.”

2.     K.G.B.-ul. Şeful acestuia, Kriucikov, recent, a făcut în mod repetat declaraţii dure contra „forţelor care caută să arunce ţara în haos", contra ”extremiştilor", contra „anticomuniştilor”, contra naţionaliştilor „care vor dezintegrarea Uniunii” şi duc ”un război secret contra U.R.S.S.”. Aceasta în vreme ce occidentul își mobilizează eforturile pentru a ajuta Rusia să iasă din iarnă.

3.  Partidul comunist. În cadrul acestuia vocile care se ridică deschis în apărarea cuceririlor socialismului nu sînt depăşite decît de cele care cer public pedepsirea vinovaţilor. Astfel, deputata Umaltova a spus în Parlament : „Ati condus ţara (și se referă la Gorbaciov) la dezastru, la foame, la frig, la vărsare de sînge. Nu mai aveţi dreptul să o conduceţi”. Unii aleşi din cadrul P.C.U.S. cer instituirea unui ”comitet de salvare naţională", alţii excluderea lui Gorbaciov din partid, iar alții - „lichidarea lui fizică”!

4.    Cadrele de conducere din economie. 3.500 de directori, la o întâlnire cu Gorbaciov, şi-au manifestat deschis nemulțumirea lor faţă de reformă. Aceste cadre sînt fără îndoială masa principală de șoc a curentului conservator și element de bază al complexului militar-industrial care a condus efectiv Uniunea Sovietică atâția ani.

Acestora li se adaugă - pe alt ton - o mulţime de grupuri, altă dată aliate naturale ale perestroikăi. 53 de personalităţi fac un apel la Gorbaciov să instituie starea de urgență! Printre ei Moiseev, şeful Statului Major al Armatei, actorul Gubenko, ministru al culturii, Patriarhul Alexei! Însuşi Rîjkov a proclamat în 19 decembrie 1990 eşecul perestroikăi! Pînă şi liderii reformatori, Sociak, Popov, Elţîn cer ”stabilizarea" situaţiei. Între timp, primarii Moscovei şi ai Leningradului nu văd cum își vor putea aproviziona cele 13 milioane de locuitori... 
Iar ca urmare, în politica lui Gorbaciov se conturează o turnantă care pentru unii — Şevardnadze! — înseamnă „anunţarea dictaturii”, iar pentru alţii...

Dar să dăm cuvîntul lui Bernard Lecomte de la L'Express: „Va mai fi Gorbaciov acolo (la conducere — n.n.) pentru o asemenea întreprindere? Ca dictator — desigur, nu. Nu are această vocaţie. „Cînd eram numai secretar general al P.C.U.S., mi-ar fi fost uşor să devin dictator", declara el la 18 decembrie... Dar ca ostatic?
Ar fi destul de util, totuşi, pentru a explica opiniei internaţionale că ”anarhia era un pericol pentru întreaga lume”, dar că ”perestroika continuă”. Și, pentru a putea stăpîni republicile rebele — prima etapă a normalizării - ce altceva mai convenabil decît cauțiunea unui Laureat al premiului Nobel pentru pace”...

O lovitură de stat imposibilă

Vadim Zagladin, 63 ani, a lucrat din 1967 pînă în 1988 la departamentul internaţional al C.C. al P.C.U.S. Este francofon și francofil şi ocupă din octombrie 1988 postul de consilier de politică externă a lui Gorbaciov.

R.: Credeţi, cum o face Șevardnadze, că U.R.S.S. se îndreaptă spre o dictatură?

V. Z.: Nu cred. După cîte ştiu eu, nu există o forță politică capabilă să o instaureze. Conservatorii - care totdeauna au fost conservatori – îşi dublează eforturile acum, cînd ţara este confruntată cu opţiuni hotărîtoare.

R.: Totuşi, de pretutindeni se ridică voci care cer restabilirea ordinii.

V. Z.: Aşa e. Dar nici o ţară nu ar putea realiza reforme profunde într-un climat de anarhie. Trebuie doar să reacţioneze pentru a restabili ordinea şi a nu permite ca perestroika să fie deviată de la obiectivul ei.

R.: Să însemne aceasta că evoluţia spre democraţie este oprită?

V. Z.: Nu, nicidecum. Dar, repet, în actualele condiţii, nu se poate continua perestroika.

R: O revenire la ordine s-ar putea face în detrimentul unor republici ca Lituania sau Georgia?

V. Z.: Înșişi preşedintele Gorbaciov şi Rafik Nişanov, preşedintele Camerei Naţiunilor, au reafirmat în raportul asupra viitorului Tratat ai Uniunii că toate republicile își vor păstra dreptul de a ieși din Uniune, dacă o doresc. Știindu-se că această opțiune este prevăzută în actuala legislație. Și că e posibilă numai în acest cadru. Prin urmare nu e vorba de menține o dominație a centrului asupra periferiei, ci de a favoriza evoluţia în curs. Evoluţie care vizează prezervarea unității ţării cu ”amenajări" pentru fiecare republică. Iar fiecare republică să-şi urmărească obiectivul care e comun: democratizarea țării și reforma economică profundă.

R.: Să ne aşteptăm la o schimbare a politicii externe sovietice?  

V. Z.: Şevardnadze rămîne, deocamdată, pe post. Apoi, oricare ar fi ministru de externe, este exclus ca acesta să facă altă politică decît cea hotărîtă de Congresul Deputaţilor; mai ales în Golf.

R.: Dar în ipoteza unei lovituri de stat militare?

V. Z. : Nu prea pot vedea azi o preluare a puterii de ofiţeri puciști. În Franţa, ca şi la noi, presa preia cutare sau cutare declaraţie făcută de militari. Oricum, ei sînt și deputaţi și exprimă un curent de opinie. Totuși, armata și comandamentul ei susțin politica externă dusă de Uniunea Sovietică. Toate propuneorile privind reducerea armamentelor sau asupra evoluțiilor din Golf au fost luate prin consultarea prealabilă cu Statul Major și, adesea, la inițiativa acestuia.

(După L'Express,1 ian. 1991)

Imposibilul compromis

Profesor de istorie la Harvard, director al secţiei Europa de Est - U.R.S.S. la consiliul naţional pentru securitate în primii doi ani ai preşedintelui Reagan, Richard Pipes este unul din cei mai buni experți occidentali în sovietologie. El explică revistei L'Express de ce crede că diagnosticul lui Şevardnadze este corect.

Richard Pipes: Da, o lovitură de stat este în curs de derulare. Mascată, dar ineluctabilă. Eliminarea lui Vadim Bakatin de la ministerul de interne şi libertatea dată militarilor de a critica politica externă sînt tot atîtea semne ale acestei evoluţii. Fără a vorbi de incredibila acumulare de puteri în mîinile lui Gorbaciov.

R.: Aţi fost decepţionaţi de premiul Nobel (dat acestuia)?

R.P.: Nu, pentru că pentru mine totdeauna a fost un membru moderat al nomenclaturii, nimic altceva. De la venirea lui la putere obiectivul lui a fost acelaşi: să adapteze sistemul la supravieţuire.

R.: Ţările occidentale au arătat prea multă încredere?

R. P.: Trebuia să lucrezi cu Gorbaciov. Dar nu trebuia să te prefaci că crezi că el ar avea aceeași concepţie despre democraţie ca noi. Cea mai mare speranţă a reformei în U.R.S.S. rezidă în emanciparea republicilor. Or, noi am refuzat să ne preocupăm de aşa ceva. O altă greşeală - și europenii sînt primii vinovaţi - este de a trimite bani acolo, care nu pot decît să ajute să persiste un sistem perimat.

R.: Și ce va urma?

R.P.: Văd două ipoteze: depresiunea sau reprimarea. Explozia imediată a sistemului sau folosirea ciomagului în Baltica, Moldova, Georgia sau Rusia.

R.: Compromisul nu-i posibil?

R. P.: Compromisul e exclus. Cum vreţi să se înţeleagă Sovietul Rusiei cu cel al Uniunii? Dar dacă vor să scape de Elţîn, în special, vor trebui să revină la politica stalinistă. Totuşi, victoria conservatorilor nu va fi decît temporară: este în situaţia Poloniei din 1981, pe vremea lui Jaruzelski. Şi, ca şi în Polonia, conservatorii nu vor fi capabili să rezolve problemele endemice din acea țară.

R.: Criza Golfului a jucat vreun rol în întărirea liniei dure?

R.P.: A fost, desigur, o scînteie. Gorbaciov şi Şevardnadze ar fi dorit să trimită trupe acolo. Militarii şi nomenclatura s-au opus. Ei nu acceptat niciodată alinierea lui Șevardnadze la politica Washington-ului.

R.: Are Gorbaciov alură de dictatator?

R. P.: Nu. Este prea nehotărît pentru aşa ceva. Problema lui e că a doborît un regim totalitar şi este incapabil să pună altceva în loc. Nu are nici calităţile şi nici defectele unui om care să guverneze prin decrete. În schimb el va face tot ceea ce îi vor spune consilierii lui conservatori să facă. 

(după L'Express, 3 ian. 1991)

(colaj apărut în revista Contrast, anul II, nr. 41, 11-17 ian. 1991)

Read more...

Turneul Roman: Afacerile din Golf și ”afacerea” de acasă

Anul 1980 a fost un an fast pentru Europa răsăriteană. Pe fondul unor grave carenţe de substanţă ale socialismului, forţele politice ne- sau anticomuniste, după o luptă tenace şi multă vreme inegală, profitind de apropierea sovieto-americană, au reuşit să fructifice atît conjunctura internă, cît pe cea mondială. De unde şi prestigiul lui Gorbaciov, fără de care - nu-i așa- „nimic nu ar fi fost posibil”.

După prăbuşirea regimurilor totalitare, într-o adevărată cascadă a dominourilor, refluxul comunismului a devenit mai pretutindeni evident. În Polonia şi Cehoslovacia el a fost marginalizat; în Ungaria şi Bulgaria el s-a travestit în culori „socialiste"; la noi - ca la nimeni - a „dispărut în neant", de unde o cvasi-generalizată părere că acesta - comunismul - nu ar mai fi decît un jalnic cadavru. Iar aceasta a fost odată mai mult posibil, căci calculul hârtiei, aici în est, i-a dat cîştigători mereu pe „ceilalţi".

Aşa să fie oare?

Mai întîi, calculul hârtiei, chiar şi confirmat la urne, îşi are limitele lui: el nu e totuna cu schimbarea de substanţă a întregii societăţi. Căci votul este, de fapt, un fel de „la donna e mobile" a politicii: nimic mai schimbător ca votul. Căci în faţa uriaşelor probleme economice, financiare sau sociale, prestigiul şi credibilitatea noilor guverne est-europene se erodează rapid. Vezi Solidaritatea (scindată); vezi criza benzinei în Ungaria; vezi Cehoslovacia (unde lucrurile cam trenează), vezi F.S.N.-ul. nostru, aflat în plină derută, după o zisă liberalizare, pripit lansată, total nepregătită pentru aderenţa populară.

Și dacă toate aceste forţe de centru sau de dreapta (sau numai afişate aşa, cum e cazul nostru) își văd prestigiul erodat, ce alternativă politică sau economică li s-ar putea opune? Evident - ceva situat la stînga: cu tot ce poate presupune aceasta în ţări unde stînga a fost întotdeauna comunismul.

Mai apoi, conjunctura mondială.

Favorabilă în 1989, cum este ea la sfîrşitul lui '90, cum se anunţă pentru '91?

Ne temem, şi cu destul temei, că în plan mondial conjunctura actuală şi cea de perspectivă imediată este de-a dreptul adversă actualului curs de reformă, mai pretutindeni în est.

Căci, să nu uităm, oricât de importantă este problematica internă, conjunctura mondială este capitală. Oricîte sacrificii au făcut ungurii în '56 sau cehii în '68, conjunctura mondială, pe atunci profund adversă, le-a spulberat şi şanse, şi speranţă.

Încă două exemple, de succese notorii de-astă dată: Spania şi R.F.G. Ar fi reuşit Germania, în jumătatea ei occidentală, democratizarea miracolul economic din '49-'60, fără scutul armatei S.U.A. şi al remizei semnată la Yalta de Moscova şi Washington? Sau Spania, în '76-'79, ar fi reuşit democratizarea şi integrarea în Europa, fără pacea şi stabilitatea continentului, pe atunci fără cusur?

Revenind, acum: dispune estul european, azi, de un asemenea scut - ca Germania în '49-'60 ? Sau de o pace şi stabilitate europeană, ca Spania lui Juan Carlos, după Franco?

Evident că nu. Căci procesele de democratizare și trecere la economia de piaţă din estul Europei, la sfirşitul lui '90, se realizează în condiţiile nefaste ale crizei Kremlinului şi ale crizei din Golf.

CRIZA KREMLINULUI

În cinci ani perestroika nu a reuşit nimic constructiv. Ea a demolat; atît. În exterior, Europa de Est moştenită de la Stalin este pierdută (?), C.A.E.R.-ul Tratatul de la Varşovia sînt muribunde. În interior, P.C.U.S. este în degringoladă, iar Uniunea Sovietică este în pragul dezmembrării. La aceasta se adaugă un puternic recul economic, agravarea tensiunilor sociale şi interetnice, încît poziţia lui Gorbaciov, în ciuda „nobelizării" sale, este mai şubredă ca oricând. O primă întrebare: ce va fi după el? Spre ce va evolua Uniunea Sovietică?

Spre o democratizare reală? Spre o restrîngere a ei, cum o propune Soljenițîn, numai la cele trei republici slave? Altfel spus, se va re-fe-ge-iza actuala Uniune, recunoscîndu-şi înfrîngerea economică, financiară, tehnologică și morală? Va renunţa Kremlinul la vechea ideologie și îşi va propune, ca R.F.G. în '49, o revanşă prin democratizare și miracol economic? Dacă da, atunci Europa Răsăriteană va profita şi ea enorm. Sigur, o atare re-fe-ge-izare a Rusiei ar presupune nu numai multă înţelepciune şi abilitate la Kremlin, dar și multă bună-credinţă la vecinii săi, şi mai ales din partea Chinei.

În caz contrar, revenirea la vechile formule (o lovitură militară de stat) ar fi un dezastru de proporţii planetare. Estul Europei, unde Armata Roşie este încă prezentă în 4 foste state satelit, s-ar găsi în postura de victimă sigură. Căci, la simpla prezenţă militară, Kremlinul mai are un atu major: dependenţa estului european de petrolul, gazele şi materia primă din Uniune. Cum s-ar putea combina o asemenea revenire la Kremlin cu actualele tensiuni sociale grave din Est, nu e greu de conceput. Abia atunci am putea descoperi că, departe de a fi mort, comunismul este numai „URIAŞUL ADORMIT". A treia variantă de soluţionare a crizei de la Kremlin ar fi alunecarea spre un război civil: alt dezastru. Acesta ar putea fi „un răspuns" la o lovitură militară de stat, sau urmarea exacerbărilor conflictelor interetnice. Şi într-o asemenea variantă, robinetele de energie şi materii prime din Uniune se vor închide pentru multă vreme. Cu tot ce înseamnă aceasta pentru zona noastră.

CRIZA DIN GOLF

Apărută din senin, fără vreo justificare cît de cît, criza din Golf loveşte puternic ţările din estul Europei. Mai întîi, prin scumpirea țițeiului. Mai apoi, prin efectele dezastruoase ale blocadei Irakului. Căci ţări ca România, Bulgaria, Polonia etc. aveau acolo afaceri de multe miliarde de dolari. Să fi fost o pură întîmplare criza din Golf? Să fie de vină numai „nebunia" lui Saddam? Ne îndoim. Saddam a calculat destul de bine riscul unui consens Bush-Gorbaciov la O.N.U.. Apoi, naţionalismul arab, preponderent pretutindeni în zonă, îl recunoate astăzi pe Saddam drept erou şi lider. Bush, prin însăși trenarea crizei, riscă să-şi „carterizeze" mandatul (NewsWeek). Iar Gorbaciov, indiferent de dezlegarea crizei din Golf, punîndu-se la remorca Washington-ului, apare drept perdantul principal. Şi aşa scăzut acasă, prestigiul său este foarte scăzut în armată. O evoluţie nenorocită în Golf ar putea fi semnalul schimbării drastice la Kremlin.

La toate aceste zodii adverse ale conjuncturii mondiale se adaugă şi alte consecinţe ale ei. Lumea occidentală merge înspre recesiune (vezi prăbuirea valorilor la Bursa din Tokio). Pentru fiecare 8 dolari cu care creşte preţul barilului, economia occidentală pierde un procent de expansiune economică. Creditele sînt mai rare şi mai scumpe (cresc dobînzile). Capitalurile vestice, conştiente de riscurile din Estul Europei, vor fi prudente o vreme, preferînd pieţe mai sigure, mai profitabile. În sfirșit, în cadrul zonei est-europene se manifestă fenomene profund negative: conflicte interetnice, revendicări teritoriale, o anumită neglijare a tradiţionalelor legături economice din cadrul zonei. Toate acestea grevează şansele reformei şi retrezesc, odată mai mult, nostalgia liniştii de odinioară.

Pe scurt - şi nu numai din rațiuni interne - festivismul revoluţionar din '89 a luat sfîrșit. Abia acum încep problemele.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul I, nr. 32, 8-15 nov. 1990)

Read more...

Europa de Est: Zodii adverse în conjunctura mondială

Anul 1980 a fost un an fast pentru Europa răsăriteană. Pe fondul unor grave carenţe de substanţă ale socialismului, forţele politice ne- sau anticomuniste, după o luptă tenace şi multă vreme inegală, profitind de apropierea sovieto-americană, au reuşit să fructifice atît conjunctura internă, cît pe cea mondială. De unde şi prestigiul lui Gorbaciov, fără de care - nu-i așa- „nimic nu ar fi fost posibil”.

După prăbuşirea regimurilor totalitare, într-o adevărată cascadă a dominourilor, refluxul comunismului a devenit mai pretutindeni evident. În Polonia şi Cehoslovacia el a fost marginalizat; în Ungaria şi Bulgaria el s-a travestit în culori „socialiste"; la noi - ca la nimeni - a „dispărut în neant", de unde o cvasi-generalizată părere că acesta - comunismul - nu ar mai fi decît un jalnic cadavru. Iar aceasta a fost odată mai mult posibil, căci calculul hârtiei, aici în est, i-a dat cîştigători mereu pe „ceilalţi".

Aşa să fie oare?

Mai întîi, calculul hârtiei, chiar şi confirmat la urne, îşi are limitele lui: el nu e totuna cu schimbarea de substanţă a întregii societăţi. Căci votul este, de fapt, un fel de „la donna e mobile" a politicii: nimic mai schimbător ca votul. Căci în faţa uriaşelor probleme economice, financiare sau sociale, prestigiul şi credibilitatea noilor guverne est-europene se erodează rapid. Vezi Solidaritatea (scindată); vezi criza benzinei în Ungaria; vezi Cehoslovacia (unde lucrurile cam trenează), vezi F.S.N.-ul. nostru, aflat în plină derută, după o zisă liberalizare, pripit lansată, total nepregătită pentru aderenţa populară.

Și dacă toate aceste forţe de centru sau de dreapta (sau numai afişate aşa, cum e cazul nostru) își văd prestigiul erodat, ce alternativă politică sau economică li s-ar putea opune? Evident - ceva situat la stînga: cu tot ce poate presupune aceasta în ţări unde stînga a fost întotdeauna comunismul.

Mai apoi, conjunctura mondială.

Favorabilă în 1989, cum este ea la sfîrşitul lui '90, cum se anunţă pentru '91?

Ne temem, şi cu destul temei, că în plan mondial conjunctura actuală şi cea de perspectivă imediată este de-a dreptul adversă actualului curs de reformă, mai pretutindeni în est.

Căci, să nu uităm, oricât de importantă este problematica internă, conjunctura mondială este capitală. Oricîte sacrificii au făcut ungurii în '56 sau cehii în '68, conjunctura mondială, pe atunci profund adversă, le-a spulberat şi şanse, şi speranţă.

Încă două exemple, de succese notorii de-astă dată: Spania şi R.F.G. Ar fi reuşit Germania, în jumătatea ei occidentală, democratizarea miracolul economic din '49-'60, fără scutul armatei S.U.A. şi al remizei semnată la Yalta de Moscova şi Washington? Sau Spania, în '76-'79, ar fi reuşit democratizarea şi integrarea în Europa, fără pacea şi stabilitatea continentului, pe atunci fără cusur?

Revenind, acum: dispune estul european, azi, de un asemenea scut - ca Germania în '49-'60 ? Sau de o pace şi stabilitate europeană, ca Spania lui Juan Carlos, după Franco?

Evident că nu. Căci procesele de democratizare și trecere la economia de piaţă din estul Europei, la sfirşitul lui '90, se realizează în condiţiile nefaste ale crizei Kremlinului şi ale crizei din Golf.

CRIZA KREMLINULUI

În cinci ani perestroika nu a reuşit nimic constructiv. Ea a demolat; atît. În exterior, Europa de Est moştenită de la Stalin este pierdută (?), C.A.E.R.-ul Tratatul de la Varşovia sînt muribunde. În interior, P.C.U.S. este în degringoladă, iar Uniunea Sovietică este în pragul dezmembrării. La aceasta se adaugă un puternic recul economic, agravarea tensiunilor sociale şi interetnice, încît poziţia lui Gorbaciov, în ciuda „nobelizării" sale, este mai şubredă ca oricând. O primă întrebare: ce va fi după el? Spre ce va evolua Uniunea Sovietică?

Spre o democratizare reală? Spre o restrîngere a ei, cum o propune Soljenițîn, numai la cele trei republici slave? Altfel spus, se va re-fe-ge-iza actuala Uniune, recunoscîndu-şi înfrîngerea economică, financiară, tehnologică și morală? Va renunţa Kremlinul la vechea ideologie și îşi va propune, ca R.F.G. în '49, o revanşă prin democratizare și miracol economic? Dacă da, atunci Europa Răsăriteană va profita şi ea enorm. Sigur, o atare re-fe-ge-izare a Rusiei ar presupune nu numai multă înţelepciune şi abilitate la Kremlin, dar și multă bună-credinţă la vecinii săi, şi mai ales din partea Chinei.

În caz contrar, revenirea la vechile formule (o lovitură militară de stat) ar fi un dezastru de proporţii planetare. Estul Europei, unde Armata Roşie este încă prezentă în 4 foste state satelit, s-ar găsi în postura de victimă sigură. Căci, la simpla prezenţă militară, Kremlinul mai are un atu major: dependenţa estului european de petrolul, gazele şi materia primă din Uniune. Cum s-ar putea combina o asemenea revenire la Kremlin cu actualele tensiuni sociale grave din Est, nu e greu de conceput. Abia atunci am putea descoperi că, departe de a fi mort, comunismul este numai „URIAŞUL ADORMIT". A treia variantă de soluţionare a crizei de la Kremlin ar fi alunecarea spre un război civil: alt dezastru. Acesta ar putea fi „un răspuns" la o lovitură militară de stat, sau urmarea exacerbărilor conflictelor interetnice. Şi într-o asemenea variantă, robinetele de energie şi materii prime din Uniune se vor închide pentru multă vreme. Cu tot ce înseamnă aceasta pentru zona noastră.

CRIZA DIN GOLF

Apărută din senin, fără vreo justificare cît de cît, criza din Golf loveşte puternic ţările din estul Europei. Mai întîi, prin scumpirea țițeiului. Mai apoi, prin efectele dezastruoase ale blocadei Irakului. Căci ţări ca România, Bulgaria, Polonia etc. aveau acolo afaceri de multe miliarde de dolari. Să fi fost o pură întîmplare criza din Golf? Să fie de vină numai „nebunia" lui Saddam? Ne îndoim. Saddam a calculat destul de bine riscul unui consens Bush-Gorbaciov la O.N.U.. Apoi, naţionalismul arab, preponderent pretutindeni în zonă, îl recunoate astăzi pe Saddam drept erou şi lider. Bush, prin însăși trenarea crizei, riscă să-şi „carterizeze" mandatul (NewsWeek). Iar Gorbaciov, indiferent de dezlegarea crizei din Golf, punîndu-se la remorca Washington-ului, apare drept perdantul principal. Şi aşa scăzut acasă, prestigiul său este foarte scăzut în armată. O evoluţie nenorocită în Golf ar putea fi semnalul schimbării drastice la Kremlin.

La toate aceste zodii adverse ale conjuncturii mondiale se adaugă şi alte consecinţe ale ei. Lumea occidentală merge înspre recesiune (vezi prăbuirea valorilor la Bursa din Tokio). Pentru fiecare 8 dolari cu care creşte preţul barilului, economia occidentală pierde un procent de expansiune economică. Creditele sînt mai rare şi mai scumpe (cresc dobînzile). Capitalurile vestice, conştiente de riscurile din Estul Europei, vor fi prudente o vreme, preferînd pieţe mai sigure, mai profitabile. În sfirșit, în cadrul zonei est-europene se manifestă fenomene profund negative: conflicte interetnice, revendicări teritoriale, o anumită neglijare a tradiţionalelor legături economice din cadrul zonei. Toate acestea grevează şansele reformei şi retrezesc, odată mai mult, nostalgia liniştii de odinioară.

Pe scurt - şi nu numai din rațiuni interne - festivismul revoluţionar din '89 a luat sfîrșit. Abia acum încep problemele.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul I, nr. 32, 8-15 nov. 1990)

Read more...

Cuba - Marele salt înapoi

Notă

Instabilitatea politică, accesele de violenţă, menţinerea unor mari dificultăţi economice și a unor grave tensiuni sociale au făcut şi fac ca mulţi oameni - de bună credinţă, majoritatea - să regrete... vremea lui Ceauşescu! Exprimări ca: „măcar atunci era liniște!” sau ,,dacă băga ala mîncare, ehe-he!" sau cunoscuta (mai recent) ”Ceaușescu PCR/ Scapă-ne de F.S.N.!” exprimă o gîndire sinceră, dar simplistă, fără fundamentul necesar (politic și economic). Căci prăbuşirea regimului Ceauşescu a fost cauzată de o formidabilă acumulare de nemulţumiri (de la „mîncare", la umilinţă) care, la rîndul lor, au fost cauzate de un sistem economic falimentar pretutindeni - în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, R.D.G. şi, desigur, şi în patria comunismului, U.R.S.S. 

La falimentul funciar al întregului sistem, s-a mai adăugat ceva: inflexibilitatea totală a politicii externe a Ceauşescu, după 1985. Dacă pînă atunci reuşeşte (mai ales între 1965 şi 1976) o subtilă basculare între Moscova și Washington, profitabilă lui - şi pînă la un punct şi ţării - după apariţia lui Gorbaciov el a crezut că poate înfrunta simultan și Moscova, și Washington-ul și însăşi politica lor de apropiere și reorganizare a Europei și a lumii! Revenind la cauzele interne, revolta de la Braşov a fost contenţionată la vreme, cea de la Timişoara - nu. Nu interesează, acum și aici, de ce a fost aşa. Dar pentra cei care regretă că lucrurile s-au întîmplat aşa (”şi dusu-s-a cu liniştea noastră!”) vom pune altfel problema: cum am fi trăit azi, dacă fi fost conduşi pe mai departe, şi în 1990, de Ceauşescu? Ce am fi „mîncat” şi care ar fi fost „liniştea”, după o eventuală înfrîngere a revoltei de la Timişoara? Cum am fi trăit deci, dacă nu în condiţiile unei totale izolări economice, tehnico-ştiinţifice, culturale și morale? Care ar fi fost impactul unei asemenea izolări pentru traiul omului de pe stradă ?... Sigur, istoria nu se scrie cu „dacă”. Totuşi, pentru că unul din marii prieteni ai lui Ceaușescu continuă să-și conducă ţara și astăzi, fără a-şi fi schimbat concepţiile politice şi economice - este vorba de Fidel Castro - să vedem care este situaţia economică și socială în Cuba. Evită Cuba degringolada economică, cartelele, şomajul, mizeria, tensiunile sociale? Evită ea izolarea sau, dimpotrivă, îi devine tot mai tragică victimă? 

Vă oferim în acest scop, spre lectură şi reflecţie, un articol recent apărut în săptămânalul L'Express. Citiţi, deci, și judecaţi şi singuri încotro am fi sărit, în '90, sub Ceauşescu, chiar și fără să se fi produs revolta de la Timișoara, chiar şi fără să fi fost nevoie să o fi reprimat sîngeros, pentru a se fi menţinut în șa...

”La Miami, exilații cubanezi au pus şampania la gheaţă: niciodată viitorul lui Castro nu a fost aşa de sumbru ca acum. Într-un discurs aproape tragic, cu ocazia celei de-a 30-a aniversări a Comitetelor de apărare revoluţionară ale Revoluției, Liderul Suprem se nelinişteşte de scăderea livrărilor de materii prime din Uniunea Sovietică: ”Este imposibil să prevedem care va fi situaţia în 1991. Riscăm să trebuiască să ne descurcărn cu extrem de puţin. Și chiar fără de nici unele".

Întrucit parcul de autobuze urmează să-şi înceteze activitatea din lipsă de piese de schimb și de benzină, Cuba a cumpărat din China 200.000 de biciclete, comandînd alte 500.000. În întreprinderi se fac liste cu salariaţii cărora le vor fi distribuite, pe criteriul unei locuinţe situate la mai mult de 8 km de locul de muncă. În agricultură vitele vor înlocui tractoarele. S-a lansat un program prin care ,,100.000 de vite vor fi obişnuite să tragă la jug”. La nevoie, toate vitele vor trece la căruţe. Castro numeşte aceasta ,,o perioadă specială în vreme de pace”. Un eufemism pentru măsuri, care în alte părţi ar fi luate numai la vremuri de război: laptele, orezul, făina mazărea, brînza, carnea, păsările, peștele sînt pe raţie. Pe cartele au trecut încă 185 de produse ca: țesăturile, hainele, încălţămintea, produsele de igienă și întreținere... Altă problemă: cartela nu-ți garantează nicidecum că în magazine vei și obţine ceea ce ea îți promite. Cu autorizație specială se iau: ventilatoarele, frigiderele, mașinile de spălat, radiourile și televizoarele, fiarele de călcat. Autoritățile apreciază că ar fi greșit să ceri oamenilor să economisească curentul, și totodată să-i laşi să-și procure aparate electrice...

Brutăriile nu lucrează noaptea, orarele şcolilor sînt reduse pentru a evita orele de întuneric, cinematografele şi-au redus programele: insula a trecut la ralanti. Un singur ziar mai apare Granma, oficiosul Partidului. Se vorbeşte de uzine care se vor închide din lipsă de curent, iar situaţia se va înrăutăți. Sovieticii amînă construirea unei centrale nucleare, iar aceea a unei rafinării a fost suspendată. Centralele termice își reduc activitatea: U.R.S.S. a livrat anul acesta cu 2 mil. tone de petrol mai puțin decît era prevăzut. Preţul petrolului a crescut după invazia Kuweitului: ţiţeiul va trebui plătit în devize la cursul pieţii de la 1 ianuarie. Castro a fost foarte explicit: pentru a plăti cele 13 milioane tone de țiţei, Cuba ar trebui să vîndă anual 26 milioane tone de zahăr, adică triplul producţiei sale anuale! Ca urmare, agricultura se reîntoarce la un nivel de strictă subzistenţă. ”Cred că în Capitală câteva sute de mii de muncitori vor rămîne fără lucru", socoteşte Castro, care compară viitorul eu ”reîntoarcerea în sierra Maestra" - acei munți de unde a pornit cîndva Revoluția, în 1959.

Dar încăpăţînarea dictatorului este din ce în ce mai greu suportată. Pînă de curînd nemulţumirea cuprinsese pe intelectuali, de acum ea cuprinde şi Partidul. Tineri ce revin din Europa Centrală sau Moscova sînt contaminați de perestroika. La locurile de muncă şedințele pentru pregătirea Congresului IV sînt adesea zgomotoase. Se denunță birocrația și privilegiile; se cere o revenire la piața liberă, interzisă țăranilor din 1984. Încît autoritățile au trebuit să lase ”lest”: viitoarele alegeri locale se vor desfășura cu buletine de vot secrete și vor fi mai mulți candidați. Altă noutate: locuitorii regiunii Havana vor avea voie să crească porci acasă. În același timp, pentru a controla situaţia mai strict, puterea se concentrează: se reduce secretariatul naţional al partidului de la 9 la 5 membri, se reduce personalul la jumătate în organele centrale şi provinciale.

Începutul unor schimbări în vederea unui congres al ultimei şanse? Pentru Castro, se pare, e deja tîrziu. Socialismul cubanez trăieşte sub perfuzii... Fără Moscova, zilele îi sînt numărate. Or Kremlinul își strînge punga. ”Nu poate exista atitudine pozitivă faţă de guverne ca cel al Cubei, a căror politică constă în a-și trage seva din resursele poporului nostru!”, se indignează Oleg Tașaiev, un consilier al lui Boris Elțîn. Anatoli Dobrinin, consilierul lui Gorbaciov, nu dă mai mult de un an Cubei. În mai deja, doi consilieri ai lui Gorbaciov, Iuri Pavlov și Ghiorghi Arbatov, au fost la Miami, discret, pentru a începe discuții cu exilaţii cubanezi. Suprem afront: G. V. Terentiev, director comercial al Aeroflot, a anunţaţ de curînd că escala avioanelor pe aeroportul Havana în drumul lor spre America Latină se va muta la Miami. Motivul: în curînd Cuba nu va mai dispune de benzina de avion necesară realimentărilor (benzină care vine din U.R.S.S. – n.n.). Amenințarea nici măcar nu este voalată.”

 (traducere după L Express, efectuată de Corneliu Dida și apărută în revista Contrast, anul I, nr. 32, 1-8 nov. 1990) 

Read more...

Libertatea de a arunca cu piatra

Era în 22 decembrie 89, ora 13.

Tînărul de nici 18 ani (cel cu cipilică), care înalţă mîndru și mulţumit de sine portretul în flăcări al dictatorului, se numeşte Eugen Părăuţă. Este elev în clasa a II-a a şcolii profesionale 23 August (Pantelimon) şi provine dintr-o familie de oameni nevoiaşi din cartierul Militari.

La aceeaşi oră fierbinte, în Italia, la Reggio Emilia, Orlando şi Puia Botazzi - cumnatul şi sora lui Eugen Părăuţă - izbucneau în urale la vestea prăbuşirii dictaturii şi începeau să urmărească zile în şir evenimentele pe ecran. „A fost o surpriză şi o mare bucurie, ne spune dl. Botazzi, el însuşi pe jumătate român și născut în Bucuresti. Rămăsesem ultimii şi nu se mai putea.” Așa e, nu se mai putea. Peste două săptămâni familia Botazzi avea o nouă surpriză: în revista Il Venerdi di Republica fotografia alăturată (de unde o preluăm) le comunica că Eugen al lor era unul din sutele de mii implicaţi în formidabila explozie.

Au trecut 9 luni și soţii Botazzi vin la Bucureşti să-şi revadă rudele, să încerce un comerț. Aici însă, în locul bucuriei, veşti proaste: Eugen e arestat, din 13 iunie, în vîltoarea cunoscută. Acuzaţia şi-o declină simplu ramurii italiene a familiei sale, la Jilava: ”Am aruncat cu o piatră. Am fost văzut de un ostaş". Ras în cap, în zeghe, cu plăgi şi cicatrici dobîndite după arestare, recunoaşte totul. Nu vom apela la formule ”mari" de genul: ”Un erou al Revoluției - azi în pușcărie...” Nu! Și nu o facem pentru că Eugen este, înainte de orice, o victimă. O victimă a tuturor erorilor, dezertărilor şi laşităţilor generaţiilor mai vîrstnice - cea a părinţilor şi bunicilor generaţiei sale. Aceste erori, laşităţi şi dezertări au impus explozia, în care şi el, aidoma altora de vîrsta sa, s-a implicat cu elanul şi naivitatea virstei. Ar fi putut muri atunci, dar a avut noroc. Eroi au devenit alții, ale căror morminte sînt azi loc de pelerinaj pentru prieteni; loc de ceremonli oficiale - mai nou cu cruci și preoţi, pentru o lume politică în căutare de capital, evident şi el politic. Cu Eugen Părăuţă nu am stat de vorbă. În vorbitor, însă, el a negat alor săi cu tărie şi revoltă vesel-adolescentină că ar fi fost plătit, momit sau cumva drogat. Cum şi de ce a ajuns acolo, în 13, cu o piatră în mînă, nu ştim. Îndrăznim să credem că în nici un caz în căutarea vreunui capital, fie el și „politic”.

Și presupunem așa întrucât nici în 22 nu asta îl chemase în mulţime. Ne întrebăm însă: au încetat oare, prin simplul fapt al abolirii dictaturii, erorile, laşităţile și dezertările mai vîrstnicelor generaţii? Au dispărut oare, odată cu dictatura, minciuna, carierismul, neruşinarea și dispreţul pentru omul de jos - toate motive de revoltă şi obidă? Şi atunci?...

Sigur, Eugen (ca şi alții) şi-a îngăduit (nesăbuit) libertatea de a arunca cu piatra. Iar acum îşi aşteaptă judecata după Lege. Dar!... Pentru că s-a vorbit de reîncreştinarea azi necesară a poporului român, pentru că ziare şi redacţii cîndva programatic atee s-au „schimbat la faţă," cu texte din Scriptură pe manşete, pentru că foşti membri ai C.C. îşi fac azi crucea pe faţă la troiţe şi la Catedrală, vom aminti aici - din Evanghelie - parabola femeii adulterine. Adusă de mulţimea furioasă la Templu, în faţa căruia se afla Mântuitorul, acesta, întrebat fiind dacă păcătoasa nu merita să fie lapidată după Lege, a spus: ”Să arunce primul cu piatra cel fără de păcate...” Și mulţimea, în tăcere, s-a retras spăsită.

Aşadar, puştiul din fotografie își aşteaptă judecata după Lege, pentru că şi-a îngăduit - la vîrsta tuturor naivităţilor şi neprihănirilor - libertatea de a arunca cu piatra.

Şi-o vor lua şi alţii - figurat vorbind?

Sigur, procesul îşi urmează cursul „după Lege". Se vor rosti sentinţe, condamnări. Se va mai face, nu-i aşa, un pas în plus spre „statul de drept"...

În fapt, ne temem, se va arunca din nou cu piatra...

P.S. Generaţiile mai vîrstnice (ale părinţilor şi bunicilor) care deţin în această ţară (deocamdată) pretutindeni (în Guvern, Parlament, Instanţe, Partide, Sindicate, Întreprinderi) frînele puterii, înainte de a-şi lua libertatea de a arunca ca piatra, să nu uite că mai au un monopol - cel al tuturor erorilor, laşităților, dezertărilor, ipocriziilor. Iar dacă cei aflați acum în boxă, ca și judecătorii lor (din orişice instanţă) sînt fiinţe trecătoare, adevărul rostit cîndva în faţa Templului este etern, cu siguranță...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul I, nr. 30, 18-24 oct. 1990)

Read more...

Reforma economică: Cine e cu ea?

După o campanie electorală în care concepţia economică liberală si programul opoziţiei „istorice" au fost puse la stîlpul infamiei (şi ştim de către cine) obiectivul F.S.N. - adjudecarea puterii și legitimarea ei - a fost atins cu brio. A fost o surpriză pentru Europa, dar în ţară a surprins doar scorul („de maidan", am zice) pe care opoziţia şi azi îl contestă. Dar adevărata surpriză a fost crezul și programul actualului guvern Roman, un program liberal, la început; „mai liberal ca al liberalilor" de prin septembrie încoace.

Că este aşa o recunoaşte domnul Radu Câmpeanu și o susţine şi explicaţia pe care primul ministru i-a dat-o acestuia recent: „Azi, în Europa, chiar şi socialiştii fac politică liberală". Aşa e, dacă l-a avut în vedere pe socialistul Mitterand. Numai că „ciudăţenia" opţiunii guvernului F.S.N. actual nu se limitează la aspectul strict moral, al paternităţii de idei. Căci pînă la urmă, programele sînt făcute tocmai pentru a convinge și a capta pe cît mai mulţi. De aici însă şi pînă la o cvasi-preluare in toto a concepţiilor liberale ale opoziţiei (pentru care aceasta a plătit şi îndurat atîtea) este o distanţă enormă, dar şi o distantă ce impune, minimal, o întrebare:

DE CE AȘA CEVA?

Păi, în primul rînd, pentru că – nu-i aşa – ”azi, în Europa şi socialiștii fac politică liberală”. Ceea ce nu înseamnă forţamente că domnul Petre Roman este... socialist. Numai că domnul Roman, sîntem convinşi, cunoştea această modă - să-i zicem „pariziană", cu temei - şi pe vremea cînd în campania electorală combătea asiduu programul liberal. Și atunci? Sigur, lumea se mai schimbă, mai învață. După cum nu este exclus ca domnul Roman să fi combinat magistral moda „bucureşteană" a lui „noi nu ne vindem ţara" din aprilie-mai cu cea ”pariziană” (liberală, cum se vede treaba, azi) - cîștigînd într-un prim tempo puterea, pentru ca apoi să facă politica în care a crezut, de fapt. Posibil, de înţeles, ba chiar şi lăudabil. Căci în cazu1 în speţă reforma adoptată promite (atît deocamdată) o tranziţie reală spre economia de piaţă de care ţara - este şi convingerea noastră - are azi atîta nevoie.

Numai că o politică - şi mai ales una atît de radicală într-o ţară aflată la răscruce - pentru a avea succes, trebuie să şi convingă, să aibă aliaţi şi încă cît mai mulţi!

Stă oare azi guvernul Roman chiar atît de bine sub acest raport?

Sînt oare F.S.N.-ul, sindicatele, tehnocraţii, televiziunea, preşedintele Iliescu sau străinătatea (în mod real) de partea guvernului Roman, cînd e vorba de reformă ? Să le luăm pe rând.

F.S.N.-ul

F.S.N.-ul, al cărui prim lider este (totuşi!) domnul Roman, este principalul suport al actualului guvern. În Parlament, cel puțin, în ciuda unor retuşuri mereu conservatoare, maşina de vot funcţionează. La nivelul structurilor (şi la centru, şi în țară) F.S.N.-ul este încă amorf, nestructurat, lipsindu-i - lucru foarte grav - o viziune ideologică clară! Se aşteaptă o convenţie ”la iarnă", pentru care vicele C. Iordache cere material bibliografic (!) domnului Cunescu (!)... Între timp însă, viziunea ideologică a guvernului apare foarte clară. Întrebare: în virtutea cărei comuniuni F.S.N.-ul, ca partid, sprijină reforma liberală Roman, dacă propria-i ideologie, lipsindu-i, își aşteaptă încă „iarna"? Apoi masele, să le zicem feseniste (honny soit qui mal y pense), ele ce spun? Sînt oare cu reforma? Greu de zis, căci după sondaje (şi nu numai) baza de masă a acestei formaţii se erodează continuu. Rezumînd, la nivelul F.S.N.-ului reforma economică e sprijinită de vîrfurile parlamentare (ceea ce nu e puţin). Dar partidul, cu structuri fluide, cu ideologie neclară şi cu bazele sale de masă erodate, e departe de a fi un aliat de nădejde la vremurile grele pe care le anunţă demarajul actualei reforme. Totul, ne temem, are alura unor vîrfuri angajate într-o reformă necesară, dar riscantă, căci baza lor de sprijin apare periculos de glisantă mai la orice pas.

SINDICATELE

Un succes ca cel din mai ar fi trebuit să asigure guvernului, și deci şi reformei, un masiv sprijin sindical. Or, nici pe departe! Grevele se ţin lanţ. Iar caracterul revendicativ salarial (demagogic) capătă proporţii. Departe de a fi înţeles că salariul creşte numai în măsura în care creşte şi profitul, sindicatele - să fim iertaţi - aleargă după „bani"-hârtie, făcînd greve, ruinînd economia. Preocuparea pentru reforme de structură, singurele apte să relanseze producţia și profitul, este foarte, foarte slabă. Încît politica salamului, a S.R.L.-urilor, a salariilor plătite orişicum, „bună” în mai, își arată astăzi colții. Nu e de mirare, deci, că 11 din cele mai importante centrale sindicale se arată astăzi ostile liberalizării preţurilor, şi deci reformei. Ce va urma după 1 noiembrie, cînd preţurile la foarte multe produse vor creşte cu 100-120 la sută (cum s-a antecalculat), nu-i greu de ghicit. Vom scrie atunci. Numai că lumea milioanelor de salariaţi din sindicate - principalul teren social al reformei - are deja luciri de patinoar.

TEHNOCRAȚII

Ce spun zecile de mii de directori, contabili-şefi, ingineri, economiști? Cîți din ei salută reforma, o aşteaptă, o doresc? Și cîți din ei sînt sceptici, se tem de ea, îi doresc eşecul? Dispune oare guvernul la nivelul acestui segment social vital pentru reformă de acea majoritate fără de care nimic nu-i cu putinţă? Căci, plasaţi între ciocanul reformei şi nicovala revendicărilor sindicale, ei vor duce greul, profesional vorbind; după cum, la acest nivel intermediar se decid, se vor decide multe, foarte multe.

TELEVIZIUNEA

Prin „tradiţie” ea e cu puterea. În toate. Numai cînd e vorba de reformă, devine „obiectivă". ”Comentariile” domnului Roşiianu (a cărui „cultură” economică e cea care e!) subminează demersul reformei mai mult decît o grevă. Căci, rămînînd la mentalitatea comună, dar nu şi economic fundamentată, conform căreia „dacă preţurile cresc, atunci noi ce facem?", asemenea comentarii, difuzate la ore vîrf, alimentează atitudini ce compromit orice schimbare de substanţă. Și atunci întrebăm și noi: ce facem pentru a readuce (nu prin coerciţie) oamenii la muncă? Ce facem pentru a reumple magazinele cu mărfuri? Ce facem pentru a termina cu cozile, pentru a lua orice bază economică speculei şi bișniţei? Cu poliţia, cu armata, cu forţa și dictatul asemenea lucruri nu se schimbă nici nu se îndreaptă, ci se generează! Este aceasta concluzia a zeci de ani de dictatură „ferm” şi ”științific” aplicată și în domeniul economic! Dovedeşte televiziunea că a priceput aceasta prin emisiunile ei de cea mai largă audiţie? A pregătit televiziunea publicul larg prin informaţii economice corecte, din ţară şi vecini, pentru a înţelege sensul, necesitatea și preţul inerent al reformei? Sau, cumva, accentuează disproporţionat de mult pe preţ?

PREȘEDINTELE

Ca artizan al victoriei din mai, dînsul - s-o recunoaștem - a preconizat întotdeauna o politică economică cu scenarii treptate, pe termene de ani. E drept, dînsul l-a numit pe domnul Roman prim-ministru, dar acesta şi-a format echipa de unul singur: „în acești oameni cred, cu ei voi lucra!”... Și încă o nuanță. Cităm din discursul domnului Roman la prezentarea guvernului la Palatul Cotroceni: „Acesta e programul de reformă..., pe care, cum am înţeles, îl sprijiniţi şi dumneavoastră”. Referindu-se la domnul Iliescu, acest ”cum am înţeles" de atunci explică multe azi. Printre altele o anumită retragere a domnului Iliescu la Cotroceni, o anumită rezervă pe care şi-a luat-o - credem noi - vis-a-vis de reformă. Sigur, prerogativele sînt limitate, dar dacă ar fi crezut cu tărie în această reformă, ar fi putut să facă multe pentru ea. Or, exceptînd un meritoriu şi reuşit efort pe plan extern (New York), actualul guvern nu pare a fi susţinut cu destulă tărie de preşedinte. De ce? Să nu fi intuit dînsul terenul alunecos pe care actuala reformă îşi va face primii paşi? Să fie domnul Iliescu preocupat mai degrabă de menţinerea sa într-o postură de arbitru imparţial şi nepătat de ”ingerinţe”, decît de riscurile (majore, zicem noi) de destabilizare prin înseşi condiţiile politice, sociale şi psihologice inadecvate la această oră pentru tot ceea ce presupune reforma, ca preţ pentru popor?

OPOZIȚIA

Firavă, pusă în corzi de această preluare de program, ea e obligată de propriile-i crezuri să sprijine reforma. Singurul teren de manevră care îi mai rămîne l-a indicat domnul Câmpeanu: „Vom supraveghea această (posibilă) distanţă între ideile afişate şi transpunerea lor în fapt". Aceasta deci, şi poate aşteptarea: în speranţa că eşecul guvernului îi va aduce apa la moară; în nădejdea că un eventual succes îi va crea o bază socială mai largă, azi atît de firavă.

Fundamentată teoretic, perfectibilă în destule detalii reforma propusă de guvern - şi o spunem cu regret - este grevată de serioase handicapuri. Handicapul extern este bine cunoscut. El îi limitează aportul de capitaluri masive care, pentru încă bună vreme, vor prefera pieţele mai sigure de prin alte părţi. Apoi, creditele externe devin ce în ce mai rare şi din ce în ce mai scumpe. Căci lumea, din păcate, înclină spre o recesiune. La handicapul extern se adaugă un handicap intern major: societatea românească este divizată, de fapt, nu în partide, ci în două „şcoli": cea reformatoare (cu aliați puțini) şi cea conservatoare, azi majoritară. Reforma, prin urmare, ne apare izolată politic, cu o tot mai îngustă bază de mase, aflate încă departe de a pricepe ce se întîmplă în păienjenişul din triunghiul muncă-salariu-tejghea. Paradoxul este că guvernanţii de astăzi au priceput rapid (după ce ei înşişi l-au creat) handicapul extern. Dar nu par a pricepe handicapul intern. Altfel cum să se explice lipsa unei adevărate ofensive propagandistice în favoarea reformei, o propagandă inteligentă, bazată pe adevărul economic, singurul care contează în atare perioadă. Din păcate, nici presa de opoziţie şi nici cea independentă - în teorie, ambele interesate de succesul acestei reforme - nu par să priceapă nici ele mai mult.

Judecînd după calendarul reformei, ar părea târziu să se mai refacă un atare handicap. Dar dacă purtători ai reformei, şi în primul rînd guvenul, sînt convinşi de necesitatea ei, atunci pregătirea corespunzătoare sub raport propagandistic și psihologic ar trebui adusă, de urgenţă, în prim plan. Iar o scurtă amînare a declanşării reformei ne apare productivă într-o atare ipoteză. Altfel, reforma actuală va rata la primii paşi, compromițînd o idee valoroasă, destabilizînd ţara și generînd complicaţii - chiar și externe - greu de bănuit prin amploarea lor. Iar alternativa politică - în caz de eșec - se va plasa la stînga, cu tot ce poate însemna aceasta...

(Corneliu DIDA,  revista Contrast, anul I, nr. 31, 25-31oct. 1990)

Read more...

România Mare, o tranzacție riscantă

Stabilitatea continentului asigurată la Yalta şi Potsdam în 1945, e drept, cu preţul echilibrului terorii nucleare, a devenit caducă. Locul ei a fost deja ocupat de un tulbure sezon al tuturor prefacerilor, în care, după un rapid şi spectaculos „joc al dominourilor" în 1980, 1990 marchează schimbări epocale de frontiere. Iar aceasta, începînd cu „absorbţia" în neant a celei mai fierbinţi frontiere europene: zidul berlinez şi linia Elbei.

Când frontierele sovietice sînt puse în discuţie - vezi efortul celor trei republici baltice pentru obţinerea independenţei - ar fi o iluzie sau o neglijenţă să ne imaginăm că o anumită atmosferă creată în străinătate, dar şi în ţară (din păcate), în jurul Transilvaniei și a minorităţii maghiare, este doar întîmplătoare.

Recent, ziarul „România Liberă", reluînd pasaje largi din ”Moskovskie Novosti", comentează un „proiect" (?) de sorginte maghiară pentru o ... „Românie Mare"!

Dacă un proiect pentru o Românie Mare ar fi apărut în revista „România Mare" a domnului Barbu, să zicem, lucrul ar fi fost „firesc" şi l-am fi clasat la capitolul „erori şi teribilisme".

Cînd însă cea mai prestigioasă publicaţie moscovită găzduieşte un proiect pentru o Românie Mare, sub semnătura unui politolog maghiar, treaba devine extrem de serioasă şi anumite comentarii se impun. Cu atît mai mult cu cît comentariul ,,României Libere" este destul de subțire şi de - straniu - deferent.

După ce ne clasează pe noi românii alături de germani ca „mari cîştigători" în cadrul acestor prefaceri, domnul Lengyel ne explică şi de ce. Dânsul imaginează o Românie Mare în care Moldova Sovietică (unită eventual cu Moldova Românească) ar deveni o componentă — ca şi Transilvania autonomă — a unei Românii Mari, dar federale! Diversiunea este clară: asociindu-se Moldova Sovietică la un proiect de Românie „Federală" (de care şi Corneliu Vlad se cam oripilează) domnul Lengyel obţine, desigur „deloc interesat",... o Transilvanie... autonomă! Iar noi să ne încîntăm la un atare „proiect" ! Căci, nu-i aşa, Moldova Sovietică (unită sau nu cu Moldova Românească) ar deveni şi ea parte a unei Românii Mari, dar evident „federale"!

Orice s-ar spune, acest „proiect" aminteşte de celebrele inele de bîlci pe care scamatorul le asociază, pentru ca mai apoi să le desfacă, folosindu-se de o piesă trucată. A trecut prin multe ţinutul dintre Prut şi Nistru - dar iată că acum soarta şi preocupările Basarabiei sînt folosite de unii pentru încropirea a fel şi fel de melodii parşive de sirenă. A fel şi fel de „inele" în care oropsita Basarabie e pusă pe postul ignobil (şi nemeritat) de piesă trucată, menită – în concepţia străvezie a domnului Lengyel şi a prietenilor de la ,,Moskovskie Novosti" - să desfacă România (zice-se pe această cale... devenită „Mare") într-o constelaţie „federală"!

Este de înţeles preocuparea oricărui maghiar vizavi de soarta drepturile inerente ale minorităţii maghiare, inclusiv a celei mai numeroase, cea din România. După cum este normal, o corectă tratare şi în România a acestei autentice probleme. Astăzi, însă, cînd ,,dominourile" prăbuşite în 1989 lasă loc pentru o evoluţie spre o normalitate democratică (brutal intreruptă şi interzisă de Yalta şi Potsdam în 1945) este straniu ca, sub lozinca democratizării, să se croiască asemenea proiecte, al căror instrument nu poate fi democratic, dar al căror rezultat ar fi regenerarea unor naţionalisme, pe cît de desuete, pe atît de contraproductive pentru toţi.

Nu autonomii artificiale (căci ele nu ar putea fi construite democratic, ci numai prin siluirea majorității zdrobitoare româneşti din Transilvania) soluţionează corect şi pozitiv problemele legitime ale minorităţii maghiare, ci o democratizare reală, făcută cu bună credinţă şi tact de toţi, aici, în România.

Democratizarea și evoluţia reală spre Europa - aceasta e calea și pentru România!

Orice altă tratare - „autonomii", anexiuni, „decupaje" teritoriale - nu ar face decît să încalce drepturile unora (majoritari fiind) și să transfere aceeaşi spinoasă problemă - naţională, în fond - în ecuaţii teritoriale și etnice noi, cu atît mai injuste şi generatoare de conflicte.

Și dacă democratizarea este singura cale corectă, profitabilă pentru toţi în acest spaţiu est-european, şi pentru R.S.S. Moldova trebuie să adoptăm o aceeaşi măsură.

Actul de rapt din 1940, făcut de Stalin sub oblăduirea pactului cu Hitler, nu poate fi corectat astăzi prin măsuri simpliste, simetrice, dar de sens contrar, pentru bunul motiv că realităţile istorice consumate acolo în 50 de ani - deportări, rusificare, imigrare masivă rusofonă - au schimbat sensibil faţa fostei provincii româneşti.

Devenită republică unională în cadrul URSS, Moldova dintre Prut şi Nistru nu îşi poate rezolva problemele decît în cadrul unei evoluţii democratice autentice în limitele propriei Constituţii, precum şi ale Constituţiei sovietice. Iar dacă democratizarea reală presupune o dezvoltare naţională, culturală şi etnică normală (şi presupunem) actualul cadru (dublu) constituţional al Moldovei Sovietice a evoluat destul de permisiv şi suficient de elastic sub acest raport. Ce se va întîmpla cu cadrul constituţional al U.R.S.S. şi cum va arăta noul Tratat Unional (de care se vorbeşte azi la Moscova) nu este treaba nici a Bucuretiului şi - cu atît mai puţin - a Budapestei, „să vină cu sfaturi"; este treaba popoarelor din U.R.S.S. şi a factorilor constituţionali sovietici. Indiferent de evoluţiile statului sovietic - spre o nouă Federaţie, spre Confederaţie sau spre secesiuni limitate - vecinii, şi prin urmare și România - trebuie să respecte cu scrupulozitate relații corecte, să evite orice fel de „pretenţii" sau ingerinţe nu numai neavenite, dar groteşti, inconştiente, avînd în vedere semnificaţia statului sovietic și sensul evoluțiilor de azi în lume.

Comunitatea de origine, de limbă și cultură cu populaţia românească de acolo nu pot fi folosite pentru scopuri aventuriste, străine intereselor autentice ale României, dar şi ale Moldovei Sovietice. Relaţiile culturale, economice, politice dintre Bucureşti şi Chişinău au devenit posibile azi tocmai graţie deschiderii democratice: ele se dezvoltă, după cum vedem, în cadrul mai larg al relațiilor cu U.R.S.S. Să se rămînă pe această linie corectă, să nu se permită nimănui atitudini aventuriste, iresponsabile.

E bine că se trimit cărţi româneşti, dar ele nu trebuie să înlocuiască prin dictat administrativ pe cele rusești, ci trebuie să li se alăture, la concurenţă, aş zice. E bine că se primesc studenţi moldoveni pentru Universităţile noastre. Ei însă nu trebuie să-i înlocuiască la revenirea în Moldova pe cei rusofoni prin dictat administrativ, ci să li se adauge la concurenţă, din nou. E bine că se reiau relațiile economice de-a lungul şi de-a latul Prutului. Toate acestea vor contribui în mod organic, firesc şi neforţat, la o dezvoltare normală, armonioasă şi în concordanţă cu interesele reale ale populaţiei din R.S.S. Moldova.

Progresul - acest perpetuu atentator la stările forţat îngheţate - își va spune cuvîntul. Şi aceasta suplu, gradat, en douceur, cum zice francezul.

Dacă vreodată R.S.S. Moldova îşi va redefini drastic relaţiile cu Moscova, cum a fost în 1918, ca şi atunci acest fapt trebuie să fie rezultatul evoluţiilor strict locale.

Abia apoi - dar în nici un caz mai înainte – România va trebui să reexamineze situaţia...

Deocamdată, însă, să se respingă orice formulă sau proiecte, fie ele făcute sub sigla „României Mari"!

Căci România Mare, în graniţele ei din 1920, ca și Unirea lui Mihai de la 1600, aparţin istoriei. Ce va veni, vom vedea.

În România de azi, însă, ca şi în ţările vecine, imperativul istoriei e altul: democratizare reală, democratizare în fapte, democratizare în conştiinţe.

Pe acest teren să ne întrecem cu vecinii, căci este singurul pe care putem cîştiga cu toţii!

Altfel...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista constănțeană Contrast, anul I, nr. 27, 27 sept.- 3 oct. 1990)

Read more...