Cronica evenimentelor politice - martie 1995

Votul uninominal. De ce? De ce acum?

„Adevărul" a lansat recent o campanie susținută în favoarea scrutinului uninominal, pe care îl opune scrutinului de listă introdus la noi după 1989. Cum am văzut-o între 1990 şi 1992, scrutinul de listă presupune o concurenţă preponderent între partide, care depun liste de partid în cele 41 de circumscripţii electorale (cât tot atâtea judeţe plus Bucureşti). 

Alegătorul deci votează o listă, care încarnează partidul. În genere, el nu ştie nimic despre cei de pe listă; şi nici nu are vreme sau interes ca să ştie efectiv. Voturile listelor se calculează în două faze. La judeţ, care este şi circumscripţie electorală, listele obţin locuri în măsura în care au suficiente voturi pentru unu sau mai multe locuri. În faza a doua, restul de voturi se centralizează la Bucureşti, unde se redistribuie prin calcul locurile rămase vacante după calculul local. În 1992, s-a introdus şi pragul electoral de 3% (pentru partide) şi de 8% (pentru coaliţii). Partidele sau coaliţiile care nu trec de aceste procente nu participă la calcul şi deci nu intră în Parlament. 

Scrutinul uninominal presupune o concurenţă directă, pentru fiecare loc în parte, între candidaţi, care pot fi şi independenţi. Ţara este împărţită în tot atâtea circumscripţii câte locuri sunt în parlament. În cazul României, ar trebui vreo 350 pentru deputaţi si cam 120 pentru senatori. 

Sunt două moduri de scrutin nominal. 

Cel britanic, în care candidatul care are cele mai multe voturi ia locul pus la bătaie. 

Cel francez, în care candidatul care are 50% plus un vot câştigă. Dacă nimeni nu reuşește aceasta, urmează un balotaj la două săptămâni între primii clasaţi. Cine ia acum mai multe voturi, câştigă. 

Avantajul scrutinului uninominal ar fi că alegătorul alege, direct, o persoană. Cei aleşi, deci, ar fi mai competenți şi, în plus, mai legaţi moralmente (pentru mandatul obținut) şi electoralmente (pentru cel viitor) de fieful lor electoral. Practica britanică și cea franceză validează, în bună măsură, aceste speranţe. 

Cum noi nu suntem nici britanici şi nici francezi să ne întrebăm nu ce ”avantaje" ar aduce un atare sistem, ci ce efecte ar putea să aibă el în România. Iar abia apoi să ne întrebăm asupra efectelor, dar şi asupra motivaţiilor unei atari campanii, acum, în România.

1. Scrutinul uninominal presupune o altă împărţire electorală a țării. Câţi parlamentari - atâtea circumscripţii. Cine o face? Guvernul! Cum o face? Păi, în aşa fel încât să-şi favorizeze proprii candidaţi. Sondajele, scorul electoral din 1992 sau cel al localelor din februarie 1996 oferă date pentru fiecare secţie de vot de 3-4000 de alegători. În era calculatoarelor, este un fleac să combini în aşa fel aceste secţii între ele, încât să rezulte circumscripţii electorale unde oamenii guvernului să câştige cu 30-35% din voturi, iar în altele oamenii opoziţiei să câştige cu 50- 60% din voturi. În secolul al XIX-lea, în SUA, această croială a hărţii electorale avea şi un nume: „gerrymander"! De la numele ”inventatorului" și de la „salamander", căci circumscripţiile arătau pe hartă ca adevărate salamandre!... 

2) În acest mod, cu 30-35% guvernul poate obţine 50-55% din locuri! În 1992, PDSR, cu 28% din voturile țării a luat numai 34% din locuri (grație împărțirii proporţionale a celor 19% din voturile partidelor ce nu au trecut de pragul de 3% necesar). 

3) Un partid cu 8-12% din voturi pe ţară poate să nu intre în parlament, dacă oamenii săi nu obţin nicăieri locul întâi în circumscripţii. Invers, partide regionale - şi în România sunt două astfel de partide - îşi pot consolida poziţiile în fiefuri limitate geografic. Este de dorit aşa ceva? 

4) La nivelul unei circumscripţii, de regulă, candidatul reuşit are minoritatea absolută a voturilor, în timp ce majoritatea alegătorilor dispersaţi pe alţi candidaţi vor avea sentimentul că pe ei nu-i reprezintă nimeni. 

5) Costul unei campanii electorale pe întreg cuprinsul ţării devine prohibitiv pentru 90% din actualele partide parlamentare. De la 40 de staffuri electorale judeţene se va ajunge la 350 de staffuri, dispersate pe întreg teritoriul. Fără minimum cinci-zece oameni bine plătiţi, fără mijloace rapide de transport, deci fără bani cu milioanele, cine, cum şi câţi vor candida? Această campanie electorală descentralizată şi extrem de punctuală va diminua rolul TVR, dar va propulsa enorm televiziunile locale comerciale. Şi minutul de emisie costă! Câţi îl vor plăti? Iar cei care o vor face, de unde şi cum - cu ce preţ moral şi politic - vor obţine banii? 

6) Din start, partidul guvernamental pleacă favorit: el are la dispoziţie întreg aparatul de stat local şi judeţean. Ceilalţi ce-i pot opune? Forţamente vor apărea concubinaje politico-economice, ca să nu zicem mafii! Scandalurile din Occident Belgia, Franţa, Italia, Spania etc., cam asta au la bază... 

7) Inexorabil, cu un sistem uninominal, în Parlament vor fi doar două-trei partide importante, plus alte două regionale. În caz că se vor face fuziuni, se va contura, eventual, un sistem bipolar, cu sau fără arbitrajul unui al treilea partid, ca acum în Germania. Dacă însă fuziunea va avea loc numai pe arcul guvernamental, acesta se va întări enorm, în timp ce opoziţia se va regăsi iar pulverizată. În plus, vor mai putea apărea câteva zeci de independenţi sau de deputaţi de partide mici, cu toții pradă uşoară unor momeli de tip clientelar... 

8) Unui partid neparlamentar şi lipsit de mijloace financiare, cum este MPR, un scrutin uninominal i-ar deschide două şanse nesperate. Prima - nominalizând cinci-zece candidaţi şi plasându-i abil în circumscripţii potrivite, MPR ar putea obţine unu-două locuri. A doua şansă - una de tradiţie, am zice - ar fi alegerile parţiale, care devin acum posibile...... 

Ne oprim aici. Vom remarca totuşi că fără o bună lege a partidelor - şi nu avem nici una! - această reformă electorală ar veni prea devreme. Apoi, fără o lege a funcţionarului public - şi nu o avem nici pe aceasta - tendinţele clientelare vor deveni predominante. Rezultatul? Un partid-stat corupt şi oligarhic... 

Aşadar: de ce, acum, o atare campanie? 

Sigur, ea poate fi şi obiectivă: de bună-credinţă. Din două motive, adică: nemulţumirea faţă de actualul Parlament şi dorinţa de a corecta ceva pe viitor. O analiză politică atentă a actualului moment, prin raport cu ceea ce se întâmplă efectiv acum, ne produce îndoieli. De exemplu, când în Transilvania problemele iau turnura ce o ştim, această campanie de presă vine cam aiurea. Atunci?! Dar dacă privim la câmpul politic actual, începem să discernem şi noime. Arcul guvernamental evoluează centripet deja. Dar insuficient. Noua lege electorală, de care se vorbeşte deja, nu e precizată încă. Această ceaţă teribil de reală pentru opoziţia actuală rămâne ceaţă şi pentru PRM, PSM, PUNR. Numai PDSR ştie când va apărea această lege! Numai PDSR ştie cum o va face! Prin urmare, micii aliați guvernamentali - care şi aşa nu au prea multe idei sau doctrine - au, tot mai evident, o singură şansă: o fuziune! D1 Vadim Tudor a şi propus-o deschis, de faţă fiind şi dl Iliescu, cu ocazia premiilor ziarului „Vremea"... 

Pe de altă parte, CDR este în plin scandal! Se produc ”rearanjări" şi se caută de zor „formule". Cam prea devreme şi cam prea transparent! Devreme, pentru că, în timp ce opoziţia îşi reface „strategia" şi îşi caută formule de joc, regulile jocului le vor face alții la vremea potrivită însă pentru ei...

În  încheiere, câteva rânduri sincere şi -sperăm! - pe deplin pe înţelesul celor ce au votat cu CDR în 1992. Votul uninominal are, desigur, şi anumite certe avantaje, pe termen lung. În ţările anglo-saxone, ei este o veche tradiţie deja. Structurarea vieţii politice de acolo, însă, nu este numai rezultatul sistemului de vot, şi nici măcar în primul rând! 

Sistemul politic anglo-saxon are şi alte componente: mentalitatea, de pildă. Sau faptul că el, fiind extrem de stabil, a evoluat. Apoi, acolo partidele își recrutează cadrele din alte sfere decât se întâmplă azi în România în principal, cadrele şi liderii politici, în Occident, provin din două domenii: din companiile comerciale (inclusiv bănci etc.) ce lucrează de secole în condiţii de concurenţă şi din administraţia locală. Abia cei ce au confirmat acolo pe deplin sunt recrutaţi şi propulsaţi în faţă de partide. Încât scheletul nevăzut, dar nu mai puţin extrem de activ, al sistemului politic occidental este aşa numita MERITOCRAŢIE! Ea este cea care dă forţă, eficienţă şi credibilitate democraţiei de acolo. 

Apoi Franţa, la care ne place nouă, românilor, să ne tot raportăm, ne mai oferă în plus şi un alt teren pentru reflecţii. Între 1944 şi 1958, ea a cunoscut sistemul politic al celei de-a IV-a Republici. Destul de asemănător, zicem noi, cu ce avem acum în România. Când, prin `57-38, a fost evident că se merge la dezastru, Franţa nu a schimbat sistemul de vot, ci a schimbat întreg regimul! Sigur, actuala ”republică a IV-a românească" nu a ajuns la punctul acesta încă. Să sperăm că nici nu va ajunge. Însă, când o „tranziţie" tinde să se eternizeze sub semnul crizei, mai devreme sau mai târziu vor fi necesare soluții radicale.

Votul uninominal?! Fie! Dar nu cu el se va ieși din criză!...


După Atlanta, CDR în destrămare

S-a spus, repetat dinăuntrul CDR, că ceea ce se întâmplă acolo nu este nici anormal şi nici „foarte grav". Dimpotrivă, se accentua de către liderii sau fanii de presă ai CDR, că, pentru o alianţă de partide democratice, discuţiile în contradictoriu sunt fireşti. Lăsând la o parte că „discuţia în contradictoriu" este o tradiţie cu mult mai veche la români decât vârsta acestor partide sau lideri, iată că a venit acum momentul adevărului! Ceea ce era etichetat drept „criză de creştere", acum se dovedeşte a fi o criză reală, profundă, care practic reduce CDR la PNŢ-CD şi sateliţii săi! 

PSDR (Cunescu) a ieşit oficial din CDR. Dl. Cunescu ştie el ce face! Zestrea PSDR de partid istoric cu ”veche tradiţie" - deşi PSDR s-a remarcat numai în două rânduri în o sută de ani: când a generat PCR prin sciziparitate (în 1921) şi când a intrat în guvernul de la 23 August 1944 - ei bine, această zestre îi este râvnită de PD (Roman). O fuziune a celor două partide social-democrate este recomandată de Internaţionala socialistă. Încât, dl. Cunescu care ştie bine că, singur, PSDR nu face nici doi bani, este liniştit. Ieşind din CDR, el dă o triplă lovitură: capătă, zice dânsul, o aură de „martir" pe altarul democraţiei; slăbeşte CDR (nu prin lipsa sa, ci prin scandal) şi, în sfârşit, îşi justifică de pe acum aproprierea şi fuziunea viitoare cu PD. 

UDMR va ieşi probabil (şi oficial) zilele acestea. Condiţia pusă de CDR - aceea ca UDMR să respecte caracterul naţional al Statului Român şi Constituţia în integralitatea ei - este incompatibilă cu ţelurile UDMR. Din 1992 şi până azi, fie şi formal, includerea UDMR în CDR avea şi ”partea ei bună". Scump plătită de CDR, dar bună: aşa formală cum era, prezenţa UDMR în CDR îi găsea UDMR-ului un anume loc în ecuaţia politicii româneşti, ceea ce mai putea tempera cât de cât UDMR-ul. Incapabili să sesizeze nici preţul enorm şi nici bruma de efecte mai sus pomenite, liderii CDR vor pricepe toate acestea curând. Cum teoria ”diversiunii naţionaliste româneşti”, iată, cade, UDMR doreşte cu totul altceva decât „democraţia” şi ”anticomunismul” cu care o creditau dnii Constantinescu, Manolescu, Băcanu et Co. Devine, deci, evidentă imaturitatea lor politică şi aventurismul lor cras. Aşa ceva însă se plăteşte greu la urne! Dar până atunci: dovada - confuzia şi ceaţa conceptuală în care plutesc atât CDR cât şi electoratul său încă fidel. 

Pentru a rămâne la subiect şi pentru a nu da ocazia să se creadă că am fi părtinitori cu Puterea şi exclusiv de incisivi cu Opoziţia democrată, să ne întrebăm: de unde coerenţa, tenacitatea, unitatea şi eficacitatea UDMR? De unde, imaturitatea CDR în această chestiune? De unde bâlbâielile penibile ale actualei Puteri, care este incapabilă să aplice legile și Constituţia, dar este gata să plece, la Atlanta, la un „seminar" ţinut cu uşile închise? Am vrea să greşim în cele ce urmează, fireşte. Dar ne temem că avem din nou dreptate. Explicaţia e dublă: 1) UDMR este un partid naţionalist sadea. Credeţi-ne, căci ne pricepem! Fireşte, unul în culori maghiare. Dreptul lor să fie, dar cu o limită precisă: judecând după cele ce le are, după felul cum acţionează, naţionalismul UDMR este, în esenţă, etnocratic. Ceea ce este profund incompatibil cu democraţia de care fac atâta paradă! Greşim?! Deloc: unde te întorci, unde priveşti, în tot ce cere sau propune UDMR, funcţionează un singur criteriu: cel etnic! şi, 2) Atât Puterea cât şi Opoziţia democratică dau dovadă de o debilitate evidentă şi de rău augur, pentru că ele nu au înţeles, credem noi, adevăratul raport între democrație şi interesul naţional. Democraţia este un mijloc, un cadru, pentru a sluji nu numai indivizii, ca atare, ci şi întreaga societate în ansamblul ei, în devenirea ei. Or, cea mai concretă şi sintetică expresie a acestui ansamblu, care este naţiunea, este interesul naţional. Dacă nu ar fi aşa, cum să ne explicăm „lapsusul" de care dă dovadă Occidentul, când admite de facto masacrul din Cecenia?! Sau - pentru ieri - cum să ne explicăm marşandajul de la Yalta?! Veniți, cei mai mulți, dintr-un câmp profesional unde suprema lege era cariera personală, liderii Opoziţiei nu au nici o experienţă politică proprie. Nimic condamnabil, aici. Ceea ce este de blamat este că şi-o fac - și încă la vârf, oricum ai lua-o - în detrimentul unor interese naţionale! 

Cât îi priveşte pe liderii Puterii aici lucrurile stau diferit. Atât experienţa căpătată până în 1989 cât și cea dobândită de ei ulterior le spune clar un lucru: noii stăpâni în Europa sunt occidentalii. Dacă te pui rău cu aceştia, gata! Se procedează cum vedem, şi la adăpostul unui fum „naţionalist", îşi consolidează puterea cu acordul tacit venit din Occident. Chestiunea e - în favoarea sau în detrimentul Țării?

Pentru a reveni la subiect, CDR este în plină destrămare. Cele patru partide „liberale", care încă nu au părăsit CDR, o vor face în curând. Ca şi dl Cunescu, şi ele au o formulă de rezervă - Alianţa Civic-Liberală. 

Că vor sau nu, că sunt capabili sau nu să recunoască și public, liderii Convenţiei constată şi ei o realitate: CDR a fost o experienţă-eşec! 

Au negat că CDR este „un super-partid", iar azi o acuză ferm chiar unii dintre ei, în timp ce ceilalţi pun condiţii în chip ultimativ, autoritar! Au cauţionat UDMR şi au pierdut la urne suficient pentru a fi înfrânţi complet în 1992. Iar acum se ceartă public, încât decesul CDR ia alura de parastas de-a dreptul indecent. 

În 1992, încântați peste măsură de dezastrul dlui Câmpeanu şi incapabili să realizeze propriul lor eşec, liderii CDR nu au făcut nici un bilanţ şi nici o analiză. Acum, când au început s-o facă, ei se ceartă! Cine să-i mai creadă? Cine să-i mai crediteze la viitoarele alegeri, când a veni la putere înseamnă şi a împărţi posturi, dar şi a-ţi asuma răspunderi? Ne place sau nu, ne convine sau nu, Opoziţia - prin strategia asumată în 1992 - a pierdut nu numai nişte alegeri, dar a pierdut şi patru ani! Cine, cum şi când îşi va asuma anularea unui atare handicap?...

Lucreţiu Pătrăşcanu spion britanic!

Pe programul 2 al TVR, în cadrul emisiunii d-lui V. Arachelian, ”În faţa Dv", discutându-se despre ”Yalta - 50 de ani", prestigiosul istoric ieşean prof. Gh. Buzatu a făcut o tulburătoare dezvăluire: Lucreţiu Pătrăşcanu, cunoscutul lider comunist din anii 1920-1940, a fost spion în slujba Intelligence Service-ului britanic! Dezvăluirea este urmarea publicării la Londra a unor documente ale I. S. din anii 1943-1944 şi pe care distinsul profesor ieşean le-a putut cerceta personal. Cu această ocazie devine publică întreagă listă de spioni englezi în România acelor ani, pe care - ne asigură prof. Buzatu - „se află și nume mult mai suspuse decât Pătrăşcanu". 

Or, se ştie, una din acuzaţiile aduse lui Pătrăşcanu le arestarea sa (apr. 1948) şi în procesul ce a urmat a fost tocmai aceea de „spionaj în favoarea puterilor occidentale”! 

Mai mult, spunem noi, nu este exclus ca însuşi Lucreţiu Pătrăşcanu să îşi fi semnat cu propria-i mână sentinţa! Să ne explicăm. În procesul aşa-zisei „Mari Trădări Naţionale" din mai 1946 au fost şapte sentinţe la moarte: mareşal Ion Antonescu, Mihai Antonescu, gen. Picky Vasiliu, prof. Alessianu, gen. Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu. Primii patru au fost executaţi la 1 iunie 1946. Ceilalți trei au fost grațiaţi şi comutaţi pe viaţă de Regele Mihai. În dreptul recomandării de graţiere a lui Eugen Cristescu, întocmită de însuşi L. Pătrăşcanu, ca ministru al justiţiei pe-atunci, era specificarea „graţierea este dorită expres de sovietici interesaţi la interogarea suplimentară a acestuia"... Ce se întâmplase? La instruirea procesului său, Eugen Cristescu, fost şef al Serviciului Secret Român în anii Antonescu, a lăsat să se înţeleagă că el „a avut în mână pe jumătate din cei 1100 membri PCR", dar şi că el „cunoaşte bine reţeaua de spioni britanici din România şi Ucraina"...

Cum se ştie, Eugen Cristescu a stat ani buni la Aiud, având un regim aparte. Aşa cum îşi aminteau mai târziu unii foşti deţinuţi politici, Eugen Cristescu era adesea luat din celula sa sau era vizitat acolo de civili ce veneau de ”afară”. Probabil, printr-o gradată dezvăluire de date, el şi-a salvat nu numai viaţa, dar îşi va fi îndulcit într-o oarecare măsură detenţia... 

Cam aşa se scrie istoria!

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 5 (45), 1-15 martie 1995)

Read more...

Cronica evenimentelor politice - febr. 1995 (II)

”Simpozionul” de la Atlanta: dezintegrarea ca preț al ”integrării”

În numărul anterior, sub titlul „Ofensiva UDMR", scriam: „Occidentul a dovedit de atâtea ori că lucrează cu «două măsuri», încât pe o asemenea cale ne-am putea trezi în faţa unui veritabil arbitraj internaţional. Dacă actualii lideri asta doresc, să îşi asume responsabilităţile de pe acum!" 

Şi a venit „Atlanta", unde preşedintele Carter va prezida „ca observator" (cum ne „liniştesc" oficialii noştri) şi nu ca „mediator” (cum o declară emfatic UDMR) o reuniune româno-maghiară pe tema relaţiilor interetnice în ţara noastră. De ce aşa ceva?! Deoarece cu asta se ocupă, vezi Doamne, fundaţia Project for Ethnic Relations! Apoi, dl Carter „vrea să înţeleagă cum de am reuşit noi românii să rezolvăm această problemă”! Enormitatea a fost debitată pe ecranul TV de unul dintre cei desemnaţi - de către cine? - să meargă acolo!... 

Participarea românească depăşeşte orice limite fireşti pentru un simplu „simpozion", atât prin componenţa oficială, cât şi prin cea a Opoziţiei! Traian Chebeleu (consilier prezidenţial), Viorel Hrebenciuc (secretar general al Guvernului), Liviu Maior (ministrul Învăţământului), Ovidiu Şincai (consilier), Nicolae Ţăran (vicepreşedinte PAC), Radu Vasile (vicepreşedinte PNŢ-CD) şi incalificabilul (vezi studiul GDS privitor la Basarabia) Gabriel Andreescu (AC) - iată-i pe „cel puţini aleşi, dintre cei mulţi (ne)chemaţi" să ne conducă! O veritabilă „artilerie grea", nu-i aşa? După cum, citind printre rândurile participanţilor de mai sus, se prefigurează de pe acum o posibilă (Doamne fereşte să fie nevoie) rearanjare a unei noi majorităţi parlamentare, ”la caz de ceva"... 

Ei bine, nu! Suntem liniștiți de toată lumea că toţi aceştia merg acolo „cu titlu personal". Ar putea să şi rămână acolo, din parte-ne! Ei însă ocupă cu toţii posturi oficiale! Ceea ce indică faptul că acolo - la Atlanta - va fi cu totul altceva, şi nu un simplu „simpozion". Ce anume, vom vedea curând! Asemenea lucruri nu pot fi ascunse. Şi spunem „ascunse" pentru că acest „simpozion" ne-a cam fost ascuns! Desigur, atât cât s-a putut. Cel puţin una din componentele ce merg la Atlanta - ne referim la PAC - ştia de „simpozion" de „câtăva vreme". Au ştiut cu toții, desigur. Dar au tăcut. De ce? A fost nevoie de scrisoarea vehement-acuzatoare a dlui Funar, adresată preşedintelui Iliescu, pentru a afla noi că: „undeva, în America, urmează să aibă loc tratative privitor la soarta Transilvaniei". Sigur, răspunsul preşedintelui ne-a liniştit nevoie mare: nu e vorba de tratative, ci de un simpozion! Vorba aia - tot ne plac nouă, românilor, simpozioanele, nu? Şi avem şi „tradiţie": de la cele care glorificau polimerii, am trecut azi la cele care subliniază „valoarea şi actualitatea experienţei politice a CPUN" - l-am citat pe însuşi dl Iliescu. O fi ştiind dânsul ceva!... Încât, ne întrebăm dacă nu cumva rostul schimbului de scrisori dintre „nebunul" de Funar și domnul preşedinte tocmai acesta să fi fost: să aflăm şi noi de „simpozion", dar nu oricum. Ci „înţelept": mai întâi să ne îngrijoreze ”nebunul", pentru ca mai apoi să răsuflăm uşuraţi de ”adevărul” rostit de dl preşedinte! La d-astea nu ne întrece nimeni: degeaba am condus „noi" propaganda, cândva?!... 

Aşadar de ce mergem la Atlanta? Se merge desigur, nu cu plăcere. Dar se merge, probabil, pentru că cealaltă variantă - a nu fi mers - era mai rea. Partitura, deci, se cântă pe varianta „dintre două rele"! Aici am ajuns: izolați de facto, angajaţi și iluzionaţi de „integrare", asta ne rămâne. Oare asta, numai asta?! La Strassbourg, ni se spune, suntem acum „la paritate cu ţările de la Vişegrad"; „mare succes", nu-i aşa? Am semnat și documentul privitor la minorităţi, pe care România deja îl satisface. Ar fi bine să fie aşa și în consecinţe. Numai că - aşa cum arată realitatea - Occidentul lucrează cu „două măsuri". În timp ce, bunăoară, Franţa sau Grecia nu recunosc minorităţi la ele acasă şi, prin urmare, nu semnează atari documente, noi, deşi corespundem acelor norme, umblăm hai-hui pe la „simpozioane". Putem fi însă noi ”liniștiți”; noi ne integrăm cu Europa şi „nu Strassbourg-ul ne pune sula-n coastă”. Dacă va fi să avem „ceva" probleme, ele vor fi la... Atlanta, cu SUA. Integrarea europeană „nu" are nici în clin, nici în mânecă cu SUA, ţara celor trei mii de lobby-uri... 

Ce se poate face? 

Pentru a şti în detaliu, ar trebui să avem mai multe date. Bunăoară, nu ştim - vorba „nebunului" de Funar - nici „ce angajamente şi-a luat" şi nici „ce interese slujeşte" actuala echipă. Putem doar intui.

Dar dacă tot se merge la Atlanta, acolo ar trebui să existe o singură voce, iar aceea să fie românească! Răspicată! Dl Iliescu să-şi amintească de Lucreţiu Pătrăşcanu: ”Înainte de a fi comunist, eu sunt român!"... Acestea s-au rostit la Cluj, în mai 1946, în faţa studenţilor naţionalişti români, într-o ţară ocupată de sovieto-bolşevism şi într-o vreme când iredentismul maghiar, schimbându-şi faţa hortisto-hungaristă, marşa pe calul noilor stăpâni ai Europei. Azi, când ocupaţia e una cu mult mai subtilă, același iredentism, schimbându-se la față, își țese iar parşivul cântec de sirenă, pe partituri ce sună bine în Occident. Să se demonteze tot acest angrenaj, fără false pudori! Să se explice clar acolo că, dacă se dorește o Europă unită, aceasta nu poate să rezulte dintr-o tribalizare ale cărei efecte sunt evidente la vecinii noștri ruși și iugoslavi! Documentele europene privitoare la minorităţi sunt clare. România a aderat la ele. Să se aplice acestea și nici o iotă mai mult! 

Cât priveşte Opoziţia, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, să îşi facă mea culpa! Să nu se uite, cum se face de vreo cinci ani încoace, că pentru Iuliu Maniu iredentismul maghiar nu a fost nicicând „o simplă diversiune", aşa cum ni se tot cântă din Rosetti sau de la GDS! Greşit, dacă nu cumva profund vinovat, Opoziţia iluzionată de himerele „democraţiei" şi ale integrării a părăsit terenul ideii naționale. Şi aceasta într-o lume dominată de lupta acerbă pentru interese naţionale! Rezultatul se vede: pe acest teren s-au plasat abil „alţii", mult mai versaţi când este vorba de jocul politic pentru Putere. Iar dacă argumentul acesta nu e suficient, să se întrebe măcar acum: pe ce teren se plasează astăzi UDMR-ul, dacă nu pe cel mai înverşunat naţionalism, cel şovin și etnocrat?! Să i se spună dlui Carter deschis lucrul acesta, dacă tot îl interesează, aşa şi pe dincolo!... 

Nu ne facem iluzii! E greu de presupus că vârfurile actualei Opoziţii se vor penetra acum de adevăruri pe care le ignoră şi combate sistematic de vreo cinci ani. Dacă scriem toate acestea o facem cu speranţa că la baza (încă confuzionată) a electoratului, dar şi în anumite componente cu veche tradiţie de luptă în această ţară, acest mesaj va fi ceva mai bine înţeles. 

S-a dus vremea iluziilor. Ar trebui să se ducă şi cea a politicianismului veros şi vinovat. Realităţile vor obliga curând ca şi greşeli, şi vinovăţii să iasă la lumină. Se cer urgent reevaluări și adaptări. Să se facă! Oricâte capete ar fi să cadă! 

Oricât de tentantă ar putea să fie integrarea noastră în Europa - şi este, desigur! - dacă preţul ei este o dezintegrare internă, atunci la ce bun aşa ceva? Democraţie, economie de piaţă, integrare europeană şi atlantică sunt numai mijloace și căi pentru a atinge unul şi acelaşi țel: o ridicare pe temelii solide a României de mâine! Să nu se accepte nimic, cu orice risc, ce ar putea să năruiască Ţara! 

Spre o „Mare Coaliţie"?

Presa anunţă pentru săptămâna 13-20 februarie că domnii Coposu (PNŢ-CD), Petre Roman (PD), Horia Rusu (PL`93), Marko Bela (UDMR), Nicolae Manolescu (PAC), Sergiu Cunescu (PSDR), M. Ionescu-Quintus (PNL) şi Nicolae Cerveni (PNL-CD) se vor întruni pentru a lua în discuţie alcătuirea unei „Mari Coaliţii”. 

Din această alianţă ar urma să facă parte numai partidele, grupările „civice" de genul AC urmând a fi eliminate. Aceasta însă ar presupune, minimal, dizolvarea Convenţiei Democratice. Totodată conducerea PAC a decis să introducă o propunere de „restructurare a CDR"! Lăsând la parte incoerenţa celor două demersuri, să detaliem: din CDR, conform propunerilor PAC, ar urma să facă parte numai acele partide care recunosc pentru România caracterul de stat naţional suveran, unitar şi indivizibil, ceea ce echivalează fie cu „îngenunchierea UDMR", fie cu eliminarea sa dintr-o Convenţie Democratică, care oricum ar fi muribundă, dacă se va naşte sus-zisa Mare Coaliţie! 

Simultan, şi aici începe „coerenţa", PAC propune o „deschidere" a Opoziţei către PD (Petre Roman). 

Cum CDR este atacată din interiorul ei, să ne ocupăm de aşa-zisa „Mare Coaliţie". În numărul trecut, în această pagină, atrăgeam deja atenţia că în discursul politic din cadrul CDR se disting două nuanţe: în timp ce PNŢ-CD vorbeşte de necesitatea unui candidat unic al Convenţiei (la preşedinţia României), în alianţa Civic-Liberală se vorbeşte de un candidat unic al Opoziţiei. Aritmetic vorbind, diferenţa dintre Opoziţie şi Convenţie este Partidul Democrat! Deschiderea de acum către PD este fără echivoc. Dar şi preţul acestei deschideri este clar: fie desfiinţarea Convenţiei, fie scindarea ei; dl Coposu şi PNŢ-CD urmând să rămână - în cazul scindării - cu minusculul PER şi „formaţiunile civice". 

Ce va ieşi din tot acest galimatias politicianist?! Ce ar urma să devină „Marea Coaliție” vom vedea. Ce este acum Marea Coaliţie? Este o ”idee" sau o tendinţă ce va avea urmări efective? Înclinăm să credem că şi una şi alta! 

Este o idee în sensul unei experienţe mereu confirmate de vreo cinci ani încoace. Respectiv, este o idee care nu va fi dusă la capăt ca atare. Va fi - îndrăznim să profeţim - un nou prilej de scandal şi de spălat rufe murdare în public. Mă rog, transparence oblige... 

Cât priveşte tendinţa - ca de atâtea ori în ultimii cinci ani - ea va genera cu totul altceva decât se scontase inițial. În cazul de faţă, credem noi, se va reconfirma o anumită apropiere, lentă până azi, a civic-liberalilor de partidul dlui Roman. Care ar putea fi factorul comun al unei atari apropieri, am arătat cu prilejul mai sus pomenit: candidatură comună şi convenabilă ambelor părţi la preşedinţia României. Terenul comun însă este absenţa oricărei diferenţieri programatice sau doctrinare. Iar aceasta, în ciuda etichetei „social-democrate" a dlui Roman şi a celei „liberale" adoptată de PAC şi aliații săi liberali, cu state mai vechi sau mai noi. 

Repetăm, în mod concret nimeni (nici chiar inițiatorii acestei idei) nu poate şti ce ar rezulta pe eşichierul politic. Oricum, angajaţi de pe acum împotriva candidaturii lui Emil Constantinescu, liderii alianţei Civic-Liberale nu vor mai putea face pasul înapoi fără un dublu preț politic. Deci, în caz de revenire a civic-liberalilor la vechea matcă, PNŢ-CD va recăpăta alura sa de lider, iar inițiaţorii „scizionişti" de azi vor ieşi destul de „şifonaţi”. Încât și interesul, dar și orgoliul, vor face ca ruptura să devină una de durată. 

Prin urmare, „Marea Coaliţie" va fi o nouă lovitură dată Convenţiei, care de pe acum apare multora ca moartă. Că se va realiza sau nu, această „Mare Coaliţie" se anunţă - ca şi Convenţia în vara lui 1992 - o nouă mişcare greşită a Opoziţiei. Atunci, e drept, era destul de greu de văzut şi acceptat aşa ceva. Azi, a nu vedea această realitate este pur şi simplu orbire. Ştim şi noi proverbul „câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia". Prin urmare, dacă ne ocupăm de conceptul mai larg al unei „opoziţii unite", o facem numai din consideraţie pentru electoratul azi dezamăgit al Convenției. Aşadar, chiar zăbovind pe terenul Opoziţei şi împrumutându-i numai pentru o clipă optica, noi nu putem să nu vedem că „unitatea Opoziţei" merge conceptual împotriva ideilor de „pluralism" şi „concurenţă”, proprii şi dragi - nu-i aşa? - oricărui opozant. Dacă în 1992, bunăoară, fiecare partid ar fi mers pe propria-i mână şi program, rezultatul ar fi fost acelaşi pe termen scurt: un guvern PDSR și dl Iliescu preşedinte. Pe termen mediu - adică azi - am fi avut mai multe partide în Opoziţie, dar mult mai solide şi mai bine conturate. Aşa, pe lângă formula de guvernare care nu „convine", asistăm la spectacolul caragialesc al unei Opoziţii „supra-aglomerate" cu tot soiul de partide, veleitarişti şi postulanţi! 

Revenind la „Marea Coaliţie", să ne întrebăm: cum se va vedea dinspre PD(Petre Roman) această ofertă? De dl Petre Roman ne desparte o lume, desigur. Dar nu putem să nu remarcăm - mai ales prin comparaţie cu Opoziţia „Convenţională" - un plus de luciditate şi metodă; un plus de dinamism, de coerenţă. Şi dacă noi o vedem din locul de unde înţelegem să rămânem, cu atât mai mult electoratul - mai ales un „anume electorat" - va sfârşi prin a o vedea şi el. Este si calculul - pe care credem noi - îl vor face şi cei din PD! În fond, PD-ul a concurat, încă din 1992, pe felia de electorat pe care conta Convenţia! Şi cum această felie este destul de importantă, iar Convenţia trage să moară, PD-ul nu va rata şansa unei străpungeri decisive pe terenul zisei „drepte”... 

Toate acestea ne fac să credem că PD-ul va veni cu interes în întâmpinarea acestei idei. Într-un prim tempo ea şubrezeşte enorm CDR-ul, ceea ce este esențial pentru viitoarea campanie electorală a PD. Apoi, pentru dl Roman, a se aşeza la aceeaşi masă cu liderii muribundei CDR, este echivalent cu o extrem de valoroasă legitimare a PD-ului ca partid democrat, reformist, occidentalizant şi serios pentru tot mai confuzionaţii „fani" ai CDR. 

Dacă nu au făcut-o încă, toţi aceştia vor privi ceva mai insistent şi „cu alți ochi" spre dl Roman şi ai săi „huszari”. Şi vor avea ce vedea, mai ales prin comparaţie cu „prima lor iubire": în locul zarvei, veleitarismului şi a unor şanse tot mai mici, la partidul dlui Roman, ei vor constata mai multă metodă, mai multă coerență, tact, resurse materiale abundente Si, desigur, faţadă lucitoare şi „şanse"... 

Cine are ochi în CDR - să vadă! Căci jocul aşteaptă greşeala, iar timpul aleargă, aleargă. Ca mâine-i ‘96...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 4 (44), 16-28 febr. 1995)

Read more...

Cronica evenimentelor politice - nov. 1994

Convenția PD (FSN) de la Cluj-Napoca și manevrele d-lui Roman

În marasmul care a lovit mai toate partidele, conclavul PD(SN) reunit recent la Cluj-Napoca şi-a fixat, cu destul tupeu, scopul final: „locul unui partid democrat este la guvernare"! Petre Roman dixit. Cum ţara e plină de partide - toate „democrate" — şi cum în democraţie se guvernează, totuşi, pe rând, această formulă are un singur temei: omul îşi face curaj, de unul singur! 

Acum, că avem lămurită principala semnificaţie a celor petrecute la conclavul de la Cluj-Napoca, să ne întrebăm: care vor fi fost însă obiectivele intermediare - veritabili „sfinţi" care te mănâncă, până să ajungi la „dumnezeul” guvernării? Conştient de propriul său marasm, dar sesizându-1 corect şi pe al altora, domnul Roman îşi pregăteşte ofensiva nesperat de bine. Astfel, însuşi locul ales — Cluj-Napoca — este destul de sugestiv. După Declaraţia din vară, de la Oradea, acum urmează Cluj-Napoca. De ce, din nou în Ardeal? Din trei motive, cel puţin. 

Mai întâi, pentru liderii PD(FSN) mentalităţile politice din Ardeal le-ar putea fi „mai de bun augur". Mai ales că vechiul regat le-a fost pe deplin ostil la recentele alegeri locale de la Brăila, Slatina, Oneşti etc. Ardealul, se speră pe aleea Modrogan, le-ar acorda o altă şansă. Încât, după Oradea a urmat Cluj-Napoca, centru universitar, industrial şi bancar de mare iradiere culturală şi nu numai în întreaga zonă de nord şi de vest a României. Dacă faci acolo o bună figură — organizare, ţinută, oaspeţi, tot dichisul — dai la iuţeală lovitura, nu-i aşa? Mai ales când — vorba domnului Roman — te-ai „născut cu năframa Transilvaniei pe faţă"... 

În al doilea rând, în Ardeal îşi au fieful două mari formaţii politice, azi în criză evidentă: Convenţia Democratică şi PUNR. Cu un discurs politic „modern", „occidentalizat" nevoie mare, domnul Petre Roman speră să aibă mult mai mult ecou la Cluj-Napoca, decât ar fi putut avea la Iaşi, Oneşti, Brăila, Slatina sau Bucureşti. De altfel, încă de la schisma FSN din primăvara lui 1992, aripa Roman a fostului FSN, prin discursul său politic, a concurat mai degrabă pe voturile Convenţiei Democratice, lăsând stânga tradiţională şi satele aripii Iliescu. În bună măsură, scorul mediocru al CDR din sept. 1992 se explică şi aşa. După cum, şi nesperat de bunul scor de 10% al PD(FSN) pe atunci, tot pe această cale se explică. Prin urmare, având deja „antrenament", iar la Cluj-Napoca şi împrejurimi fiind destui votanţi ai CDR, azi dezamăgiţi, domnul Roman se aşteaptă, probabil, la noi progrese în Ardeal pentru partidul său. O logică similară vizează, desigur, şi electoratul simpatizant până de curând cu PUNR. A se vedea divergenţele majore între cuplul Funar-Gavra şi domnul Sălăgean, a cărui activitate în Senat a reuşit să blocheze programul marii privatizări al guvernului Văcăroiu. Cum PUNR a făcut greşeala de a intra în guvernul Văcăroiu taman acum, când acest guvern se află blocat în prag de iarnă, nu e de mirare că electoratul PUNR, deja dezamăgit de scandalul Caritas, este extrem de fluid şi disponibil. Cum pentru mulţi foşti simpatizanţi PUNR este greu de făcut saltul spre CDR, să zicem, domnul Roman îşi va fi făcut socoteala că unii dintre ei se vor acomoda mai uşor ca o aripă „fostă" FSN. Sesizând deci reculul CDR şi PUNR, plasarea recentului conclav PD(FSN) la Cluj-Napoca a fost o mişcare politicianistă abilă. 

În al treilea rând, domnul Roman a mai urmărit ceva: o paradă a „bunelor" şi „înaltelor" sale relaţii în Occident. Şi a reuşit: delegaţii din Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Grecia, Israel şi Consiliul Europei — toate socialiste — au onorat generos conclavul de la Cluj-Napoca. De unde, o anumită consolidare a poziţiei domnului Roman în partid: cine altul ar mai scoate cu atâta succes, partidul, în Europa, nu-i aşa?... De unde un efect de şarm propagandistic „emanat" în toată zona, nu ne îndoim. Astfel, asidua curte pe care dl Roman o face de un timp micului PSDR (Cunescu) a mai marcat un punct. Poate unul decisiv. Căci domnul Cunescu a rostit deja acolo formula atât de aşteptată: „să ne unim forţele"! Fuziune sau alianţă, domnul Roman pleacă deja câştigător. Pe de o parte, pe o atare cale el va moşteni „legitimitatea" social-democrată încarnată azi de PSDR (Cunescu); pe de alta, el îşi facilitează enorm calea spre fotoliul din Internaţionala Socialistă. În sfârşit, apropierea dintre aceste două partide va crea o breşă în unitatea tot mai iluzorie a Convenţiei Democratice! O unificare PSDR (Cunescu) cu PD(FSN) ar însemna intrarea pe uşa din dos a domnului Roman în Convenţia Democratică. O alianţă a celor două partide ar pune în discuţie rămânerea PSDR (Cunescu) în CDR. Recenta suspendare a PSDR din Convenţie are la bază tocmai apropierea deocamdată preliminară a celor două partide social-democrate. Cum deja există precedentul Alianţei Liberale (între PAC şi PNL-Quintus), Convenţia ar urma - într-o asemenea ipoteză — fie să se desfiinţeze, fie să se redefinească drastic!... 

Până una alta, parşivele cântece de sirenă ale domnului Roman subminează, masiv şi cu succes, CDR! Pentru a ajunge la guvernare, dânsul este în stare de gesturi extreme şi groteşti. Astfel, partidul domnului Roman îi întinde o mână prietenească lui Miron Cozma (cel care 1-a alungat, cu minerii, de la guvernare!), invitându-1 în Aleea Modrogan! Iar regelui Mihai, căruia i-a refuzat în aprilie 1990 viza pe aeroportul din Geneva, şi pe care, în decembrie 1990 l-a reţinut cu forţa pe autostrada spre Piteşti, Regelui deci, domnul Roman îi face azi avansuri deplasate. Cităm: (declararea lui Mihai I ca personna non grata) „este un demers fără logică şi care contravine Constituţiei României. De aici se vede încă odată frica preşedintelui Ion Iliescu de regele Mihai". Bune, deci, şi voturile monarhiste, nu? Pe lângă atare tupeu, acuzele de corupţie sunt floare la ureche, nu-i aşa?... 

Dacă nimeni în CDR nu va sesiza la timp actualele manevre ale domnului Roman, lucrurile vor merge ca și cum sciziunea „marelui" FSN în aprilie 1992, ar fi avut un schepsis cu bătaie lungă. Pe de o parte, aripa Roman preia mesajul CDR, îi ia şi o parte din voturi, iar azi îi pregăteşte ruptura; pe de altă parte, aripa Iliescu va domni la stânga! Pe această cale vom căpăta curând-curând o „rotativă" guvernamentală, în care, în mod perpetuu, „vin ai noştri, pleacă ai noştri"! În ochii noştri, CDR a şi murit. Nu ei îi ducem noi grija sau dorul. Dar în perspectiva descrisă mai sus, cine şi unde va face opoziţia activă contra ”rotativei"? Sau, cumva, renunţăm la pluralism?!...

Acordul ruso-moldav pentru retragerea trupelor ruse din Moldova 

Acest acord a fost semnat la 21 octombrie, la Moscova, în prezența lui Elţîn şi Snegur. Contrar denumirii sale, el stipulează mai degrabă rămânerea trupelor ruse acolo unde ele sunt deja! Căci retragerea este prevăzută a se face în trei ani de la „îndeplinirea condiţiilor interne de stat necesare”! Sub atare formulă încape orice; inclusiv un alt acord privind rămânerea! Nici o mirare că Lebed „scuipă pe acest tratat", sau că - mai pragmatică — conducerea de la Chişinău se cam gândeşte la semnarea acordurilor militare ale CSI, ceea ce ar însemna aducerea armatei ruse la Prut...

Între timp, tratativele româno-ruse pentru noul Tratat bat pasul pe loc. Cauza - chestiunea pactului Molotov-Ribentropp, pe care ruşii îl vor complet trecut sub tăcere. Noi credem că, decât un Tratat prost, mai bine nimic! A se vedea avortatul tratat Iliescu-Gorbaciov din aprilie 1991. Ca şi atunci, situaţia la Moscova este fluidă şi azi. La Istanbul, statele turcofone (Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan, Turkmenistan şi Turcia) reiterează ideea unei „comunităţi euro-asiatice", în care, pe lângă cei şase de mai sus, să intre şi China ! Este de înţeles că nervozitatea care domneşte acum la Moscova nu poate promite nimic raţional. Încât, în aşteptarea unor vremuri mai bune, în chestiunea reunirii noastre la Prut rămân, efectiv, numai două lucruri (deocamdată) de făcut: însănătoşirea noastră economică, politică şi morală şi redeşteptarea conştiinţei naţionale între Prut şi Nistru. Ceea ce presupune muncă, organizare şi oameni pe măsură şi nicidecum lozinci, demagogi sau agitații sterile...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 16 (37), 1-15 nov. 1994)

Read more...

”Alegerile anticipate” și ce e dincolo de ele

După ultima remaniere guvernamentală, în viaţa politică românească se vorbeşte tot mai insistent despre alegeri anticipate. Cu precădere acest lucru se face de către liderii PDSR. Mai întâi să vedem cam ce ar presupune alegerile anticipate. Prevăzute de constituţie în art. 89, Dizolvarea Parlamentului, ele sunt mai degrabă un instrument de excepţie, menit a scoate ţara dintr-o gravă criză de guvern parlamentară, când numai electoratul poate arbitra o lume politică încurcată în propriile ambiţii şi erori. Cităm integral din Constituţie: 

"După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate dizolva Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură." 

În practică, acest mecanism ar presupune căderea actualului Guvern, prin demisie, prin moţiune de cenzură sau prin angajarea răspunderii în parlament urmată de un vot minoritar pentru guvern. Apoi sunt necesare minimal cele 60 de zile pentru dizolvarea Parlamentului, după care alegerile parlamentare anticipate devin efective, cu termen de cel mult 90 de zile şi cel puţin 60 de zile pentru organizare şi campanie electorală. Se vede uşor că tot acest mecanism constituţional, despre care azi se vorbeşte cu atâta uşurinţă, presupune minimal 5-6 luni, care în practică se pot lungi la 7-8 luni până ce ţara va avea un nou Parlament şi un nou Guvern. Ar fi, cum o spun reformatorii convinşi, o "îngheţare a reformei" într-o situaţie de marasm economic, de finanţare externă pierdută; de inflaţie, de şomaj, de frământări geo-politice în Balcani şi în fosta CSI... 

Este adevărat, liderii PDSR vorbesc despre alegerile anticipate într-o dublă partitură: "alegerile anticipate ar fi soluţia cea mai proastă" (citeşte: "nu ne obligaţi!") şi "nouă nu ne este teamă de alegerile anticipate" (citeşte: "toţi ceilalţi au motive să se teamă"). 

Este mult adevăr aici, dar este şi destulă "tragere la temă", un enorm tupeu şi bluf politic! Sigur că alegerile anticipate ar fi un timp, extrem de preţios, irosit! Sigur că ele ar presupune o cheltuială uriaşă într-o vreme când mulţi nu au ce mânca, ce îmbrăca. Dar cine este de vină, dacă nu marile partide, azi în Parlament ? Cine e de vină că majoritatea parlamentară, care sprijină (încă?) Guvernul Văcăroiu, nu are coerenţă? Cine e de vină că între statistica Guvernului Văcăroiu și realitate este o aşa de mare diferenţă? Apoi, cine e de vină că în toamna lui 1992 Convenţia, invitată de dl Ion Iliescu la o mare coaliţie cu PDSR, a refuzat oferta, pentru ca abia acum să admită că totuşi ar fi fezabilă o atare formulă de guvern?

Pentru omul de pe stradă lucrurile sunt destul de simple: treaba merge prost. Sau, cum o defineşte sondajul IRSOP, "România merge într-o direcţie greşită"! Și, mă rog, cine e de vină de această direcţie greşită, dacă nu marile forţe politice care au guvernat ţara în aceşti din urmă patru ani? Dacă ne uităm pe sondajele politice din această lună, marii vinovaţi sunt absenţi deja: faimosul FSN a devenit "modernul” şi "occidentalizatul PD”, care „nici n-a guvernat până în 1992, nici gura nu-i miroase"! FDSN-ul, care a câştigat alegerile în mod demagogic în '92, este deja cu totul "altceva”: PDSR, o "chintesenţă" a social-democraţiei! 

Și atunci, de unde mascarada cu "alegerile anticipate" de acum?

Am mai spus-o şi ştim că riscăm să șocăm să irităm, dar cel mai interesat, azi, de urnirea reformei (pentru noi, muribundă deja!) este însuşi preşedintele Iliescu! Dânsul este singurul factor de continuitate al Puterii şi, prin urmare, principalul paratrăznet prin care se scurg, încă mocnit, marile nemulţumiri de azi. Măsurabile deocamdată numai în sondaje, în care dânsul este depăşit de personalităţi, altfel şterse, mediocre, ca domnii Năstase sau Constantinescu, nemulţumirile se pot plăti mâine la urne sau mai rău. Există precedente, nu-i aşa? 

După prăbuşirea URSS, după generalizarea reformelor de tip capitalist în Europa de Est, pragmaticul şi experimentatul om politic care este dl Iliescu a înţeles că n-are de ales: ori renunţă, ori încalecă ca lumea calul reformei, al Europei, al NATO etc! După cum ştim, nu a renunţat! A câştigat ultimele alegeri, mizând abil pe demagogia de stânga, după care a ţinut faimosul discurs reformist de la reînvestitură. Nu a fost crezut, dar iată, acum dânsul este silit de realităţi, de propia sa opţiune, să continue cu miza spre Apus. A fost refuzat de opoziţie şi s-a ajuns la formula ştiută: un Guvern PDSR minoritar cu sprijin la stânga. Cu sacii în căruţă şi gânduri nu tocmai curate, Occidentul 1-a sprijinit numai parţial. Când însă este vorba de finanţarea externă, mesajul din Apus este limpede: se doreşte un guvern român, de orice culoare, dar fără stânga "naţionalisto"- ceauşistă. Fără PUNR, fără PRM! De aici şi jocul politic actual. Eliminarea explicită a sprijinului PUNR-PRM presupune un sprijin la "dreapta", unde PD este foarte dispus să revină în Guvern, dar a cărui ataşare nu rezolvă problema: ar mai lipsi vreo trei procente pentru a se re-formula o nouă majoritate în actualul Parlament! 

Singurul recurs - Convenţia! Convenţia, care însă nu este un partid ci ceva cu mult mai complicat: un conglomerat teoretic între patru ideologii (liberală, creştin-democrată, social-democrată; ecologistă), cu două coloraturi (monarhism şi republicanism) şi şapte partide, dintre care unul etnic (UDMR). Ne putem întreba: ce-i poate uni pe toţi aceştia, când în teorie, ei apar atât de "diferiţi"? În 1992 i-a unit slăbiciunea lăuntrică a fiecăruia, mai ales atunci când trebuiau să se raporteze la un electorat atât de dificil. Azi îi uneşte exact acelaşi lucru, dar îi dezbină potenţial tocmai îndelungul exerciţiu al opoziţiei, ambiţiile și apetiturile de tot soiul, încă nesatisfăcute. Pe acest binom psihologic - teama de alegeri şi "pofta" de a intra ”în pâine", mizează şi actuala manevră condusă de la Cotroceni. Sunt partide în Convenţie dispuse să treacă Rubiconul spre Guvern; PAC-ul, de exemplu. Le opreşte însă teama că, odată intraţi individual şi pe proprie mână într-un Guvern cu PDSR, singurul lor instrument electoral - Convenţia - s-ar duce de râpă de a doua zi. Căci cine dintre cei şase membri ”ne-etnici" ai Convenţiei îşi cunoaşte propriul său electorat?... Pe măsură ce criza se prelungeşte, potenţialii aliați ai PDSR din cadrul Convenţiei ar putea să-şi facă rolul ce li se inculcă de la Cotroceni! Pragmatismul argumentării şi prestigiul liderilor PAC ar putea determina - în anumite condiţii - ca PNŢ-CD să accepte un aranjament PDSR-CDR-PD. În fond, semnalele politice ale Apusului spre asta şi îndeamnă. De unde şi şansele destul de mari să se asiste la un atare deznodământ, curând. 

Agitând lozinca alegerilor anticipate, PDSR este nesincer. Au fost atâtea alegeri locale parţiale. A câştigat vreundeva PDSR? Și atunci? Atunci, cum spuneam este o simplă manevră, prin care PDSR speră să împuşte mai mulţi iepuri. Apare ca singurul partid "înhămat serios la treabă". El asigură guvernul, el se zbate în Parlament, în timp ce - inclusiv printre - "fac mofturi, sabotează, complotează". Apoi, cum remanierea a trântit uşa celor de la stânga, iar PDSR a început negocierile "exploratorii" cu PD şi CDR, el şi-a demonstrat "deschiderea” şi buna-credinţă. Deci, dacă treaba nu se face, de vină sunt "ceilalţi"! Această tactică ar putea să dea roade curând. Căci toate clivajele "de doctrină" sau "de partid" vor plăti în faţa motivaţiilor politicianiste: posturi, cariere, aranjamente. 

Prin intermediari, deci, se duce lupta între cei doi lideri autentici ai vieţii politice româneşti de azi: domnii Iliescu și Coposu. Ambii ştiu precis ce riscă. În sânul Puterii alianţa la "dreapta" cu CDR şi PD creează animozităţi. Iliescu o doreşte pentru a uşura relații mai bune cu Apusul; mulţi se tem că-şi vor pierde posturile în favoarea noilor veniţi; ba chiar şi libertatea. De unde şi riscul ca PDSR să se scindeze la prima cotitură. Pentru domnul Coposu, includerea Convenţiei în guvernarea cu PDSR prezintă un risc enorm. Ineficienţa, sabotajul reciproc şi dosarul economico-social extrem de dificil ar putea să înmormânteze rapid un atare guvern hibrid. Ceea ce ar însemna moartea Convenţiei şi chiar a PNŢ-CD. 

Între timp, stânga se şi retranşează într-o "opoziţie" de un tip nou şi al cărei lider de necontestat este PSM de pe acum. Cu alegeri anticipate sau nu, rând pe rând partidele reformatoare au fost sau sunt pe cale să fie compromise, curăţindu-se drumul noii stângi ce a ştiut să migreze din partid în partid (PCR - FSN - FDSN - PDSR...) uzând ideile şi şansele teoretice ale unei opoziţii ce oscilează între diletantism şi arivism. Încă un cuvânt: ultimele sondaje indică o nemulţumire maximă - 92% - faţă de corupţie şi o speranţă maximă faţă de privatizare - 67%. Altfel spus, nevoia de autoritate şi lege şi, pe această bază, o descentralizare economică prin soluţionarea crizei proprietăţii! Dar cine să ofere asta, dacă nu o dreaptă solidă, curajoasă, încadrată pe măsură?...

(articol scris de Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 7 (28), 1-15 apr. 1994)

Read more...

Politica internă - 1994

Trei lucruri au caracterizat anul intern 1994: degradarea nivelului de trai, consolidarea actualei Puteri și deruta Opoziţiei parlamentare. Cum se poate explica o evoluţie atît de contradictorie? Cum - când, în mod normal - degradarea nivelului de viaţă erodează Puterea şi propulsează Opoziţia?...

Prima explicaţie rezidă în anormalitatea vieţii noastre politice și sociale. Oamenii noştri politici (cel mai adesea) sunt ceea ce vedern, partidele politice sunt departe de ceea ce le defineşte teoretic, iar politica — mai întotdeauna — este un mod de „a te ajunge". Cât despre marele public, el este din ce în ce mai puţin interesat de politică și ignoră — aproape total — importanţa capacităţii de ripostă organizată a unei societăţi aflate în declin. Acestea sunt aproape lucruri comune pentru majoritatea analiştilor politici.

A doua explicaţie, mult mai puţin frecventată de analişti, rezidă în buna performanţă a actualei Puteri pe planul politicii externe. Ea a înţeles, cu mult mai bine decât Opoziţia, noua realitate politică continentală de după 1989. De acum, pentru multă vreme, Europa va fi dominată de blocul occidental. Iar corolarul acestei dominaţii este impunerea propriei viziuni, dar şi a propriului sistem de valori, peste tot in Europa: proprietatea privată, democraţia, pluralismul, drepturile omului, integrarea euro-atlantică. Vrei să rămâi în şa? Atunci, acceptă şi promovează aceste valori. Nu o faci - nu ai nici şansă! Cam aceasta este „filosofia" actualei Puteri; filosofie pe care o aplică pragmatic, într-o tonalitate nu lipsită de cinism.

Cele de mai sus le-a priceput şi Opoziţia. Dar ea nu a înţeles nimic din fondul problemei; ea a ignorat și ignoră contextul politic extern, ignoră, de asemeni, enorma capacitate de acomodare a Occidentului, când este vorba de promovat adevăratele sale interese. Consecinţa pentru Opoziţie a acestor sincope de interpretare a fost şi este (cel puţin în manifestările ei exterioare) un anume soi de „romantism” ilustrat de iluzia, încă frecventată de opozanţi, conform căreia „noi reprezentăm adevărata elită democratică, pe noi se va baza Occidentul!”

Numai fanariotismul evident conţinut de această jalnică iluzionare şi ar fi suficient pentru ca Opoziţia să piardă orice confruntare viitoare!

Conform acestei iluzii, actuala Putere pleacă defavorizată din start. Iar baza acestui calcul al hârtiei era „extracţia comunistă" a actualei Puteri.

Numai că, beneficiară a unei vaste experienţe politice după patru decenii de exerciţiu efectiv al puterii, echipa domnului Iliescu a pătruns excelent noua realitate politică din Europa, inclusiv „amănuntul" acomodării Occidentului cu tot ceea ce îi slujeşte optim interesul! Încât, actuala Putere a abordat mult mai realist și mult mai pragmatic viaţa politică internă, care a depins și va depinde, încă multă vrerne, de voinţa noilor stăpâni ai Europei!

Două au fost obiectivele de căpătâi ale actualei puteri: 1) să câştige alegerile prezidenţiale și parlamentare, care îţi conservă puterea în interior şi care - pe plan extern - te legitimează suficient pentru a deveni compatibil cu un Occident extrem de puţin ”formalist" când eşti dispus să îi cânţi în strună! Şi 2) să se plieze noilor stăpâni ai Europei!

Acum, că ambele obiective sunt deja realizate, actuala Putere culege roadele, aproape deloc stingherită. Anul 1994 a fost exemplar sub acest raport! Pe plan diplomatic, în 1994 s-a obţinut „un maxim" în direcţia integrării euro-atlantice: au fost ratificate Acordurile de Asociere cu Uniunea Europeană; am semnat primii Parteneriatul pentru Pace; am devenit asociaţi la UEO, braţul înarmat al U.E.; am fost incluşi în grupul „celor şase", invitaţi la Essen şi candidaţi agreaţi de pe acum la o viitoare integrare europeană. Sub raport economic, anul 1994 a fost anul în care s-a început aplicarea Memorandumului semnat cu FMI și în care - în contrapartidă - am beneficiat de creditele acestuia, dar şi de ale Băncii Mondiale, BERD etc.

Toate aceste realizări consemnate în 1994 ar fi onorat, cel puţin în aceeaşi măsură, orice guvern CDR! Ele însă onorează guvernul PDSR Si, desigur, pe preşedintele Iliescu. Şi - culmea - acesta demonstrează fără putere de tăgadă tuturor adepţilor sinceri ai Opoziţiei că cele spuse cândva la adresa Puterii sunt infirmate de viaţă: şi domnul Iliescu este... pro-occidental...

Există însă un punct asupra căruia, într-adevăr, actuala Putere rămâne descoperită când analizăm retrospectiv anul 1994: efectele concrete în plan economic ale politicii convenite cu FMI. S-a obţinut, e drept, o macrostabilizare economică. Leul s-a stabilizat (relativ) faţă de dolar; inflaţia a diminuat de la 300% la numai 70%; exporturile au crescut cu 30%; balanţa comercială s-a cvasi-echilibrat; rezerva valutară a ajuns la circa 700 de milioane de dolari, faţă de zero in 1993. Dar toate aceste realizăti rămân extrem de fragile. Ele sunt rezultatul unor măsuri monetariste (cu efect rapid, dar cu durată redusă), dar şi a unor credite externe de multe sute de milioane de dolari. Pentru ca această macrostabilizare să dureze și să contribuie efectiv la însănătoşirea economiei româneşti, ar fi fost necesare privatizarea şi restructurarea industriei de stat. Aici e și punctul de reproş major pe care Opoziţia îl poate face actualei Puteri: marea privatizare și restructurarea nu au început!

De ce? Cum de a fost posibil aşa ceva, când ambele procese trebuiau începute în 1994? O cerea şi Memorandumul, o proclamase și Guvernul: „anul 1994 - anul marii privatizări"!

Mai întâi că FMI-ul, încântat de macrostabilizarea reuşită de actualul guvern, a mai lăsat din preţ și a acceptat amânarea „pentru la anul” a marii privatizări și restructurări. Este o dovadă concretă a capacităţii de acomodare a Occidentului, de care vorbeam mai sus. Occidentul ne va credita şi în 1995. România se dovedeşte bună platnică: numai în 1994 ţara a plătit cam 600 de milioane de dolari pentru datoria externă contractată după 1989! Şi atunci - de ce să nu ne crediteze FMI-ul?!...

În al doilea rând, amânarea marii privatizări și a restructurării demonstrează că actuala Putere este foarte sigură pe ea. Nu se grăbeşte şi - mai ales - nu face „privatizare de dragul privatizării".

Credem că marea privatizare a fost amânată pentru a se putea lovi în marii rechini care au achiziţionat câteva milioane (!) de certificate de proprietate la preţuri scăzute și care aşteptau folosirea lor pentru achiziţia unor imense capitaluri productive, conform legii privatizării din 1991. Cum mari rechini se găsesc şi în sânul Opoziţiel, dar şi în sânul Puterii, lupta parlamentară a fost - şi este - foarte dură. De unde efectul inevitabil al unei decizii legislative.

Apoi, se doreşte mai degrabă o privatizare „dirijată" am zice noi. Una din caracteristicile Europei de după 1989 este întronarea unui sistem politic democratic şi pluralist. Esenţa acestuia este alternanţa puterii politice. Prin urmare, oricât de „tare" ar fi domnul lliescu, puterea politică - mai devreme sau mai târziu - va trebui să fie alternată! Adică cedată celeilalte părţi! Care ar fi soluţia pentru ca acest lucru să nu se întâmple decât formal? Sunt două: prima: să creeze o rotativă guvernamentală, adică un sistem politic (practic) bazat pe două partide. De exemplu, PDSR (plus o constelaţie de sateliţi, numai bună să-i păcălească pe naivi) şi PD (FSN); formulă fezabilă mai ales dacă CDR se va destrăma sau va involua. A doua soluţie - mult mai solidă și mult mai convenabilă pentru simpatizanţii PDSR de rang înalt - este să transformi puterea politică devenită după 1989 efemeră - în putere economică care este permanentă. Cum? „Dirijând" cumva privatizarea în propriu-ţi folos! Într-un articol anterior arătam că efectuarea unei mari privatizări pe principii echitabile nu este practic posibilă. Echitabilă nu poate fi decît prima fază — împărţirea certificatelor. După accea, chiar dacă blochezi privatizarea, piaţa neagră va acumula hârtiile de valoare în mâna unei minorităţi privilegiate. Pe ce criterii? Pe două criterii: cine are bani și cine are informaţii în domeniu! Este exact ce s-a întâmplat cu certificatele împărţite - echitabil! - în 1992.

Revenind la subiect, actualii guvernanţi şi puzderia lor de ”simpatizanţi" de rang înalt deţin și bani, deţin și informaţii. Este evident că, fie şi numai teoretic, cei afiliaţi puterii - în ministere, prefecturi, FPP, FPS, mari instituţii centrale bancare etc. pleacă din start favorizaţi prin posibilitatea de a avea informaţii adecvate. Câţi vor fi cei - într-atât de cinstiţi - încât să refuze de a profita ”legal”?

Această schemă bazată pe cele două ingrediente indispensabile ale noii societăţi - banii şi informaţiile - este deja verificată de viață. Cu o mare privatizare blocată; cu o industrie de stat practic intactă ca formă de proprietate. România a realizat performanţa de a obţine 35 % din PIB din sectorul privat! Cum a fost posibil? Numai mica privatizare şi capacitatea superioară a firmelor private de a face profituri nu pot explica. Ceea ce explică această „mică" ciudăţenie economică este binomul „S.A. - S.R.L."! În care S.A. aparţine statului, iar SRL aparţine directorilor, contabililor şefi, rudelor acestora, din care mulţi sunt actualei Puteri! Pe această cale, se „,privatizează" profitul SA în contul SRL. La ce să dorească toţi aceştia ”accelerarea" marii privatizări?!

Revenind la marea privatizare, ea va fi probabil făcută. Caz în care procesul va dura destul de mult. În fosta RDG, unde privatizarea a făcut-o statul vest-german, ea a durat mai bine de trei ani. La noi, legea preconizează vreo şapte ani pentru prima tranşă. Acest mic detaliu tehnic presupune însă prelungirea actualei Puteri în şa, încă un mandat. Minimal! Iată de ce, în 1995, se va urmări (de la nivelul Puterii) pregătirea anului 1996, un an electoral vital pentru deţinătorii frânelor şi stat, dar și în economie.

Trei sunt atu-urile actualei Puteri, de pe acum previzibile, în confruntarea politică cu Opoziţia parlamentară.

1.   Organizarea superioară în plan politic şi electoral, dar și în modul de funcţionare a Puterii.

a.    În plan politic şi electoral, actuala Putere a mizat pe o diviziune a ofertei politice. Pentru amatorii de reformă, a creat PDSR; pentru cei care se tem de unguri, a creat PUNR; pentru cei atraşi de discursuri „naţionaliste" a creat PRM; pentru muncitorii nostalgici - PSM; pentru ţărani - PDAR. Exact invers decât a procedat CDR! Suma ofertelor separate (arcul Puterii) s-a dovedit a fi mai mare decât suma unei singure oferte (cazul CDR). Odată luată majoritatea parlamentară, Puterea a acţionat extrem de unitar. Adică invers decât Opoziția, care se ceartă chiar şi atunci când - Opoziţie fiind - nu are de împărţit nici posturi şi nici răspunderi...

b.   În modul efectiv de lucru al Puterii, asistăm la o evoluţie extrem de originală. Parlamentul deliberează trei luni şi votează 4-5 legi, ridicol de puţin prin raport cu sutele de proiecte de lege care aşteaptă „democratic”! În vacanţele parlamentare însă, guvernul emite zeci de ordonanţe! Singurul rol al Parlamentului, aici, este acela de a ceda guvernului dreptul de a da ordonanţe în vacanţe. Până şi acest rol trist nu îl joacă atât Parlamentul, cât majoritatea guvernamentală! Cum guvernul Văcăroiu este un guvern obedient faţă de Preşedinte, asistăm faptic la o prezidenţializare a conducerii în ambele sale faze — legiferare şi executiv! Dacă la aceasta adăugăm şi subordonarea justiției, constatăm că, în mod inevitabil, în anul electoral 1996 actuala Putere va avea la dispoziţie întregul aparat de stat.

2) Al doilea atu al Puterii este slăbiciunea Opoziţiei. Nu mai insistăm, dar subiectul ar merita o tratare aparte. Precizăm numai că este deja prea tărziu pentru crearea unei alternative veritabil de dreapta (în condiţiile în care în Parlamentul României nu există - încă - nici o formaţiune de dreapta) şi că e îndoielnic că se va putea crea o alternativă reală la stânga actualei puteri.

3) Al treilea atu al actualei Puteri este politica externă. Avantajele pe care Puterea le-a obţinut până în 1994 vor funcţiona și în următorul an. Finanţarea promisă de FMI, efectele clauzei în comerţul cu SUA, Acordurile de Asociere la UE, investiţiile de capital străin, apropierea efectivă de NATO vor demonstra pregnant Occidentului că echipa actuală este credibilă. Iar populaţia, în lipsa unei alternative, va accepta actualul status-quo politic...

Şi tot în domeniul politicii externe, domnul Iliescu a izbutit stabilirea unei relaţii excelente cu lumea evreiască: că este vorba de statul Israel; că este vorba de comunitatea evreiască din SUA; că este vorba de diversele şi organizaţii evreieşti mondiale. Principial, toate acestea pot aduce atât preşedintelui, cât şi diplomaţiei româneşti o serie de nete avantaje. Dacă acestea se vor subsuma de fiecare dată în mod fericit intereselor naţionale româneşti, nu ne putem decât felicita. În 1994 însă, revista noastră a publicat două documente (deținute în fotocopii în arhiva noastră): o scrisoare a Comunității Evreilor Originari din România și un Memorandum al ministrului român de Externe, domnul Meleşcanu. În scrisoare, în esenţă, se cereau Statului Român trei lucruri: despăgubiri morale și materiale pentru „cei 400 de mii de evrei suprimaţi de regimul Antonescu" şi „retrocedarea tuturor averilor evreieşti trecute în patrimoniul Statului Român între 1937 şi 1989". Fără a fi experţi este uşor de dedus că acceptarea, ca atare, a acestor cereri ar implica daune de multe miliarde de dolari! La care, desigur, s-ar adăuga angajarea onoarei naţionale pentru fapte departe de a fi fost vreodată probate la proporţia citată. Apoi, numai poporul român, prin referendum, ar putea decide o atare problemă!... În aceste condiţii, în Memorandumul d-lui Meleşcanu se susţin două idei. Prima - că în condiţiile unei redresări economice, aceste cereri vor putea fi achitate. A doua - că orice publicitate pe această temă, în ţară sau în străinătate - ar fi „contraproductivă"...

Sunt sau nu aceste documente autentice? La data publicării lor aveam îndoieli. Azi, autorul acestor rânduri, nu mai are. Ele au fost publicate (inclusiv un facsimil); au fost discutate în prezența unor jurnalişti la o conferință de presă, unde a fost de faţă și TVR prin dl. Adrian Fulea. Ulterior, documentele au fost reproduse şi în alte publicaţii. În ipoteza unui fals căruia redacţia noastră i-ar fi căzut victirnă ar fi fost foarte nimerite dezminţiri. Nu au venit de nicăieri! Se poate spune că cel puţin una din ideile de forţă ale acestor două documente - aceea de a nu se face nici un fel de publicitate - funcţionează deja. Dacă la acest semnificativ detaliu adăugăm şi recenta numire pe postul de ambasador al SUA la Bucureşti a d-lui Alfred Moses - un veritabil expert al problemelor comunităţii evreieşti în perioada Ceauşescu, concluzia aproape că se impune de la sine...

Oricum, pentru autorul acestor rânduri, actuala Putere îşi urrnăreşte cu o tenacitate extraordinar propriile ţeluri şi, având atâtea atu-uri, ne înfiorăm pentru ceea ar putea să urmeze...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 1-2, (41-42) ian.1995)

Read more...