Moștenirea Stolojan – încotro?

Peste câteva zile, primul ministru desemnat își va prezenta noua-i echipă şi programul. Unde va dori să ne ducă, e prematur să ne pronunțăm acum. Dar punctul de plecare al noii guvernări are un nume: moştenirea Stolojan. Fără a o numi aşa, ea a fost prezentată pe larg de actualul prim ministru. Dacă reluăm tema, o facem pentru că acum se conturează o anumită schimbare de curs. Iar în acest context, în special de la stânga, bilanţul guvernării Stolojan este prezentat cu accente catastrofice. Aşa să fie oare realitatea? Să stăm azi cu mult mai prost ca în urmă cu un an?!

După mineriada anti-Roman, echilibrele macro-economice erau rupte total: în plan financiar, bugetar, fiscal, comercial și valutar. Finanţarea externă - volens-nolens vitală deocamdată! - era întreruptă. Rezervele energetice erau la punctul cel mai de jos atins vreodată, sistemul energetic era în pragul prăbușirii, zeci de întreprinderi îşi încetau activitatea una după alta. Inflaţia era de 280 la sută pe an, șomajul atinsese 400 de mii de oameni şi creştea cu mai bine de 1000 de persoane pe zi. Producţia industrială era în cădere liberă, iar protecţia socială, o vorbă...

Guvernul Stolojan a avut trei obiective publice asumate: trecerea iernii 1991-'92, alegerile şi gestionarea crizei, până la primăvară. Iarna 1991-'92 şi alegerile sînt istorie deja. Ce şi-a propus guvernul Stolojan în plan economic? Refacerea echilibrelor economice, stăpânirea inflaţiei, stabilizarea producţiei industriale („opţiunea zero"), re-echilibrarea raportului consum/producţie prin eliminarea creditelor de consum şi continuarea reformei la un nivel de suportabilitate socială. Ce a realizat? Cîte ceva în fiecare din aceste domenii, dar şi ceva în plus: instituirea unor mecanisme - poate discutabile – dar care au lucrat şi lucrează cu anumite rezultate palpabile deja.

S-a realizat un plus de coerenţa şi intercondiţionare a sistemului de preţuri între: prețul mărfurilor, preţul serviciilor (tarife), prețul muncii (salarii), preţul creditelor (dobânzi), prețul monedei naţionale (cursul leu/dolar). A fost creat un sistem de stimulare a exporturilor, care a dat rezultate. Exportul a crescut cu 25 la sută. Importurile au crescut cu totul moderat, încît în ultimele trei luni s-a înregistrat pentru prima dată o balanță comercială pozitivă. După starea de „ras, tuns și frezat" (naţionalizarea valutei) din noiembrie 1991, agenții economici au azi peste un miliard de dolari în cont, la băncile româneşti. Sistemul de licitații bancare, după un prim eşec în februarie, începând din mai, funcţionează. După o devalorizare gravă, dar inevitabilă, de la 180 la 430 de lei dolarul, asistăm de cinci săptămâni la o stabilizare a actualului curs. Sistemul de presare în jos a inflației, deşi a creat și mari probleme - vezi dobânzile real pozitive de până la 80% -  a dat și unele rezultate. Inflația a mai slăbit ca ritm - de la 14 la sută lunar în primul trimestru, la numai 5,6 la sută lunar în trimestrul III, iar dobânzile au început încet-încet să scadă. Finanţarea externă, complet întreruptă după mineriade, este azi reluată, iar de la credite de sute de milioane de dolari menite consumului, s-a trecut la obţinerea unor credite pentru investiţii, insuficient absorbite însă, din păcate. Investiţiile străine în 1992 depăşese suma celor din 1990 și 1991, adică peste 550 milioane de dolari capital social şi peste un miliard de dolari, proiecte. Pentru prima oară după revoluţie, în România au început să se angajeze mari firme multinaţionale. Deficitul bugetar a fost menţinut la sub 2 la sută din produsul naţional brut, ceea ce este încă bine. Din păcate, producţia industrială şi-a continuat declinul, deşi în ultimele două luni ea a crescut cu 5 la sută. Producția agricolă a fost foarte proastă, dat fiind haosul din domeniul proprietăţii funciare, a unei legislaţii strict necesare (legea arendei, legea creditului agricol, legea creditului funciar, legea cadastrului), dar şi a unei secete fără precedent. Şomajul a atins 900 de mii de oameni, iar nivelul de trai continuă să scadă.

Sigur, pentru omul de pe stradă situaţia de azi este mai grea decît în urmă cu un an. Cu toate acestea, în multe privinţe premisele economiei sînt ameliorate azi. Or, pentru noul guvern, acesta este lucrul care contează - de aici își va incepe munca și aplicarea de program! Să ne întrebăm: este punctul de plecare al guvernării Văcăroiu mai defavorabil decît a fost, cu un an în urmă, punctul de plecare al guvernării Stolojan?

Economic vorbind, noi credem că nu. Chiar dacă românul o duce mai greu acum decît în urmă cu un an! Numai în agricultură, adoptarea în această iarnă încă a legilor mai sus amintite şi un an meteorologic mai favorabil pot aduce o creştere sensibilă a producţiei. Apoi, situaţia energetică - orice s-ar spune - e ceva mai bună ca în urmă cu un an. Climatul politic și social e net mai destins şi toate acestea în timp ce în Iugoslavia războiul face ravagii, în Bulgaria e criză de guvern, în fosta Uniune Sovietică dezagregarea îşi urmează cursul, iar Trilaterala îşi are grave probleme. Departe de noi tentaţia unui optimism, oricum deplasat în actualele condiţii obiective. Sînt şi aşa destule motive de îngrijorare. Dar a ignora deliberat cele realizate cu atîta trudă şi atîtea sacrificii în anul din urmă nu e deloc de bun augur. Dacă noua guvernare va fi dominată de aceeaşi viziune catastrofică, pe care presa de stînga o agită de pe acum, dacă noua guvernare se va vedea tentată să „procedeze altfel", să ignore sâmburele corect al filosofiei Stolojan, ne putem aştepta de pe acum la lucruri mult mai rele. Ar fi păcat ca moştenirea Stolojan - aşa cum e - să fie cheltuită într-o nouă aventură.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 211, 10 nov. 1992)

Read more...

Spre un guvern de tehnicieni?

Noul prim-ministru este dl. Nicolae Văcăroiu, un economist de carieră, în vîrstă de 49 ani ca şi dl. Stolojan. Fost funcţionar superior în CSP [Consiliul de Stat al Planificării], specialist în preţuri şi sinteză economică, dânsul a fost ministru adjunct al Economiei în primul guvern Roman, apoi director general în Ministerul Finanţelor şi, în sfîrşit, preşedintele Comisiei de Credite şi Garanţii pentru Comerţ Exterior. Pe scurt, el este un specialist cu experienţă certă, un cunoscător al economiei naţionale și al reformelor, dar un om neangajat politic. Asemănările cu dl. Stolojan sînt frapante. Deosebirile le vom vedea curând.

Dacă opțiunea pentru un ”tehnician” în toamna lui '91, după mineriada anti-Roman, era firească, ne putem întreba de ce, după alegeri, se recurge la o formulă justificată numai în crize politice majore?! Sau, poate, vom avea totuşi un guvern politic? Nu credem. Noul guvern, oricîte cosmetizări i se vor face, va fi după chipul şi asemănarea premierului. Altfel, la ce bun un premier neutru?

Este încă devreme pentru a ști ce va fi viitorul guvern. Nu este însă devreme să ne întrebăm de ce din nou premier neutru? De ce din nou recurs la tehnicieni?

Mai întîi, pentru că situaţia economică este atît de gravă, încît politicienii noştri sînt cam depăşiţi. Nici unul din liderii primelor patru partide parlamentare nu are experiența şi faţă de premier. În al doilea rînd, FDSN-ul, judecând după personalităţile sale, domnii Gherman, Văcaru, Solcanu, Dumitraşcu et. Co, nu e pregătit să guverneze. În al treilea rînd, adevărata comandă politică a ţării se află la Cotroceni. La ce bun un om politic la Palatul Victoria? Apoi, pentru orice gen de „surpriză", există Parlamentul, dominat de FDSN și aliații săi de stînga. Să nu uităm că domnului Iliescu i-a fost de ajuns experienţa Petre Roman. Încît un neutru la Palatul Victoria - un executant, deloc exclus - este mai comod și mai prudent. Cu atît mai mult cu cît ceea ce s-a întîmplat cu FSN (scindarea) se poate repeta în noul FDSN oricînd. Dovada - eclectismul rîndurilor sale, deruta și teama politică de a veni deschis la guvernare, afinitaţi solide la stînga, dar şi tentaţia alianţei cu Convenţia.

Încît, pentru o formulă diluată politic pledează teama de străinătate, dar şi riscul presupus de o guvernare în condiții de criză. Un om de meserie în fruntea guvernului ar gestiona mai bine criza. Iar în caz de eșec, răspunderea se dispersează profitabil.

Din prima zi noul premier și-a fixat trei obiective: iarna, bugetul pe 1993 şi o reevaluare a reformei în sensul atenuării degradării economice şi a nivelului de trai. Asemănarea cu guvernarea Stolojan este frapantă. Dar pentru a depăși limitele unui guvern „de iarnă", noul guvern va avea nevoie de succes si performanţă, etapă de etapă. Altfel, el nu va fi decât un instrument care, undeva în '93, va duce la formula preferată a domnului Iliescu. Un guvern de uniune naţională. Căci azi, Convenţia şi FSN pot refuza aşa ceva. Dar după un eşec al guvernării Văcăroiu, refuzul va fi imposibil. Pe de-o parte, ar fi rău văzut de opinia publică, pe de alta alternativa ar fi alegerile anticipate, de care se tem acum ca dracu' de tămâie...

Câteva concluzii se impun de pe acum: partidele politice, inclusiv FDSN-ul, îşi dovedise neputinţele. Ele nu au lideri și nici oameni apți să guverneze ţara. Refuzul tehnicienilor de a intra în partide e una dintre cauze. Sînt vremuri tulburi şi puţini își riscă cariera. A doua cauză este incapacitatea liderilor de a-i atrage, uneori chiar teama să-i aibă, în propriile rânduri, căci intervine concurenţa. Încât şubrezenia actualului sistem politic, destul de arătos pe dinafară, are două izvoare: gravitatea siuaţiei economice şi sociale şi slăbiciunea intrinsecă a partidelor.

Pînă una alta, dl. Văcăroiu vorbeşte de cîteva lucruri extrem de importante: corective de adus reformei, restabilirea autorităţiii statului, forme asociative în agricultură și coerenţa reformei. Ce ne va aduce neutrul Văcăroiu, vom vedea curînd, curînd...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 209, 6-7 nov. 1992)  

Read more...

Politică, credite, credibilitate

În ciuda iernii extrem de timpurii (care nu face decât să sublinieze, o dată mai mult, precaritatea situaţiei generale) sau a preocupărilor la cel mai înalt „nivel" legate de eterna dilemă „vine Regele, nu vine?", viaţa politică internă rămâne dominată de situaţia economică, iar în acest context, de implicaţiile actualelor negocieri cu FMI. Prelungite la maximum de guvern care, ni se spune, a înţeles de astă dată „să negocieze cu adevărat", tratativele cu FMI sunt, în ultimă analiză, un indicator extrem de sugestiv pentru starea actuală reală a ţării. După inconştienta epuizare a rezervelor valutare făcută în ‘90 de guvernul Roman, economia românească — fie că ne place, fie că nu ne place — depinde practic de finanţarea externă. Și implicit de punctul de vedere al experţilor din FMI, care, în fond, nu fac decât să ceară — nu-i aşa? — consecvenţă unor guverne declarate programatic de patru ani încoace pro-reformă! Atunci, ce atâtea negocieri? 

Punctajul cu FMI era destul de clar şi plasat în însăşi logica reformei proclamate de mai toată lumea politică din România! După patru ani de bâlbâială reformist-gradualistă, realităţile economice se dovedesc imune la consideraţiile ”doctrinare" sau „politice" ale corifeilor de azi ai reformei. Cele două rele bântuie în continuare - inflaţia şi deficitul balanţei comerciale şi de plăți! Iar corolarul lor inevitabil — scăderea puterii de cumpărare, şomajul şi sărăcirea populaţiei — continuă. De unde şi efectele în politic: erodarea actualului guvern PDSR, erodarea — paradoxală până la un punct — a actualei opoziţii şi trecerea treptată în primul plan al actualității politice a marilor centrale sindicale... 

Încât, după un an de speranţe legate de ”creşterea" producţiei, actualul guvern se vede silit să accepte integral „punctajul" FMI. E bine? E rău?... În primul rând, e inevitabil! Chestiunea bine/rău era de actualitate acum vreo trei ani, când se cheltuiau aiurea cele 1,7 miliarde de dolari lăsaţi de Ceauşescu şi când alte sute de milioane de dolari din creanţele statului român luau aceleaşi căi nesăbuite! 

În fond, ce cere punctajul FMI? Două lucruri: punerea sub control a inflaţiei şi echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi a ţării. Sunt aceste lucruri necesare, pozitive? Evident că da! Căile şi mijloacele avute în vedere sunt și ele în logica actualei reforme: reducerea deficitului bugetar la sub 4%, eliminarea creditelor neperformante (inflaţioniste), eliminarea blocajului financiar, accelerarea privatizării şi restructurării şi economisirea pe această cale a unor resurse, altfel cheltuite inutil. Aceasta, în primul rând. În al doilea rând, este prevăzut un credit FMI de 400 de milioane de dolari destinat refacerii rezervei valutare a ţării şi, în paralel, girul FMI astfel obţinut va debloca alte credite de până la 1 - 1,5 miliarde de dolari de la Banca Mondială, Grupul celor 24, BERD etc. Pe asemenea baze este prevăzută şi liberalizarea cursului leu/dolar până în aprilie ‘94.

Ce se scontează a se obţine?

În primul rând, punerea sub control a inflației. De la 300-350% cât se prelimină pentru `93, în a doua parte a lui ‘94 se va ajunge la circa 70%. Este acest obiectiv chiar atât de important? Categoric! Sub raport economic, inflaţia e un cancer. Atât pentru firme, cât şi pentru cetăţean. Politic vorbind, ea reprezintă continuarea într-o altă formă a egalitarismului din vechiul regim: şi anume, prin repartizarea egalitaristă a pierderilor asupra tuturor. Pierderile unora le preiau de-a valma ceilalţi, prin devalorizarea monedei naţionale. Profiturile altora se erodează şi, pe aceeaşi cale a monedei naţionale, se re-repartizează subtil spre cei cu pierderi. inck, insuiele de economie sănătoasă sunt impiedicate să crească, pentru a putea menţine „în viaţă" alte insule bolnave! 

Mai mult, pe această cale, concurenţa - care ar trebui să fie scopul principal al reformei — este impiedicată să apară. Cei cu cicluri lungi de producţie, construcţiile de maşini, să zicem, dacă nu exportă şi rămân să lucreze „pe lei", sunt clar defavorizaţi de inflaţie, în timp ce cei cu cicluri foarte scurte — comerţul! — sunt cel mai puţin afectaţi. Pe această cale, o rată înaltă a inflației înseamnă decapitalizarea întreprinderilor, diminuarea dramatică a profitului real şi scăderea catastrofală a investiţiilor cu termen lung sau mediu de punere în lucru. Asupra populaţiei efectul este la fel de dramatic. Economiile de-o viaţă s-au irosit în câteva luni, iar reflexul sănătos al românului de a „pune bani la CEC” e pe cale de a dispărea. De la un sold de 103 miliarde de lei în 1989, azi la CEC soldul depunerilor este de 430 miliarde. Ceea ce, ţinând cont de o devalorizare de facto de 50 de ori (!) a leului, nu mai echivalează decât cu circa 8-9 miliarde! Adică o pulverizare de minimum 12 ori a economiilor populaţiei. Practic însă, de-a lungul acestor patru ani sumele pierdute de depunători au fost inevitabil mai mari, în ciuda unor dobânzi ce sunt în jur de 50%... 

Dacă politica propusă de FMI urmăreşte un scop necesar şi pozitiv, ea va avea un preţ social: creşterea şomajului! Căci restructurarea întreprinderilor, falimentarea unora, impune trecerea în șomaj a sute de mii de persoane. Oricâte dispute pot fi în jurul dilemei inflaţie/şomaj, fără stăpânirea inflației nu se va putea obţine nici recapitalizarea întreprinderilor profitabile, nici reluarea depunerilor de către populaţie a banilor la CEC (sau în bănci) şi nici reface capitalul românesc, fără de care nu se pot face investiţii şi nici crea noi locuri de muncă! Al doilea preţ cerut de atingerea acestui obiectiv va fi continuarea îndatorării. Căci creditele prevăzute vor trebui rambursate de munca viitoare a poporului român. Fără datorii externe în 1989/90, azi sunt deja angajate credite de peste 3 miliarde de dolari, iar serviciul datoriei externe pe '93 este - după unele surse - de 94 milioane de dolari, iar în ‘94 ar urma să fie de peste 300 milioane de dolari...

Al doilea obiectiv, echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi, este cuplat în mod direct cu liberalizarea cursului leu/dolar şi ar urma să creeze în România o piaţă valutară reală. O piaţă pe care orice agent economic, român sau activând în România, va putea să obţină pe lei la un curs de piaţă valuta necesară propriilor activităţi. Actualul curs este evident forțat. La 1074 de lei per dolar, de exemplu, cererile totale de dolari depăşesc 70 de milioane de dotari/zi! Din care, evident, o și obţin numai unii, de unde o medie a vânzărilor zilnice de numai circa 3-4 milioane de dolari. Cine sunt ei? Şi pe ce criterii o obţin unii şi nu alții - asta este greu de spus. Este însă clar că fericiţii cumpărători la un atare curs de chilipir nu sunt stabiliţi de piață, ci de dispoziţii gândite - să zicem - în birou! După cum, ne-am putea gândi şi altfel - într-o ţară care exportă numai 15-20 milioane de dolari, cum se vor putea satisface cereri de 60-70 de milioane de dolari?! Răspunsul este că, în condiţiile unui CURS subevaluat, amatorii îşi supradimensionează cererile. După cum, într-o țară în care inflaţia a devenit ”tradiție” neîncrederea în moneda naţională este maximă, de unde şi goana speculativă (şi nu numai) după dolari şi alte valute. Prin urmare, pe lângă inerentele şi complicatele probleme tehnice, chestiunea comportă şi aspecte psihologice fundamentale, adesea uitate la noi. Iar încrederea publicului şi credibilitatea factoritor politici devin esențiale!

Și cu aceasta se ridică o problemă oarecum neglijată de actualii guvernanţi: cine anume să îşi asume răspunderea unei atari politici după atâtea eșecuri, după atâtea scandaluri, după atâta diletantism etalat cu uşurinţă? 

Se va rămâne la actualul guvern Văcăroiu? Se va găsi cu cale o nouă „remaniere"? Sau se va decide o nouă formulă de guvernare în actualul Parlament? 

Cum la actuala criză s-a adăugat şi criza de timp, înclinăm să credem că se va rămâne tot la actualul guvern. Eventual cu mici retuşuri. Ceea ce nu va rezolva decât formal problema! Căci încrederea oamenilor de afaceri, a publicului, că „sistemul e robust și sănătos” ar impune o altă echipă; străină, măcar, de recentele scandaluri...

La ce ne putem aştepta în lunile ce vin, dacă această politică va fi aplicată de actualul guvern? Ne temem că se va practica în continuare o politică a paşilor mici, de ochii lumii. Că se va tergiversa. Oricum, privatizarea şi restructurarea - cheia problemei, pentru că ambele se adresează economiei reale - nu-și vor arăta efectele benefice decât după un an. În schimb, efectele negative - şomajul - vor izbucni din prima lună. Care vor fi reacţiile sindicatelor la bază şi ce va face guvenul presat pe linie de protecţie socială? Se va apela din nou la indexări? O trăim pe a opta într-un an, deja! Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în primele patru-şase luni, cursul va creşte şi implicit importurile se vor scumpi masiv, trăgând preţurile în sus. Apoi până unde va urca dolarul? Polonia, care în ‘90 a practicat o politică similară, a suferit o devalorizare de la 1600 la 9400 de zloţi per dolar în zece luni. Deci de şase ori! Şi, deşi avea o echipă credibilă şi o rezervă valutară din plecare de 2,4 miliarde de dolari, guvernul Mazowiecki a căzut cu brio! E drept, graţie acelei politici, în ‘92 şi `93, Polonia - singura în est! — a înregistrat o creştere a PIB de 2 şi respectiv, 4%. Vor fi însă suficiente cele numai 400 milioane de dolari pentru complicata creare a pieţei valutare? Sau dolarul va depăşi 2500 de lei şi va urca spre 3000, spre 4000 de lei?... 

Deciziile se vor lua la Cotroceni. Numai că de astă dată prudenţa şi tatonarea, care sunt regulă acolo, rămân insuficiente. Căci deciziile ce se impun trebuie luate rapid şi girate, aplicate, de oameni credibili. Adică de oameni ce cred ei înșiși cu putere în necesitatea şi inevitabilitatea politicii din punctajul FMI. Dacă, ca de atâtea ori în trecut, lucrurile se fac din nou de ochii lumii sau de dragul creditelor ce sunt promise, eşecul este sigur. 

Căci până la urmă, miza enormă a următoarelor luni stă în acel americănesc - „şi totul se bazează pe presupunerea că sistemul e robust și sănătos"!... Dar este oare?...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 14(19), 1-15 dec. 1993)

Read more...

Guvernarea în prag de iarnă

Guvernarea în prag de iarnă. La noi ca la nimenea!

Chestiunea care domină preocupările tuturor factorilor de decizie, dar şi ale presei, este la ora actuală inflaţia, care continuă în ritmuri tot mai înalte. După trei ani consecutivi în care ritmul deprecierii monedei naţionale a fost în jur de 260-280%, în 1993 inflaţia va depăşi 350%. Ceea ce e mai grav e că nu sunt perspective pentru o stopare în următoarele luni. Ba dimpotrivă, am zice! Chiar dacă se va face ceva ori se va rămâne încă în actuala expectativă păguboasă, inflaţia va continua bine-mersi o bună vreme.

De ce aşa ceva? De ce România are la ora actuală cea mai înaltă rată a inflaţiei din estul Europei, exceptând spaţiul CSI?

În primul rând, pentru că politica de tip gradualist, aşa cum opinam încă acum un an, a suferit un grav eşec. Iar în al doilea rând, pentru că se ezită - şi aceasta de aproape un an! - în a se pune ”altceva" în loc. Un „altceva" care să fie şi eficient, dar care „să nu doară", din păcate nu există! Încât, în lipsă de altceva mai bun, s-a mizat pe o reluare a creşterii producţiei. Acum, după un an, într-adevăr, producţia pare să crească lună de lună. Ceea ce însă nu rezolvă problema, pentru bunul motiv că aceasta nu este atât scăderea producţiei în sine, cât condiţiile în care ea se realizează: de eficienţă sau de ne-eficiență. Or, atât scopul cât şi logica reformei demarate în 1990 tocmai aici îşi aveau miza. În fond, sistemul economic comunist obsedat de producţie - obsesie care, la rându-i, venea din sărăcia endemică a societăţii socialiste - miza pe „dezvoltarea” planificată central şi în care întreprinderea se năştea, creştea sau stagna, nu în funcţie de raporturile ei cu piaţa, ci de directivele centrale. În economia de piaţă (citeşte, totuşi, capitalistă) rămâne firma privată. Care se naşte, se dezvoltă, sau piere în funcţie de raportul ei cu piaţa. Este eficientă? Rămâne prosperă. Este ineficientă? Se restructurează, se reprofilează până redevine eficientă sau, în caz contrar, falimentează. Rezulatul global este o eficienţă mereu în creştere la nivel macro-economic, care este asigurată tocmai de eliminarea celor ineficienţi, dar şi de economisirea resurselor pe care aceştia încetează de a le mai consuma inutil şi păgubos. Desigur, actualele economii capitaliste dezvoltate sunt rezultatul unei îndelungi evoluții istorice, în care proprietatea privată şi derivatul ei - concurenţa - au menţinut în prim-planul economiilor capitaliste firma. Ceea ce nu înseamnă că acolo s-a neglijat aspectul macro-economic.

La noi însă, după ce în 1990, 1991 şi 1992 s-au luat unele măsuri - din păcate incomplete, haotice şi graduale - în direcţia repunerii firmei în prim-planul atenției, treaba s-a oprit la primii paşi. E drept, s-a renunţat la planul central, s-a dat ”autonomie" întreprinderilor de stat. Mai mult, s-a elaborat şi aprobat şi legea privatizării, absolut necesară pentru pasul al doilea - privatizarea societăţilor de stat. Dar s-a rămas numai aici. Adică aşa cum e mai rău. Întreprinderi de stat, concepute şi încadrate pentru o funcţionare în sistem central, au fost lipsite brutal de planul central, fără însă a se pune în loc elementul ce le-ar fi putut autonomiza real - proprietatea particulară.

Este acest aspect chiar atât de important? Categoric! Pentru că privatizarea înseamnă nu numai pasul sine qua non pentru instituirea unei atmosfere concurenţiale în economie, ci şi pasul fără de care restructurarea, reprofilarea şi redimensionarea unei întreprinderi până ieri de stat nu au impuls lăuntric şi nici un cadru adecvat schimbării mentalităţii manageriale. Nici o mirare că în foarte multe întreprinderi de stat treburile sunt axate pe mai departe pe fetişul socialist: producţie (de dragul producţiei - adică pe stoc, fără cerere reală) şi salarii, pentru că ”oamenii muncii au muncit şi au copii de întreţinut”. Această optică se justifică până la un punct când este vorba de omul muncii care într-adevăr munceşte şi care are copii de crescut. Dar când este vorba de oameni politici, de manageri, ba chiar de lideri sindicali, această optică contribuie din plin la menţinerea actualei situaţii de ”nici cal, nici măgar", în care se complace încă economia românească. Pentru că dacă dorim cu adevărat economie de piaţă, să ne întrebăm: ce este înainte - salariul sau profitul?

Cu excepţia anumitor activităţi speciale (legate de apărare, sănătate etc.), existenţa profitului condiţionează nu numai existenţa salariilor, ci şi numărul lor într-o intreprindere dată, şi, foarte important, dimensiunea fiecărui salariu. Prin urmare, tot ce ar contribui la creşterea profitului ar trebui acceptat. Implicit privatizarea, restructurarea, reprofilarea şi redimensionarea întreprinderilor de stat trebuie nu numai acceptate, ci chiar dorite. Şi aceasta, chiar dacă într-un prim pas preţul ar avea un nume sinistru: şomaj!

Şi cu aceasta suntem ceva mai bine pregătiţi sa înțelegem de unde provine inflaţia actuală. Căci principala ei sursă este perpetuarea - de frica șomajului, printre altele - a actualei ineficienţe din întreprinderi. Ineficienţă care se traduce prin produse de slabă calitate şi scumpe, pe care nu le cumpără nimeni, dar pentru care se consumă materiale, energie şi se plătesc salarii. De unde materiale? De unde salarii? Din sacul comun care este bugetul sau din credite ”neperformante", ambele fiind izvoare de bani fără valoare, trimişi pe piaţă - să fim iertaţi – aiurea! De unde şi preţurile care nu contenesc să crească.

Numai în 1993, guvernul Văcăroiu a făcut vreo 6-7 ”indexări”!.Şi?! S-a rezolvat ceva? Desigur nu. De ce? Pentru că nimeni nu s-a preocupat să închidă „robinetul de bani" pentru producţia de dragul producţiei, pentru salarii „socialiste". Soluţiile principale pentru inflaţie rezidă, prin urmare, în măsurile energice care trebuiesc luate în economia reală. Iar acestea ar fi privatizare, restructurare şi protecţie socială a celor loviţi de şomaj.

În locul unor atari măsuri, care cer curaj şi încredere în scopul propus, s-a mers pe bâlbâiala din ultima vreme. Mai rău, în cercurile actualei guvernări există şi un curent de opinie care susţine eronat, zicem noi, că sursa inflaţiei ar fi „cursul valutar”. Or, judecând după evoluţia cursului oficial leu/dolar - de la 430 la 1074 între ianuarie şi noiembrie 1993 - el nu a făcut decât să reproducă inflaţia internă şi încă cu 1-2 paşi mai târziu. Hiba nu este în „deprecierea forţată a leului”, cum se acuză de la stânga, ci în absenţa încă - a unei pieţe valutare reale în România. O piaţă pe care orice agent economic să poată cumpăra pe lei valuta pe care o doreşte, dar la un preţ de piaţă real şi nu dictat, ca acum, de la guvem sau Cotroceni.

Din păcate, crearea unei pieţe valutare reale, funcţionale presupune un pachet vast de măsuri menit, pe de o parte, să asigure o jugulare a surselor inflației interne (subvenţiile bugetare mascate, creditele neperformante etc.), iar pe de alta, o rezervă valutară adecvată. Iar câtă vreme deficitul comercial se menţine spre 1 miliard de dolari, câtă vreme nu avem încă strategii adecvate de export spre marile zone de interes (Comunitatea Europeană, AELS şi SUA) şi nici nu avem măcar un acord cu FMI pe 1993 (acum pe 1994) e greu de abordat problema. De ce nu avem aşa ceva? Simplu: pentru că actualul guvem nu le-a gândit din vreme; sau dacă le-a gândit cineva acolo, tot acolo altcineva le va fi amânat, sperând în ”creşterea" producţiei...

Din păcate, oricâte dispute tehnice vor fi existând între specialişti, şi e firesc să existe, ceea ce se impune tot mai evident este nevoia unei noi decizii politice, a unui nou program de guvernare, pe o nouă bază parlamentară. Dacă, fireşte, acest parlament doreşte să-şi ducă actualul mandat la bun sfârşit și ţara la liman. Ni s-ar putea reproşa că actualul guvern are un program de guvernare. La care am putea răspunde: da, unul făcut de dl Mişu Negriţoiu, eliminat între timp din guvern! Ce mai, la noi - ca la nimenea! Încă...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 13 (18), 16-30 nov.1993)

Read more...