Sub Ceaușescu nu am avut așa ceva!

Recent, domnul Radu Câmpeanu a propus P.N.Ț.-c.d., Mişcării Ecologiste, Partidului Ecologist și Grupului de Dialog Social crearea unei structuri de concertare a opoziţiei. Binevenită, în ipoteza materializării sale, această acţiune ar regrupa pe orizontală o opoziţie încă slabă şi minată, pe deasupra, de tendinţe centrifuge.

În circumstanțele actuale însă, când popularitatea și autoritatea F.S.N.-ului sînt în vădit reflux, caracteristic este că şi opoziţia şi-1 trăieşte pe al său! Adică exact cum nu se întâmplă într-o democrație, ilustrându-se, dacă mai era nevoie, cum stăm și sub acest raport. Or, locul unde se poate obține revirimentul opoziţiei este exact acela unde se acumulează şi se exprimă nemulţumirile zilei. Respectiv, în mediile muncitoreşti, unde trăiesc, muncesc şi speră, sau disperă, milioane de salariaţi din sindicate.

Dacă aceste milioane sînt nemulţumite de gravele dificultăţi economice în care se zbat întreprinderile; dacă ele sînt nemulţumite de locurile de muncă minate de concedii fără plată; dacă ele sînt nemulţumite de inflaţie, de speculă, de lipsuri de tot felul, de cartele, toate aceste nemulţumiri sînt rezultatul unei anumite politici. Desigur, revendicările, grevele, chiar au fost, sînt şi vor rămîne arme importante în mâna sindicatelor. A rămîne însă numai la atît, sau a abuza de ele, este nu numai păgubitor pentru întreprinderi, pentru ţară, dar este total ineficient pe termen lung. Apoi a rămîne numai la atît, cînd cauza nemulţumirilor de azi este rezultatul unei anumite politici, înseamnă a admite închiderea unui cerc vicios, aducător de exacerbări şi noi explozii. Prin urmare, unei politici care nemultumeşte trebuie să i se opună o alternativă. Este acesta tocmai rolul şi raţiunea de a fi a opoziției. Iar interesul milioanelor de salariaţi, al sindicatelor, al liderilor sindicali cere un prealabil: disponibilitatea să asculte, să discute! Și cu Guvernul, dar şi cu opoziţia! Un dialog între liderii sindicali şi opoziţie (eventual după concertarea ei) ar fi pasul pe verticală minin necesar acum. Opoziţia ar „coborî" din sfera sterilă (cum se vede) a „exclusiv”-politicului, iar liderii sindicali s-ar ridica prin aceasta, cu adevărat, la înălţimea reală a statutului de lideri de uzine! Fireşte, nu ar trebui să fie vorba de o „politizare" a sindicatelor, sau - cu atît puţin - de o preluare a lor sub tutela cuiva. Ar fi şi de nedorit aceasta, după cum ar fi și imposibil (dacă cineva şi-ar fi propus-o).

Dar să ne gîndim și altfel: uriaşele problme de azi sînt, desigur, rezultatul direct al catastrofalei politici dusă timp de decenii de fostul P.C.R. Dar dacă catastrofa în care ne zbatem acum ne-a găsit atît de lipsiţi de pregătire, atît de vulnerabili, acest lucru este şi rezultatul lipsei, ani şi ani, a unei soluţii alternative, fie ea şi în embrion (vezi ungurii, cehii, polonezii) sub forma unei dizidenţe articulate, active. Sub Ceauşescu nu am avut aşa ceva și acum plătim!

Să repetăm, prin urmare, iarăşi, aceeaşi greşeală, cînd alternativa politică (opoziţia) este acum oficializată ? Şi asta azi, când politica F.S.N.-ului merge vizibil spre un nou eşec?

A obţine un dialog cu sindicatele şi mai apoi a-i face faţă cu succes este poate ultima şansă a actualei opoziţii. În caz de eşec, sindicatele vor fi ultimul refugiu şi ultima şansă a nemulţumirilor. Caz în care sindicatele vor fi şi la noi leagănul viitoarei opoziţii. Ca în Polonia. Cu întîrzierile şi pendulările de rigoare. Minus, eventual, aportul intelectualilor, cum a fost acolo...

Încât ne întrebăm şi întrebăm: pe cînd de la concertări pe „orizontală", la contacte „verticale”? Pe cînd un veritabil dialog sindicate-opoziţie ?

(Articol scris de Dr. Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul I, nr. 25, 13-19 sept. 1990)

Read more...

Europa de Est: Zodii adverse în conjunctura mondială

Anul 1980 a fost un an fast pentru Europa răsăriteană. Pe fondul unor grave carenţe de substanţă ale socialismului, forţele politice ne- sau anticomuniste, după o luptă tenace şi multă vreme inegală, profitind de apropierea sovieto-americană, au reuşit să fructifice atît conjunctura internă, cît pe cea mondială. De unde şi prestigiul lui Gorbaciov, fără de care - nu-i așa- „nimic nu ar fi fost posibil”.

După prăbuşirea regimurilor totalitare, într-o adevărată cascadă a dominourilor, refluxul comunismului a devenit mai pretutindeni evident. În Polonia şi Cehoslovacia el a fost marginalizat; în Ungaria şi Bulgaria el s-a travestit în culori „socialiste"; la noi - ca la nimeni - a „dispărut în neant", de unde o cvasi-generalizată părere că acesta - comunismul - nu ar mai fi decît un jalnic cadavru. Iar aceasta a fost odată mai mult posibil, căci calculul hârtiei, aici în est, i-a dat cîştigători mereu pe „ceilalţi".

Aşa să fie oare?

Mai întîi, calculul hârtiei, chiar şi confirmat la urne, îşi are limitele lui: el nu e totuna cu schimbarea de substanţă a întregii societăţi. Căci votul este, de fapt, un fel de „la donna e mobile" a politicii: nimic mai schimbător ca votul. Căci în faţa uriaşelor probleme economice, financiare sau sociale, prestigiul şi credibilitatea noilor guverne est-europene se erodează rapid. Vezi Solidaritatea (scindată); vezi criza benzinei în Ungaria; vezi Cehoslovacia (unde lucrurile cam trenează), vezi F.S.N.-ul. nostru, aflat în plină derută, după o zisă liberalizare, pripit lansată, total nepregătită pentru aderenţa populară.

Și dacă toate aceste forţe de centru sau de dreapta (sau numai afişate aşa, cum e cazul nostru) își văd prestigiul erodat, ce alternativă politică sau economică li s-ar putea opune? Evident - ceva situat la stînga: cu tot ce poate presupune aceasta în ţări unde stînga a fost întotdeauna comunismul.

Mai apoi, conjunctura mondială.

Favorabilă în 1989, cum este ea la sfîrşitul lui '90, cum se anunţă pentru '91?

Ne temem, şi cu destul temei, că în plan mondial conjunctura actuală şi cea de perspectivă imediată este de-a dreptul adversă actualului curs de reformă, mai pretutindeni în est.

Căci, să nu uităm, oricât de importantă este problematica internă, conjunctura mondială este capitală. Oricîte sacrificii au făcut ungurii în '56 sau cehii în '68, conjunctura mondială, pe atunci profund adversă, le-a spulberat şi şanse, şi speranţă.

Încă două exemple, de succese notorii de-astă dată: Spania şi R.F.G. Ar fi reuşit Germania, în jumătatea ei occidentală, democratizarea miracolul economic din '49-'60, fără scutul armatei S.U.A. şi al remizei semnată la Yalta de Moscova şi Washington? Sau Spania, în '76-'79, ar fi reuşit democratizarea şi integrarea în Europa, fără pacea şi stabilitatea continentului, pe atunci fără cusur?

Revenind, acum: dispune estul european, azi, de un asemenea scut - ca Germania în '49-'60 ? Sau de o pace şi stabilitate europeană, ca Spania lui Juan Carlos, după Franco?

Evident că nu. Căci procesele de democratizare și trecere la economia de piaţă din estul Europei, la sfirşitul lui '90, se realizează în condiţiile nefaste ale crizei Kremlinului şi ale crizei din Golf.

CRIZA KREMLINULUI

În cinci ani perestroika nu a reuşit nimic constructiv. Ea a demolat; atît. În exterior, Europa de Est moştenită de la Stalin este pierdută (?), C.A.E.R.-ul Tratatul de la Varşovia sînt muribunde. În interior, P.C.U.S. este în degringoladă, iar Uniunea Sovietică este în pragul dezmembrării. La aceasta se adaugă un puternic recul economic, agravarea tensiunilor sociale şi interetnice, încît poziţia lui Gorbaciov, în ciuda „nobelizării" sale, este mai şubredă ca oricând. O primă întrebare: ce va fi după el? Spre ce va evolua Uniunea Sovietică?

Spre o democratizare reală? Spre o restrîngere a ei, cum o propune Soljenițîn, numai la cele trei republici slave? Altfel spus, se va re-fe-ge-iza actuala Uniune, recunoscîndu-şi înfrîngerea economică, financiară, tehnologică și morală? Va renunţa Kremlinul la vechea ideologie și îşi va propune, ca R.F.G. în '49, o revanşă prin democratizare și miracol economic? Dacă da, atunci Europa Răsăriteană va profita şi ea enorm. Sigur, o atare re-fe-ge-izare a Rusiei ar presupune nu numai multă înţelepciune şi abilitate la Kremlin, dar și multă bună-credinţă la vecinii săi, şi mai ales din partea Chinei.

În caz contrar, revenirea la vechile formule (o lovitură militară de stat) ar fi un dezastru de proporţii planetare. Estul Europei, unde Armata Roşie este încă prezentă în 4 foste state satelit, s-ar găsi în postura de victimă sigură. Căci, la simpla prezenţă militară, Kremlinul mai are un atu major: dependenţa estului european de petrolul, gazele şi materia primă din Uniune. Cum s-ar putea combina o asemenea revenire la Kremlin cu actualele tensiuni sociale grave din Est, nu e greu de conceput. Abia atunci am putea descoperi că, departe de a fi mort, comunismul este numai „URIAŞUL ADORMIT". A treia variantă de soluţionare a crizei de la Kremlin ar fi alunecarea spre un război civil: alt dezastru. Acesta ar putea fi „un răspuns" la o lovitură militară de stat, sau urmarea exacerbărilor conflictelor interetnice. Şi într-o asemenea variantă, robinetele de energie şi materii prime din Uniune se vor închide pentru multă vreme. Cu tot ce înseamnă aceasta pentru zona noastră.

CRIZA DIN GOLF

Apărută din senin, fără vreo justificare cît de cît, criza din Golf loveşte puternic ţările din estul Europei. Mai întîi, prin scumpirea țițeiului. Mai apoi, prin efectele dezastruoase ale blocadei Irakului. Căci ţări ca România, Bulgaria, Polonia etc. aveau acolo afaceri de multe miliarde de dolari. Să fi fost o pură întîmplare criza din Golf? Să fie de vină numai „nebunia" lui Saddam? Ne îndoim. Saddam a calculat destul de bine riscul unui consens Bush-Gorbaciov la O.N.U.. Apoi, naţionalismul arab, preponderent pretutindeni în zonă, îl recunoate astăzi pe Saddam drept erou şi lider. Bush, prin însăși trenarea crizei, riscă să-şi „carterizeze" mandatul (NewsWeek). Iar Gorbaciov, indiferent de dezlegarea crizei din Golf, punîndu-se la remorca Washington-ului, apare drept perdantul principal. Şi aşa scăzut acasă, prestigiul său este foarte scăzut în armată. O evoluţie nenorocită în Golf ar putea fi semnalul schimbării drastice la Kremlin.

La toate aceste zodii adverse ale conjuncturii mondiale se adaugă şi alte consecinţe ale ei. Lumea occidentală merge înspre recesiune (vezi prăbuirea valorilor la Bursa din Tokio). Pentru fiecare 8 dolari cu care creşte preţul barilului, economia occidentală pierde un procent de expansiune economică. Creditele sînt mai rare şi mai scumpe (cresc dobînzile). Capitalurile vestice, conştiente de riscurile din Estul Europei, vor fi prudente o vreme, preferînd pieţe mai sigure, mai profitabile. În sfirșit, în cadrul zonei est-europene se manifestă fenomene profund negative: conflicte interetnice, revendicări teritoriale, o anumită neglijare a tradiţionalelor legături economice din cadrul zonei. Toate acestea grevează şansele reformei şi retrezesc, odată mai mult, nostalgia liniştii de odinioară.

Pe scurt - şi nu numai din rațiuni interne - festivismul revoluţionar din '89 a luat sfîrșit. Abia acum încep problemele.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul I, nr. 32, 8-15 nov. 1990)

Read more...

Cuba - Marele salt înapoi

Notă

Instabilitatea politică, accesele de violenţă, menţinerea unor mari dificultăţi economice și a unor grave tensiuni sociale au făcut şi fac ca mulţi oameni - de bună credinţă, majoritatea - să regrete... vremea lui Ceauşescu! Exprimări ca: „măcar atunci era liniște!” sau ,,dacă băga ala mîncare, ehe-he!" sau cunoscuta (mai recent) ”Ceaușescu PCR/ Scapă-ne de F.S.N.!” exprimă o gîndire sinceră, dar simplistă, fără fundamentul necesar (politic și economic). Căci prăbuşirea regimului Ceauşescu a fost cauzată de o formidabilă acumulare de nemulţumiri (de la „mîncare", la umilinţă) care, la rîndul lor, au fost cauzate de un sistem economic falimentar pretutindeni - în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, R.D.G. şi, desigur, şi în patria comunismului, U.R.S.S. 

La falimentul funciar al întregului sistem, s-a mai adăugat ceva: inflexibilitatea totală a politicii externe a Ceauşescu, după 1985. Dacă pînă atunci reuşeşte (mai ales între 1965 şi 1976) o subtilă basculare între Moscova și Washington, profitabilă lui - şi pînă la un punct şi ţării - după apariţia lui Gorbaciov el a crezut că poate înfrunta simultan și Moscova, și Washington-ul și însăşi politica lor de apropiere și reorganizare a Europei și a lumii! Revenind la cauzele interne, revolta de la Braşov a fost contenţionată la vreme, cea de la Timişoara - nu. Nu interesează, acum și aici, de ce a fost aşa. Dar pentra cei care regretă că lucrurile s-au întîmplat aşa (”şi dusu-s-a cu liniştea noastră!”) vom pune altfel problema: cum am fi trăit azi, dacă fi fost conduşi pe mai departe, şi în 1990, de Ceauşescu? Ce am fi „mîncat” şi care ar fi fost „liniştea”, după o eventuală înfrîngere a revoltei de la Timişoara? Cum am fi trăit deci, dacă nu în condiţiile unei totale izolări economice, tehnico-ştiinţifice, culturale și morale? Care ar fi fost impactul unei asemenea izolări pentru traiul omului de pe stradă ?... Sigur, istoria nu se scrie cu „dacă”. Totuşi, pentru că unul din marii prieteni ai lui Ceaușescu continuă să-și conducă ţara și astăzi, fără a-şi fi schimbat concepţiile politice şi economice - este vorba de Fidel Castro - să vedem care este situaţia economică și socială în Cuba. Evită Cuba degringolada economică, cartelele, şomajul, mizeria, tensiunile sociale? Evită ea izolarea sau, dimpotrivă, îi devine tot mai tragică victimă? 

Vă oferim în acest scop, spre lectură şi reflecţie, un articol recent apărut în săptămânalul L'Express. Citiţi, deci, și judecaţi şi singuri încotro am fi sărit, în '90, sub Ceauşescu, chiar și fără să se fi produs revolta de la Timișoara, chiar şi fără să fi fost nevoie să o fi reprimat sîngeros, pentru a se fi menţinut în șa...

”La Miami, exilații cubanezi au pus şampania la gheaţă: niciodată viitorul lui Castro nu a fost aşa de sumbru ca acum. Într-un discurs aproape tragic, cu ocazia celei de-a 30-a aniversări a Comitetelor de apărare revoluţionară ale Revoluției, Liderul Suprem se nelinişteşte de scăderea livrărilor de materii prime din Uniunea Sovietică: ”Este imposibil să prevedem care va fi situaţia în 1991. Riscăm să trebuiască să ne descurcărn cu extrem de puţin. Și chiar fără de nici unele".

Întrucit parcul de autobuze urmează să-şi înceteze activitatea din lipsă de piese de schimb și de benzină, Cuba a cumpărat din China 200.000 de biciclete, comandînd alte 500.000. În întreprinderi se fac liste cu salariaţii cărora le vor fi distribuite, pe criteriul unei locuinţe situate la mai mult de 8 km de locul de muncă. În agricultură vitele vor înlocui tractoarele. S-a lansat un program prin care ,,100.000 de vite vor fi obişnuite să tragă la jug”. La nevoie, toate vitele vor trece la căruţe. Castro numeşte aceasta ,,o perioadă specială în vreme de pace”. Un eufemism pentru măsuri, care în alte părţi ar fi luate numai la vremuri de război: laptele, orezul, făina mazărea, brînza, carnea, păsările, peștele sînt pe raţie. Pe cartele au trecut încă 185 de produse ca: țesăturile, hainele, încălţămintea, produsele de igienă și întreținere... Altă problemă: cartela nu-ți garantează nicidecum că în magazine vei și obţine ceea ce ea îți promite. Cu autorizație specială se iau: ventilatoarele, frigiderele, mașinile de spălat, radiourile și televizoarele, fiarele de călcat. Autoritățile apreciază că ar fi greșit să ceri oamenilor să economisească curentul, și totodată să-i laşi să-și procure aparate electrice...

Brutăriile nu lucrează noaptea, orarele şcolilor sînt reduse pentru a evita orele de întuneric, cinematografele şi-au redus programele: insula a trecut la ralanti. Un singur ziar mai apare Granma, oficiosul Partidului. Se vorbeşte de uzine care se vor închide din lipsă de curent, iar situaţia se va înrăutăți. Sovieticii amînă construirea unei centrale nucleare, iar aceea a unei rafinării a fost suspendată. Centralele termice își reduc activitatea: U.R.S.S. a livrat anul acesta cu 2 mil. tone de petrol mai puțin decît era prevăzut. Preţul petrolului a crescut după invazia Kuweitului: ţiţeiul va trebui plătit în devize la cursul pieţii de la 1 ianuarie. Castro a fost foarte explicit: pentru a plăti cele 13 milioane tone de țiţei, Cuba ar trebui să vîndă anual 26 milioane tone de zahăr, adică triplul producţiei sale anuale! Ca urmare, agricultura se reîntoarce la un nivel de strictă subzistenţă. ”Cred că în Capitală câteva sute de mii de muncitori vor rămîne fără lucru", socoteşte Castro, care compară viitorul eu ”reîntoarcerea în sierra Maestra" - acei munți de unde a pornit cîndva Revoluția, în 1959.

Dar încăpăţînarea dictatorului este din ce în ce mai greu suportată. Pînă de curînd nemulţumirea cuprinsese pe intelectuali, de acum ea cuprinde şi Partidul. Tineri ce revin din Europa Centrală sau Moscova sînt contaminați de perestroika. La locurile de muncă şedințele pentru pregătirea Congresului IV sînt adesea zgomotoase. Se denunță birocrația și privilegiile; se cere o revenire la piața liberă, interzisă țăranilor din 1984. Încît autoritățile au trebuit să lase ”lest”: viitoarele alegeri locale se vor desfășura cu buletine de vot secrete și vor fi mai mulți candidați. Altă noutate: locuitorii regiunii Havana vor avea voie să crească porci acasă. În același timp, pentru a controla situaţia mai strict, puterea se concentrează: se reduce secretariatul naţional al partidului de la 9 la 5 membri, se reduce personalul la jumătate în organele centrale şi provinciale.

Începutul unor schimbări în vederea unui congres al ultimei şanse? Pentru Castro, se pare, e deja tîrziu. Socialismul cubanez trăieşte sub perfuzii... Fără Moscova, zilele îi sînt numărate. Or Kremlinul își strînge punga. ”Nu poate exista atitudine pozitivă faţă de guverne ca cel al Cubei, a căror politică constă în a-și trage seva din resursele poporului nostru!”, se indignează Oleg Tașaiev, un consilier al lui Boris Elțîn. Anatoli Dobrinin, consilierul lui Gorbaciov, nu dă mai mult de un an Cubei. În mai deja, doi consilieri ai lui Gorbaciov, Iuri Pavlov și Ghiorghi Arbatov, au fost la Miami, discret, pentru a începe discuții cu exilaţii cubanezi. Suprem afront: G. V. Terentiev, director comercial al Aeroflot, a anunţaţ de curînd că escala avioanelor pe aeroportul Havana în drumul lor spre America Latină se va muta la Miami. Motivul: în curînd Cuba nu va mai dispune de benzina de avion necesară realimentărilor (benzină care vine din U.R.S.S. – n.n.). Amenințarea nici măcar nu este voalată.”

 (traducere după L Express, efectuată de Corneliu Dida și apărută în revista Contrast, anul I, nr. 32, 1-8 nov. 1990) 

Read more...

Reforma economică: Cine e cu ea?

După o campanie electorală în care concepţia economică liberală si programul opoziţiei „istorice" au fost puse la stîlpul infamiei (şi ştim de către cine) obiectivul F.S.N. - adjudecarea puterii și legitimarea ei - a fost atins cu brio. A fost o surpriză pentru Europa, dar în ţară a surprins doar scorul („de maidan", am zice) pe care opoziţia şi azi îl contestă. Dar adevărata surpriză a fost crezul și programul actualului guvern Roman, un program liberal, la început; „mai liberal ca al liberalilor" de prin septembrie încoace.

Că este aşa o recunoaşte domnul Radu Câmpeanu și o susţine şi explicaţia pe care primul ministru i-a dat-o acestuia recent: „Azi, în Europa, chiar şi socialiştii fac politică liberală". Aşa e, dacă l-a avut în vedere pe socialistul Mitterand. Numai că „ciudăţenia" opţiunii guvernului F.S.N. actual nu se limitează la aspectul strict moral, al paternităţii de idei. Căci pînă la urmă, programele sînt făcute tocmai pentru a convinge și a capta pe cît mai mulţi. De aici însă şi pînă la o cvasi-preluare in toto a concepţiilor liberale ale opoziţiei (pentru care aceasta a plătit şi îndurat atîtea) este o distanţă enormă, dar şi o distantă ce impune, minimal, o întrebare:

DE CE AȘA CEVA?

Păi, în primul rînd, pentru că – nu-i aşa – ”azi, în Europa şi socialiștii fac politică liberală”. Ceea ce nu înseamnă forţamente că domnul Petre Roman este... socialist. Numai că domnul Roman, sîntem convinşi, cunoştea această modă - să-i zicem „pariziană", cu temei - şi pe vremea cînd în campania electorală combătea asiduu programul liberal. Și atunci? Sigur, lumea se mai schimbă, mai învață. După cum nu este exclus ca domnul Roman să fi combinat magistral moda „bucureşteană" a lui „noi nu ne vindem ţara" din aprilie-mai cu cea ”pariziană” (liberală, cum se vede treaba, azi) - cîștigînd într-un prim tempo puterea, pentru ca apoi să facă politica în care a crezut, de fapt. Posibil, de înţeles, ba chiar şi lăudabil. Căci în cazu1 în speţă reforma adoptată promite (atît deocamdată) o tranziţie reală spre economia de piaţă de care ţara - este şi convingerea noastră - are azi atîta nevoie.

Numai că o politică - şi mai ales una atît de radicală într-o ţară aflată la răscruce - pentru a avea succes, trebuie să şi convingă, să aibă aliaţi şi încă cît mai mulţi!

Stă oare azi guvernul Roman chiar atît de bine sub acest raport?

Sînt oare F.S.N.-ul, sindicatele, tehnocraţii, televiziunea, preşedintele Iliescu sau străinătatea (în mod real) de partea guvernului Roman, cînd e vorba de reformă ? Să le luăm pe rând.

F.S.N.-ul

F.S.N.-ul, al cărui prim lider este (totuşi!) domnul Roman, este principalul suport al actualului guvern. În Parlament, cel puțin, în ciuda unor retuşuri mereu conservatoare, maşina de vot funcţionează. La nivelul structurilor (şi la centru, şi în țară) F.S.N.-ul este încă amorf, nestructurat, lipsindu-i - lucru foarte grav - o viziune ideologică clară! Se aşteaptă o convenţie ”la iarnă", pentru care vicele C. Iordache cere material bibliografic (!) domnului Cunescu (!)... Între timp însă, viziunea ideologică a guvernului apare foarte clară. Întrebare: în virtutea cărei comuniuni F.S.N.-ul, ca partid, sprijină reforma liberală Roman, dacă propria-i ideologie, lipsindu-i, își aşteaptă încă „iarna"? Apoi masele, să le zicem feseniste (honny soit qui mal y pense), ele ce spun? Sînt oare cu reforma? Greu de zis, căci după sondaje (şi nu numai) baza de masă a acestei formaţii se erodează continuu. Rezumînd, la nivelul F.S.N.-ului reforma economică e sprijinită de vîrfurile parlamentare (ceea ce nu e puţin). Dar partidul, cu structuri fluide, cu ideologie neclară şi cu bazele sale de masă erodate, e departe de a fi un aliat de nădejde la vremurile grele pe care le anunţă demarajul actualei reforme. Totul, ne temem, are alura unor vîrfuri angajate într-o reformă necesară, dar riscantă, căci baza lor de sprijin apare periculos de glisantă mai la orice pas.

SINDICATELE

Un succes ca cel din mai ar fi trebuit să asigure guvernului, și deci şi reformei, un masiv sprijin sindical. Or, nici pe departe! Grevele se ţin lanţ. Iar caracterul revendicativ salarial (demagogic) capătă proporţii. Departe de a fi înţeles că salariul creşte numai în măsura în care creşte şi profitul, sindicatele - să fim iertaţi - aleargă după „bani"-hârtie, făcînd greve, ruinînd economia. Preocuparea pentru reforme de structură, singurele apte să relanseze producţia și profitul, este foarte, foarte slabă. Încît politica salamului, a S.R.L.-urilor, a salariilor plătite orişicum, „bună” în mai, își arată astăzi colții. Nu e de mirare, deci, că 11 din cele mai importante centrale sindicale se arată astăzi ostile liberalizării preţurilor, şi deci reformei. Ce va urma după 1 noiembrie, cînd preţurile la foarte multe produse vor creşte cu 100-120 la sută (cum s-a antecalculat), nu-i greu de ghicit. Vom scrie atunci. Numai că lumea milioanelor de salariaţi din sindicate - principalul teren social al reformei - are deja luciri de patinoar.

TEHNOCRAȚII

Ce spun zecile de mii de directori, contabili-şefi, ingineri, economiști? Cîți din ei salută reforma, o aşteaptă, o doresc? Și cîți din ei sînt sceptici, se tem de ea, îi doresc eşecul? Dispune oare guvernul la nivelul acestui segment social vital pentru reformă de acea majoritate fără de care nimic nu-i cu putinţă? Căci, plasaţi între ciocanul reformei şi nicovala revendicărilor sindicale, ei vor duce greul, profesional vorbind; după cum, la acest nivel intermediar se decid, se vor decide multe, foarte multe.

TELEVIZIUNEA

Prin „tradiţie” ea e cu puterea. În toate. Numai cînd e vorba de reformă, devine „obiectivă". ”Comentariile” domnului Roşiianu (a cărui „cultură” economică e cea care e!) subminează demersul reformei mai mult decît o grevă. Căci, rămînînd la mentalitatea comună, dar nu şi economic fundamentată, conform căreia „dacă preţurile cresc, atunci noi ce facem?", asemenea comentarii, difuzate la ore vîrf, alimentează atitudini ce compromit orice schimbare de substanţă. Și atunci întrebăm și noi: ce facem pentru a readuce (nu prin coerciţie) oamenii la muncă? Ce facem pentru a reumple magazinele cu mărfuri? Ce facem pentru a termina cu cozile, pentru a lua orice bază economică speculei şi bișniţei? Cu poliţia, cu armata, cu forţa și dictatul asemenea lucruri nu se schimbă nici nu se îndreaptă, ci se generează! Este aceasta concluzia a zeci de ani de dictatură „ferm” şi ”științific” aplicată și în domeniul economic! Dovedeşte televiziunea că a priceput aceasta prin emisiunile ei de cea mai largă audiţie? A pregătit televiziunea publicul larg prin informaţii economice corecte, din ţară şi vecini, pentru a înţelege sensul, necesitatea și preţul inerent al reformei? Sau, cumva, accentuează disproporţionat de mult pe preţ?

PREȘEDINTELE

Ca artizan al victoriei din mai, dînsul - s-o recunoaștem - a preconizat întotdeauna o politică economică cu scenarii treptate, pe termene de ani. E drept, dînsul l-a numit pe domnul Roman prim-ministru, dar acesta şi-a format echipa de unul singur: „în acești oameni cred, cu ei voi lucra!”... Și încă o nuanță. Cităm din discursul domnului Roman la prezentarea guvernului la Palatul Cotroceni: „Acesta e programul de reformă..., pe care, cum am înţeles, îl sprijiniţi şi dumneavoastră”. Referindu-se la domnul Iliescu, acest ”cum am înţeles" de atunci explică multe azi. Printre altele o anumită retragere a domnului Iliescu la Cotroceni, o anumită rezervă pe care şi-a luat-o - credem noi - vis-a-vis de reformă. Sigur, prerogativele sînt limitate, dar dacă ar fi crezut cu tărie în această reformă, ar fi putut să facă multe pentru ea. Or, exceptînd un meritoriu şi reuşit efort pe plan extern (New York), actualul guvern nu pare a fi susţinut cu destulă tărie de preşedinte. De ce? Să nu fi intuit dînsul terenul alunecos pe care actuala reformă îşi va face primii paşi? Să fie domnul Iliescu preocupat mai degrabă de menţinerea sa într-o postură de arbitru imparţial şi nepătat de ”ingerinţe”, decît de riscurile (majore, zicem noi) de destabilizare prin înseşi condiţiile politice, sociale şi psihologice inadecvate la această oră pentru tot ceea ce presupune reforma, ca preţ pentru popor?

OPOZIȚIA

Firavă, pusă în corzi de această preluare de program, ea e obligată de propriile-i crezuri să sprijine reforma. Singurul teren de manevră care îi mai rămîne l-a indicat domnul Câmpeanu: „Vom supraveghea această (posibilă) distanţă între ideile afişate şi transpunerea lor în fapt". Aceasta deci, şi poate aşteptarea: în speranţa că eşecul guvernului îi va aduce apa la moară; în nădejdea că un eventual succes îi va crea o bază socială mai largă, azi atît de firavă.

Fundamentată teoretic, perfectibilă în destule detalii reforma propusă de guvern - şi o spunem cu regret - este grevată de serioase handicapuri. Handicapul extern este bine cunoscut. El îi limitează aportul de capitaluri masive care, pentru încă bună vreme, vor prefera pieţele mai sigure de prin alte părţi. Apoi, creditele externe devin ce în ce mai rare şi din ce în ce mai scumpe. Căci lumea, din păcate, înclină spre o recesiune. La handicapul extern se adaugă un handicap intern major: societatea românească este divizată, de fapt, nu în partide, ci în două „şcoli": cea reformatoare (cu aliați puțini) şi cea conservatoare, azi majoritară. Reforma, prin urmare, ne apare izolată politic, cu o tot mai îngustă bază de mase, aflate încă departe de a pricepe ce se întîmplă în păienjenişul din triunghiul muncă-salariu-tejghea. Paradoxul este că guvernanţii de astăzi au priceput rapid (după ce ei înşişi l-au creat) handicapul extern. Dar nu par a pricepe handicapul intern. Altfel cum să se explice lipsa unei adevărate ofensive propagandistice în favoarea reformei, o propagandă inteligentă, bazată pe adevărul economic, singurul care contează în atare perioadă. Din păcate, nici presa de opoziţie şi nici cea independentă - în teorie, ambele interesate de succesul acestei reforme - nu par să priceapă nici ele mai mult.

Judecînd după calendarul reformei, ar părea târziu să se mai refacă un atare handicap. Dar dacă purtători ai reformei, şi în primul rînd guvenul, sînt convinşi de necesitatea ei, atunci pregătirea corespunzătoare sub raport propagandistic și psihologic ar trebui adusă, de urgenţă, în prim plan. Iar o scurtă amînare a declanşării reformei ne apare productivă într-o atare ipoteză. Altfel, reforma actuală va rata la primii paşi, compromițînd o idee valoroasă, destabilizînd ţara și generînd complicaţii - chiar și externe - greu de bănuit prin amploarea lor. Iar alternativa politică - în caz de eșec - se va plasa la stînga, cu tot ce poate însemna aceasta...

(Corneliu DIDA,  revista Contrast, anul I, nr. 31, 25-31oct. 1990)

Read more...

România Mare, o tranzacție riscantă

Stabilitatea continentului asigurată la Yalta şi Potsdam în 1945, e drept, cu preţul echilibrului terorii nucleare, a devenit caducă. Locul ei a fost deja ocupat de un tulbure sezon al tuturor prefacerilor, în care, după un rapid şi spectaculos „joc al dominourilor" în 1980, 1990 marchează schimbări epocale de frontiere. Iar aceasta, începînd cu „absorbţia" în neant a celei mai fierbinţi frontiere europene: zidul berlinez şi linia Elbei.

Când frontierele sovietice sînt puse în discuţie - vezi efortul celor trei republici baltice pentru obţinerea independenţei - ar fi o iluzie sau o neglijenţă să ne imaginăm că o anumită atmosferă creată în străinătate, dar şi în ţară (din păcate), în jurul Transilvaniei și a minorităţii maghiare, este doar întîmplătoare.

Recent, ziarul „România Liberă", reluînd pasaje largi din ”Moskovskie Novosti", comentează un „proiect" (?) de sorginte maghiară pentru o ... „Românie Mare"!

Dacă un proiect pentru o Românie Mare ar fi apărut în revista „România Mare" a domnului Barbu, să zicem, lucrul ar fi fost „firesc" şi l-am fi clasat la capitolul „erori şi teribilisme".

Cînd însă cea mai prestigioasă publicaţie moscovită găzduieşte un proiect pentru o Românie Mare, sub semnătura unui politolog maghiar, treaba devine extrem de serioasă şi anumite comentarii se impun. Cu atît mai mult cu cît comentariul ,,României Libere" este destul de subțire şi de - straniu - deferent.

După ce ne clasează pe noi românii alături de germani ca „mari cîştigători" în cadrul acestor prefaceri, domnul Lengyel ne explică şi de ce. Dânsul imaginează o Românie Mare în care Moldova Sovietică (unită eventual cu Moldova Românească) ar deveni o componentă — ca şi Transilvania autonomă — a unei Românii Mari, dar federale! Diversiunea este clară: asociindu-se Moldova Sovietică la un proiect de Românie „Federală" (de care şi Corneliu Vlad se cam oripilează) domnul Lengyel obţine, desigur „deloc interesat",... o Transilvanie... autonomă! Iar noi să ne încîntăm la un atare „proiect" ! Căci, nu-i aşa, Moldova Sovietică (unită sau nu cu Moldova Românească) ar deveni şi ea parte a unei Românii Mari, dar evident „federale"!

Orice s-ar spune, acest „proiect" aminteşte de celebrele inele de bîlci pe care scamatorul le asociază, pentru ca mai apoi să le desfacă, folosindu-se de o piesă trucată. A trecut prin multe ţinutul dintre Prut şi Nistru - dar iată că acum soarta şi preocupările Basarabiei sînt folosite de unii pentru încropirea a fel şi fel de melodii parşive de sirenă. A fel şi fel de „inele" în care oropsita Basarabie e pusă pe postul ignobil (şi nemeritat) de piesă trucată, menită – în concepţia străvezie a domnului Lengyel şi a prietenilor de la ,,Moskovskie Novosti" - să desfacă România (zice-se pe această cale... devenită „Mare") într-o constelaţie „federală"!

Este de înţeles preocuparea oricărui maghiar vizavi de soarta drepturile inerente ale minorităţii maghiare, inclusiv a celei mai numeroase, cea din România. După cum este normal, o corectă tratare şi în România a acestei autentice probleme. Astăzi, însă, cînd ,,dominourile" prăbuşite în 1989 lasă loc pentru o evoluţie spre o normalitate democratică (brutal intreruptă şi interzisă de Yalta şi Potsdam în 1945) este straniu ca, sub lozinca democratizării, să se croiască asemenea proiecte, al căror instrument nu poate fi democratic, dar al căror rezultat ar fi regenerarea unor naţionalisme, pe cît de desuete, pe atît de contraproductive pentru toţi.

Nu autonomii artificiale (căci ele nu ar putea fi construite democratic, ci numai prin siluirea majorității zdrobitoare româneşti din Transilvania) soluţionează corect şi pozitiv problemele legitime ale minorităţii maghiare, ci o democratizare reală, făcută cu bună credinţă şi tact de toţi, aici, în România.

Democratizarea și evoluţia reală spre Europa - aceasta e calea și pentru România!

Orice altă tratare - „autonomii", anexiuni, „decupaje" teritoriale - nu ar face decît să încalce drepturile unora (majoritari fiind) și să transfere aceeaşi spinoasă problemă - naţională, în fond - în ecuaţii teritoriale și etnice noi, cu atît mai injuste şi generatoare de conflicte.

Și dacă democratizarea este singura cale corectă, profitabilă pentru toţi în acest spaţiu est-european, şi pentru R.S.S. Moldova trebuie să adoptăm o aceeaşi măsură.

Actul de rapt din 1940, făcut de Stalin sub oblăduirea pactului cu Hitler, nu poate fi corectat astăzi prin măsuri simpliste, simetrice, dar de sens contrar, pentru bunul motiv că realităţile istorice consumate acolo în 50 de ani - deportări, rusificare, imigrare masivă rusofonă - au schimbat sensibil faţa fostei provincii româneşti.

Devenită republică unională în cadrul URSS, Moldova dintre Prut şi Nistru nu îşi poate rezolva problemele decît în cadrul unei evoluţii democratice autentice în limitele propriei Constituţii, precum şi ale Constituţiei sovietice. Iar dacă democratizarea reală presupune o dezvoltare naţională, culturală şi etnică normală (şi presupunem) actualul cadru (dublu) constituţional al Moldovei Sovietice a evoluat destul de permisiv şi suficient de elastic sub acest raport. Ce se va întîmpla cu cadrul constituţional al U.R.S.S. şi cum va arăta noul Tratat Unional (de care se vorbeşte azi la Moscova) nu este treaba nici a Bucuretiului şi - cu atît mai puţin - a Budapestei, „să vină cu sfaturi"; este treaba popoarelor din U.R.S.S. şi a factorilor constituţionali sovietici. Indiferent de evoluţiile statului sovietic - spre o nouă Federaţie, spre Confederaţie sau spre secesiuni limitate - vecinii, şi prin urmare și România - trebuie să respecte cu scrupulozitate relații corecte, să evite orice fel de „pretenţii" sau ingerinţe nu numai neavenite, dar groteşti, inconştiente, avînd în vedere semnificaţia statului sovietic și sensul evoluțiilor de azi în lume.

Comunitatea de origine, de limbă și cultură cu populaţia românească de acolo nu pot fi folosite pentru scopuri aventuriste, străine intereselor autentice ale României, dar şi ale Moldovei Sovietice. Relaţiile culturale, economice, politice dintre Bucureşti şi Chişinău au devenit posibile azi tocmai graţie deschiderii democratice: ele se dezvoltă, după cum vedem, în cadrul mai larg al relațiilor cu U.R.S.S. Să se rămînă pe această linie corectă, să nu se permită nimănui atitudini aventuriste, iresponsabile.

E bine că se trimit cărţi româneşti, dar ele nu trebuie să înlocuiască prin dictat administrativ pe cele rusești, ci trebuie să li se alăture, la concurenţă, aş zice. E bine că se primesc studenţi moldoveni pentru Universităţile noastre. Ei însă nu trebuie să-i înlocuiască la revenirea în Moldova pe cei rusofoni prin dictat administrativ, ci să li se adauge la concurenţă, din nou. E bine că se reiau relațiile economice de-a lungul şi de-a latul Prutului. Toate acestea vor contribui în mod organic, firesc şi neforţat, la o dezvoltare normală, armonioasă şi în concordanţă cu interesele reale ale populaţiei din R.S.S. Moldova.

Progresul - acest perpetuu atentator la stările forţat îngheţate - își va spune cuvîntul. Şi aceasta suplu, gradat, en douceur, cum zice francezul.

Dacă vreodată R.S.S. Moldova îşi va redefini drastic relaţiile cu Moscova, cum a fost în 1918, ca şi atunci acest fapt trebuie să fie rezultatul evoluţiilor strict locale.

Abia apoi - dar în nici un caz mai înainte – România va trebui să reexamineze situaţia...

Deocamdată, însă, să se respingă orice formulă sau proiecte, fie ele făcute sub sigla „României Mari"!

Căci România Mare, în graniţele ei din 1920, ca și Unirea lui Mihai de la 1600, aparţin istoriei. Ce va veni, vom vedea.

În România de azi, însă, ca şi în ţările vecine, imperativul istoriei e altul: democratizare reală, democratizare în fapte, democratizare în conştiinţe.

Pe acest teren să ne întrecem cu vecinii, căci este singurul pe care putem cîştiga cu toţii!

Altfel...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista constănțeană Contrast, anul I, nr. 27, 27 sept.- 3 oct. 1990)

Read more...