Basarabia - la actuala oră europeană

  

Într-o viziune tradiționalistă, ”drepturile noastre asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord și Herţei” sînt incontestabile. Orice bun cunoscător al problemei - că e neamţ, rus sau maghiar - va recunoşte aceasta (fie şi în sinea sa), dacă vrea şi poate să fie obiectiv.

Dar azi, această viziune, oricît de justificată ar fi ea de trecut, nu e cea mai productivă, dacă e să dorim (şi o dorim cu toţii) o refacere a unităţii naţionale. Căci viziunea tradiţionalistă atrage după sine mai vechi reflexe mentale, sau de acţiune, incompatibile cu ora europeană actuală.

Azi revendicările teritoriale, „chiar justificate", sună prost: îți alungă disponibilitatea terţilor pentru a fi ascultat şi înţeles. Și sună prost, pentru că intră în contradicție cu aranjamentele europene și intercontinentale, la care noi nu sîntem decît o fațetă de mozaic. Or, pentru a fi acceptaţi şi sprijiniți trebuie să fim o faţetă de mozaic compatibilă cu ansamblul. Orice stridenţă, chiar și de limbaj, aduce grave prejudicii. Avem noi forţa să schimbăm această realitate?

Cunoscîndu-ne drepturile, avem nevoie de un demers inteligent, suplu și adaptat actualei ore europene, tot aşa cum şi înaintaşii noştri - de la Cuza, la Ionel Brătianu şi Titulescu - s-au adaptat inteligent orei europene a veacului lor.

Or, actuala oră europeană operează cu alte concepte: drepturile omului, dreptul la autodeterminare al popoarelor, democratizare spre economia de piaţă şi securitate europeană în cadrul instituţional existent (recentul Acord de la Paris - noiembrie 1990).

Poziţia tradiționalistă operează însă cu concepte vechi, greu de acceptat - naționalism, revendicări teritoriale etc. - respinse de plano pe orice meridian euro-atlantic. Avem noi oare puterea sau interesul să procedăm în contrasens cu toate acestea?

Evident că nu!

Mai mult, a persista - mai ales cu dreptatea alături - pe atari poziţii ne aduce grave prejudicii. Și în chestiunea Basarabiei, dar și în alte direcţii la fel de majore!

Ora europeană actuală ne obligă să plecăm de la realități, să le analizăm obiectiv: și prin prisma intereselor noastre legitime, dar respectînd și interesele legitime ale celuilalt.

Nu ne îndoim că, dacă Germania s-a unificat, reunificarea la Prut nu va întîrzia prea mult. Această revenire la matcă nu va fi însă rezultatul unui gest punctual în timp, ca la 1918, ci al unui proces de durată. În fapt, acest proces a început în 1985 odată cu renaşterea românească de la [revista] „Literatură şi Artă" din Chişinău. Iar de atunci au trecut şase ani de nebănuite succese! Vor mai fi şi alţii necesari, desigur...

Cadrul acestui proces, sensurile lui, au depins şi depind de patru factori:

1. Statalitatea şi suveranitatea Moldovei (fără de care nimic n-ar fi fost posibil).

2. Mecanismele şi factorii constituţionali din cadrul statului sovietic.

3. Conştiinţa național-cultural românească a basarabenilor.

4. Relațiile umane, culturale, economice şi politice ale Republicii Moldova cu România.

În Republica Moldova, acţiunea politică poate şi trebuie să influenţeze şi să folosească toţi aceşti patru factori, pentru promovarea drepturilor culturale, politice şi economice, dar pe o canava conceptual modernă, europeană. Iar în acest sens, dernocratizarea şi promovarea proprietăţii private şi a pieței trebuie să meargă paralel - pe cît posibil - cu evoluţiile europene. Ţările Baltice să fie modelul pentru Moldova. Dezvoltarea conştiinţei național-culturale româneşti în Basarabia trebuie să aducă însă cu ea și un plus de nivel intelectual, de calificare si competenţă. Şi toate acestea, la concurenţă cu moştenirea „mediului sovietic"! Politica culturală şi măsurile administrative ce pot decurge de aici trebuie să evite arbitrariul şi să nu încalce drepturile legitime ale rusofonilor. Politica culturală românească a Moldovei și a forţelor politice româneşti de acolo nu trebuie îndreptată orbește ”contra ruşilor", ci să însemne totodată promovarea unor condiții normale, europene, de acces la cultură, profesie și posturi pentru toată lumea.

Cooperarea cu România a autorităţilor de la Chişinău este vitală. Schimburile de elevi şi studenţi, de profesori şi specialiști, cooperarea economică trebuie organizate, instituţionalizate și finanţate de cele două guverne. Cadrul acestora nu trebuie să forţeze posibilul, să irite inutil Moscova, sau orgoliul rusofonilor. Trebuie lucrat cu seriozitate şi profesionalism pentru succesul specific al fiecărui domeniu abordat, al fiecărei acţiuni în parte, fără ”politizări" inutile și forţate; fără ostentații. Cei direct implicați în aceste actiuni de cooperare cu România să se simtă mai buni, mai competenţi, mai apreciaţi (inclusiv material) decît anterior. Cetăţenii moldoveni să judece singuri, pe bază de rezultate și efecte, ce poate aduce cooperarea cu România şi, într-un sens mai larg, deschiderea spre Europa. Abia avînd bune rezultate în aceste direcţii, actuala suveranitate (proclamată) a Moldovei va fi treptat validată de viaţă. În ce priveşte suveranitatea Moldovei şi mecanismele constituţionale din cadrul statului sovietic, România nu poate și nu trebuie să acţioneze direct. Este din păcate tocmai eroarea comisă de guvernul Roman şi de dl. Iliescu, care s-au grăbit să „acţioneze”, semnînd recentul Tratat cu Gorbaciov.

S-a spus că acest Tratat era urgent pentru a putea bloca automata prelungire a celui precedent, mult mai nociv. S-a spus că acest Tratat va permite relaţii bilaterale cu Moldova, cu alte republici. Aşa pare să fie, dar art. 20 este ambiguu şi Moscova îl poate oricînd interpreta restrictiv. S-a spus că recunoaşterea actualei frontiere, cuprinsă în Tratat, pică foarte prost. Aşa e! În fond, se putea rămîne la cele stabilite la Tratatul de pace de la Paris (1947) și la Acordul de la Paris (Nov. 1990). De ce să vii cu atari „suplimente", într-o atare conjunctură fluidă, cînd Parlamentul nostru încă nu a găsit cu cale să denunţe - cum a făcut-o Sovietul Suprem - Pactul Molotov-Ribbentrop?!

Ce e de făcut, acum, că acest tratat a fost semnat?

Pentru a fi efectiv, acest tratat ar trebui ratificat de Parlamentul României și de Sovietul Deputaţilor de la Moscova. Mai întîi, Parlamentul nici să nu-l ia în discuţie, pînă cînd Moscova nu-l va fi ratificat ea însăşi. E minimal și de bun-simț!

Să nu uităm, la 1918, când Rusia și Basarabia erau cam în aceeaşi situație, noi am fost siliți (de trădarea Rusiei) să semnăm o pace umilitoare cu germanii la Buftea. Ea însă nici nu a fost validată de Parlament, şi nici contra-semnată de regele Ferdinand! Situaţia de atunci era la fel de fluidă ca cea de astăzi. Puternicii germani din martie 1918 - cînd semnam pacea - capitulau ruşinos opt luni mai tîrziu încît pacea înrobitoare de la Buftea practic nu a funcţionat. Că lunile sau chiar zilele pot aduce multe (și foarte repede) o dovedesc şi aranjamentele recente de la Novoe Ogarevo, de lîngă Moscova. Acolo, Gorbaciov și cele nouă republici dispuse să semneze noul Tratat Unional, recunoscînd dreptul celorlalte şase republici de a se „abţine", au hotărît să-şi acorde reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (!), ele urmînd să alcătuiască, deci, un spaţiu economic aparte. Evident, este o presiune economică asupra celor şase „fugari" pentru a-i readuce la matcă. Dar, totodată, este pentru prima oară că se cvasi-oficializează două categorii de republici!

Pentru o abţinere sine die de la discutarea acestui Tratat în Parlament pledează și deteriorarea continuă economică din U.R.S.S., ca şi instabilitatea politică și surprizele ce pot apare pe acest fond.

Apoi să nu uităm că Europa, Germania şi însăşi America sînt foarte prudente vizavi de evoluţiile sovietice. Ele se tem de imprevizibilul unui război civil într-o ţară vastă, dotată cu arme nucleare; de efectul catastrofal pentru ţările est-europene al prăbuşirii economiei sovietice (de unde le vin încă materiile prime) şi (posibil) de reacţiile Chinei la o slăbire excesivă a Moscovei. Nu este însă exclus ca Occidentul să aibă deja în mînă firul de care, trăgîndu-se prudent și abil, să se deşire ochi cu ochi, pe nesimţite, imensul, putredul şi bătucitul ciorap sovietic. Orice mişcare bruscă, neinspirată poate duce însă la ruperea și chiar pierderea acestui fir. Ne-o va spune mîine istoria dacă a fost aşa. Oricum, tot acest proces este un ”război diplomatic" cu mult prea mare pentru resursele noastre. Pînă atunci grija principală a României trebuie să fie democratizarea internă, succesul reformei economice, apropierea de instituțiile europene și, pe această bază, de cîștigat o stabilitate internă și un demaraj spre prosperitate.

A fi mereu cu un pas înaintea Moldovei şi unul-doi paşi înaintea U.R.S.S.-ului în acest proces este cel mai mare ajutor ce se poate acorda cauzei româneşti în Basarabia. Este un obiectiv realizabil pentru care nu ne poata blama sau acuza nimeni, inclusiv Kremlinul!

Cînd în România se va trăi mai bine şi liber ca la Chișinău sau Moscova, se va fi marcat punctul decisiv în procesul reunificării naţionale.

O reunificare care ne va readuce, pe cei de pe ambele maluri ale Prutului, la valențele casei europene actuale.

Să dea Dumnezeu!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Națiunea, anul II, nr. 45, 1991)

Read more...

Mesajul lui Ilie Ilașcu

Mesajul lui Ilie Ilașcu

De la sângerosul război de pe malurile Nistrului din primăvara anului trecut [1992], nici un alt eveniment nu a stârnit atâta revoltă şi emoţie ca sentinţa contra lui Ilie Ilaşcu şi a camarazilor săi, întemniţaţi la Tiraspol. Reacţia era previzibilă, ca şi anumite inconveniente pentru deţinătorii de facto ai puterii de acolo. De unde, aşadar, această hotărîre, de unde atâta insolenţă?

În primul rând, dacă Tiraspolul a hotărît să întâmpine prin crimă (în 9 decembrie) ziua drepturilor omului (10 decembrie), este pentru că promotorii acestor drepturi - instanţe internaţionale, guverne, personalităţi, NGO-uri - nu sunt consecvenţi, ci selectivi în această chestiune! Mai clar, sunt selectivi pe criteriu de interes şi conjunctură.

În al doilea rând, Tiraspolul a intuit şi mizat pe anumite efecte psihologice, dar şi politice, ce l-ar putea servi şi imediat, dar şi pe termen lung. Să vedem!

Mesajul trimis românilor din Transnistria e clar: aşa veţi păţi şi voi, dacă...! Apoi, pentru românii din Basarabia acesta este un mesaj de intimidare, ameninţare şi luare aminte: rusul e puternic, nu iartă, nu uită şi va veni vremea când va relua totul de la capăt cu tunul, tancul şi gulagul! Şi în sfârşit, este vorba de un mesaj de încurajare a propriilor adepţi - suntem tari, nu cedăm, va veni vremea când vom reface imperiul! După cum există şi un mesaj indirect: „ei, şi ce-a făcut şi poate face România pentru voi?"... Câte ceva din toate acestea vor fi avut ecoul lor, ceea ce nu e puţin pentru bolşevicii din Tiraspol.

Politic însă, lucrurile ni se par ceva mai subtile. Conştienţi că sprijinul Moscovei este esenţial - indiferent de melodia la modă la Kremlin - Tiraspolul a amânat sentinţa. De ce? Pentru a nu plasa cortegiul de proteste locale sau internaţionale în plină campanie electorală rusă: pentru a-l menaja pe Elţîn şi ai săi. Pronunţată joi, 9 decembrie, sentinţa a fost ignorată de televiziunea rusă 24 de ore. Abia vineri seara s-a dat un reportaj cu protestul popular din Bucureşti. Cum a doua zi campania electorală era deja încheiată, liderii politici au fost scutiţi să comenteze lucruri atât de incomode pentru ei. Este, aceasta, lecţia învăţată de Tiraspol după pripeala implicării în puciul din octombrie de partea lui Ruţkoi şi Hasbulatov, dar şi dovada coordonării cu Kremlinul.

Pentru Republica Moldova procesul şi sentinţa la moarte contra lui Ilie Ilaşcu are efecte politice ce nu puteau scapa bandei de la Tiraspol. Mai intâi, procesul şi sentinta sunt menite să ridiculizeze statalitatea, suveranitatea şi independenţa Moldovei; să le sublinieze inconsistența la scenă deschisă. Mai apoi, Snegur - singurul interlocutor acceptabil pentru Tiraspol deocamdată -  este lovit în tot prestigiul lui de prezident. El a asistat şi de această dată neputincios la mendrele Tiraspolului. Iar aceasta când? În plină campanie electorală pentru alegerile de la 27 februarie pentru parlament şi pe fondul unor nemulțumiri sociale tot mai accentuate. Ilaşcu este un lider marcant al Mişcării Frontului Popular din Moldova. Împreună cu avocatul său, Vozian, el este în fruntea listei de candidați ai Frontului Popular în alegeri. Procesul şi sentința aceasta nedreaptă, ridicolă şi ilegală, împotriva căreia Snegur nu a putut sau nu a vrut să facă nirnic, umflă pânzele Frontului Popular în conjunctura electorală actuală. De unde şi şantajul politic contra lui Snegur pe ideea: nu accepţi tratative oficiale cu noi, nu-i nimic! Noi avem timp. În schimb tu, Snegur, asişti neputincios cum şansele electorale ale oamenilor tăi scad, iar ale unioniştilor din Frontul Popular cresc. Mărăcuţă a şi făcut o propunere în sensul celor de mai sus, al cărei obiect la vedere este viaţa lui Ilaşcu, scopul politic al Tiraspolului fiind recunoaşterea sa oficială de către Chişinău şi confederalizarea Moldovei. Pe de altă parte, graţierea lui Ilie liaşcu şi eliberarea întregului grup se pot regiza destul de uşor, încât mulţi români din Basarabia să perceapă totul ca pe un merit al lui Snegur şi ca pe o virtute a compromisului în politica Chişinăului în chestiunea Transnistriei. În plus, un atare deznodământ ar putea scădea avântul electoral actual al Frontului Popular.

Prin urmare, mascarada acestui proces care ameninţă acum să se încheie cu o tragedie, urmăreşte să legalizeze - via confederalizarea Moldovei - un regim pe care până şi Kremlinul se jenează să îl recunoască. Să fie însă numai asta? Credem că pe lângă manevra tactică descrisă mai sus, se urmăreşte şi un efect cu bătaie mai lungă.

Prezenţi în scrierile unor cronicari, pomeniţi în preocupările unor voievozi sau vlădici moldoveni, studiaţi în arhive de un Iorga sau de Gh. Brătianu, aflaţi vremelnic (1941-43) sub administraţia nominal românească, românii de dincolo de Nistru şi deci şi Transnistria nu au avut totuşi cum pătrunde în conştiința naţională românească. Căci incluşi de Rusia în provincia Tauridei, împilaţi, deznaţionalizaţi, izolaţi cu totul de Ţară, românii din Transnistria nu au participat - nu au avut cum - la procesul renaşterii naţionale din secolul trecut şi nici la frământările şi luptele pentru Unire, aşa cum a fost cazul cu românii ardeleni, bănăţeni, maramureşeni, bucovineni sau basarabeni. Încât, metafora poetului - „De la Nistru pân' la Tisa" - exprima şi această tristă realitate: Transnistria şi românii de acolo nu şi-au putut găsi pănă acum un loc în conștiința naţională rornânească. Pe de altă parte, împărtășind din 1940 aceeaşi soartă cu românii de peste Nistru, aceeaşi entitate - RSS Moldovenească - pentru românii basarabeni Transnistria nu este o simplă abstracţie cărturărească, ci pur şi simplu un pământ strămoşesc! Iar aceasta cu atât mai mult cu cât legăturile de rudenie şi inter-umane au fost intense peste Nistru, iar intelectualii basarabeni au studiat bine trecutul şi năpăstuirea acestei ramuri de români.

Rezumând, în timp ce pentru românii basarabeni Transnistria este pământ strămoşesc, pentru românii din țară Transnistria reapare abia acum ca renăscută din morţi! Cum lucrul acesta este valabil mutatis-mutandis şi pentru românii de peste Nistru, ce se simt încă cu bună credinţă „numai" moldoveni, aceste aspecte nu puteau scăpa experţilor de la Kremlin. Încât, această percepţie a Transnistriei - diferită în Ţară şi în Basarabia - va fi fost un element ce se cerea accentuat în optica celor ce stau la cârmă în Tiraspol. Procesul, şi acum sentinţa contra lui Ilaşcu, vor fi menite şi accentuării acestei diferenţe de percepţie, dar şi unei reîntoarceri a întregii Basarabii cu ochii în lacrirni la cele de dincolo de Nistru! De la acest perfid şantaj cu sentimente omeneşti şi până la constatarea cinică, exprimată de altfel - „vreţi la România?! Atunci să vă luaţi adio de la Transnistria!"- drumul e simplu şi la indemâna oricărui român basarabean. Dacă la această tristă realitate o asociem şi pe aceea a superficialităţii, cosmopolitismului şi alergiei atâtor „democraţi" din România faţă de ideea însăşi a Unirii, avem o imagine mai clară a complexităţii acestei probleme vitale pentru destinul românesc. Iluzionaţi până peste poate de integrarea europeană, înstrăinaţi funciar de problema refacerii unităţii noastre naţionale peste Prut, nu-i nici o mirare că mulţi ”democraţi" protestează acum cu jumătate de gură din birouri și preferă continuarea în Parlament a „scandalului de la Alba-lulia" - devenit abia aşa scandal! - iar alţii imaginează „ferestrele largi la apus şi un mare calcan la răsărit" pentru arhitectura de maine a politicii externe româneşti!

Noi, dimpotrivă, fără a nega necesitatea unei bine cumpănite deschideri spre Europa, credem că problema refacerii unităţii peste Prut este cel puţin la fel de importantă! Dar pentru aceasta este nevoie să se evalueze mai bine cine sunt, ce vor şi ce pot „democraţii", este nevoie să se renunţe la arhitecturi asimetrice cu „ferestre" şi „calcane" şi să se lucreze exact acolo unde îl doare mai tare pe neprieten acum: la reconstrucţia Ţării, dar şi la conştiinţa naţională românească. Iar aceasta - pretutindeni unde sunt români! Pentru noi, acesta este mesajul românului Ilie Ilaşcu!

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul III, nr. 1 (22), 25 dec 1993- 15 ian. 1994)

Read more...

Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (II)

Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (II)

Fără a fi încă un stat independent sub raport formal (juridic), Moldova satisface deja cele mai multe dintre criteriile necesare. Este proclamată nominal independenţa; este recunoscută ca atare de Marile Puteri şi de zeci de alte state; este membră la ONU şi la CSCE; are politică externă proprie; are Armată Naţională în formare; limba oficială este limba română (chiar dacă insuficient promovată).

Oricâte critici şi rezerve se pot formula aici - şi se pot - fosta RSS Moldovenească, sub raport juridic, este amintire. Embrionul statalităţii sale (RSS), sub impulsul renaşterii naţionale începute acolo, al spiritului vremii şi al prăbuşirii URSS a generat structurile juridice formale ale unui stat independent. Oricum, o nouă realitate! Poate chiar de cursă lungă!

Adversarii unirii au inţeles aceste lucruri şi le-au exploatat. Pentru ei independenţa este un instrument anti-unire, dar şi unul pe potrivă pentru o nouă asociere gen CSI. Unioniştii, orbiţi de propriul ideal şi de manevrele anti-unioniştilor, nu au înţeles că independenţa poate fi şi instrumentul ruperii de fosta Uniune şi - potenţial - vehicolul unirii de mâine. Congresul intelectualilor şi Alianţa pentru Independenţă (de care se vorbea la Chişinău) ar putea fi însă o dovadă a maturizării politice a românilor de acolo şi a unei mai bune înţelegeri a problematicii unirii.

Oricum, a nega sau a deplânge debusolaţi noua realitate a unei independenţe a Moldovei e o prostie. Independenţa nu exclude unirea. Ea o precede necesar. Îi schimbă traseul. Îi amână, e adevărat, pentru ani de zile, ceasul. Dar ea oferă timpul indispensabil pentru evoluţiile interne - sub raport cultural, lingvistic şi al conştiinţei naţionale -, fără de care unirea nu ar fi posibilă şi nici viabilă, ne temem...

Independenţa, chiar formală şi încă incompletă, înseamnă - totuşi! - desprinderea juridică de fostul imperiu. Iar pe această cale se poate schimba şi direcţia de lucru, efectivă, a instituţiilor în orice stat. Inclusiv spre pregătirea intemă a unirii, dacă însă aceasta va câştiga inimile celor dintre Prut şi Nistru. Aici este, de astfel, şi cheia problemei unirii, care, înainte de a fi o chestiune politică, economică etc., este o chestiune de conştiinţă naţională! Or independenţa, abil folosită, poate oferi terenul, instrumentele şi timpul indispensabil unei atari evoluţii.

Ne apropie sau ne îndepărtează de unire realităţile Modovei?

Raportat la speranţele multora, ne indepărtează. Dar raportat la realităţi, la utopia care era unirea mai acum vreo şase ani, ne apropie, desigur! De-ar fi să ne gândim o clipă numai la situaţia în care se află azi celelalte teritorii pierdute-n 1940: Cernăuţii, Hotinul, Cetatea Albă, Izmailul, Herţa...

Rezumând, este puţin. Dar puţin este mai mult decât nimic. De ce numai atât?!

Politic, pentru că timp de 45 de ani în România nu s-a făcut nimic anume pentru unirea la Prut. Iar între Prut şi Nistru - totul contra ei! Intelectualitatea moldoveană, fermentul renaşterii naţionale acolo, nu a avut capacitatea să preia puterea. Iar agrarienii care conduc azi la Chişinău, prin însăşi extracţia lor, se simt legaţi ca destin de spaţiul rus.

Economic, pentru că Moldova depinde 90% de schimburi cu fosta Uniune, iar baza ei energetică este în Transnistria, unde se află şi 50% din potenţialul ei industrial. Apoi, România fiind in criză, nu poate, nu ştie sau nu vrea să facă mai mult decât puţinul pe care-1 face.

Cultural, pentru că rusificarea a făcut acolo ravagii, iar româno-fobia îi este corolar. Cu o intelectualitate tehnică şi economică făcută în cea mai mare parte la şcoala rusă şi cu o izolare ermetică faţă de România vreme de 50 de ani, de mirare (!) dar şi de admirat este renaşterea schiţată acum şi nicidecum cortegiul de imense probleme de azi! Apoi, renaşterea spirituală şi naţională a unui popor nu este o chestiune „de campanie" sau „de persoane". Ci un lung şi complicat proces în care munca, valoarea, buna-credinţă, tenacitatea, organizarea, suportul material, climatul de liberă concurenţă şi dragostea de Neam sunt prealabile indispensabile, vitale!

Conjunctural, pentru că România e în criză. Fără depăşirea ei, fără ca Ţara să devină - în termeni relativi - o atracţie, vitrină pentru românii dintre Prut şi Nistru, unirea rămâne cel mult un ideal. Rusia, departe de a fi ieşit din criză, se simte tot mai mult atrasă de revitalizarea imperiului. Pentru „democratul" Elţîn - „frontierele Tadjikistanului cu Afganistanul sunt frontierele Rusiei!" Veritabilă doctrină Elțîn, nu-i aşa? Ruşii, cea mai mare naţiune europeană, sunt şi singurii care nu au avut niciodată frontiere etnice proprii! Psihologic vorbind, singurele lor frontiere au fost şi sunt cele ale imperiului lor. Criza rusă nu şi-a găsit încă făgaşul spre o nouă normalitate. Cum va arăta aceasta? Un imperiu refăcut, „confederal"? Sau o fărâmiţare şi un lung şir de războaie locale? Apoi, Ucraina este o mare enigmă. O Ucraină realmente independentă ar putea deveni - în anumite condiţii -un veritabil baraj politic şi geografic faţă de pretenţiile ruseşti asupra Moldovei. După cum nu e deloc exclus ca ea să emită pretenţii asupra Transnistriei. Serbia şi Ungaria sunt aliaţi naturali, dar şi efectivi ai Rusiei, căreia i se deschid astfel destule variante de contra-lovitură. Occidentul, ca şi „occidentalizaţii" noştri, gândesc în alți termeni problema naţională, dacă nu cumva le repugnă cu totul! Când e vorba de Europa Occidentală, Maastricht-ul operează cu ideea majorităţilor, înlocuind ideea comunistă cu cea „comunitară". Când e vorba de Europa de Est, occidentul operează cu ideea minorităţilor, înlocuind ideea naţională cu pulverizarea naţională. Iar la adăpostul unor valori reale, capătă tot mai multă substanţă un cosmopolitism a- şi anti-naţional, în favoarea unor centre obscure, dar nu mai puţin reale, de Putere!

Care este strategia politicii externe româneşti de azi? Orientare fermă spre Comunitatea Europeană sub raport economic şi politic, iar in acest cadru, către Germania, Franţa şi Anglia, care „decid" la Bruxelles (aşa cum au decis la Strasbourg). Sub raport militar, spre NATO şi implicit spre SUA, care „decid" acolo, drept complementaritate - o politică de menajare la est. Şi cam atât, dacă lasăm la o parte faimoasa „deschidere spre lume". Chiar şi dusă cu succes, o atare politică destul de puţin imaginativă, prin raport cu problema unirii la Prut, nu va avea decât două efecte: pe de o parte, Moldova se va simţi tot mai mult atrasă spre CSI, iar pe de alta, Prutul va deveni o triplă frontieră: cu Moldova, cu spaţiul CSI, dar şi între zona NATO şi spaţiul militar al CSI! Fără drastice reorientări, fără o veritabilă Ost-Politik românească, ca pandant la actuala opţiune „vest", unirea rămâne pentru foarte multă vreme departe.

Între timp, criza internă se adânceşte. Iar forţele politice româneşti, ca şi presa, au vreme pentru tot soiul de vizite, simpozioane, conferinţe de presă, recepţii, baluri sau scandaluri. Nu şi pentru o serioasă dezbatere asupra reîntregirii noastre la Prut.

Între formulele unui ”naţionalism" găunos, vetust şi de paradă, exhibate inconştient la ocazii aniversare şi insolenţa intrebării: ”Ce vă trebuie, bă, vouă, unire?", lansată de un ratat lider democrat, se cască adevărata dimensiune a problemei unirii, aici în România: reîntregirea la Prut trece prin adevărata renaştere naţional-spirituală în Ţara încă mutilată...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 11 (16), oct.1993)

Read more...

Marian Munteanu despre politica CSI

Președintele rus Vladimir Putin a calificat drept „foarte productive” discuțiile pe care le-a avut vineri și sâmbătă cu premierul Pavel Filip, cu ocazia summit-ului CSI de la Bișkek, dar a atras atenția că acum, oricât și-a dori, nu se mai poate ajunge la un acord bilateral cu Republica Moldova: „Moldova a semnat acordul cu Uniunea Europeană, acum trebuie să implicăm și Comisia Europeană, dar sper să găsim o soluție comună”, informează Europa Liberă. (sursa: aici)

Ca răspuns la cele afirmate la summit-ul CSI, Marian Munteanu, liderul ANR, a postat astăzi pe Facebook:

”Președintele Putin apreciază că „țările post-sovietice au plecat din Uniunea Sovietică cu o moștenire clar pozitivă” și, spre deosebire de UE, unde „fiecare vorbește pe limba lui”, CSI ar oferi avantajul... limbii ruse, ca "liant" de comunicare.
Pentru a putea discuta despre viitor, trebuie clarificate și înțelese problemele trecutului. Din acest punct de vedere, moștenirea URSS este una negativă pentru TOATE popoarele acelei zone de influență, inclusiv pentru poporul rus. Milioanele de morți, zecile de milioane de deținuți politici și deportați, strămutările de populație, campania uriașă de bolșevizare și anulare a identității etnice a popoarelor sunt o realitate cumplită, peste care nu se poate trece cu ușurință.
Pentru ca un idiom să devină un liant și nu un lanț, e nevoie de respectul identității culturale, a drepturilor istorice, a demnității și libertății fiecărui popor, indiferent de mărimea acestuia sau de numărul rachetelor nucleare pe care le deține.Ca român și descendent al unei familii din Basarabia aștept, de exemplu, să văd că presiunile cu privire la impunerea unei așa-zise limbi "moldovenești" să înceteze. Aștept să fie recunoscută calitatea etnică de român pentru toți vorbitorii de limbă română (și nu "moldovenească") din toate zonele de la răsărit de Prut și Nistru, aștept ca Mitropolia Basarabiei să nu mai fie persecutată, aștept să văd că libertatea cetățenilor din spațiul aflat sub influența CSI este respectată.
Și da, este bine, foarte bine, că la reuniunile UE e nevoie de 27 de traducători. Asta înseamnă respect pentru fiecare stat și fiecare popor. Poate într-o zi vor trebui și mai mulți traducători. Doamne, ajută!

P.S. Pe tatăl meu îl chema Vladimir și, ca orice basarabean, știa limba rusă. Dar partea din Rusia pe care o respecta și aprecia era cea a culturii, a valorilor umane, a credinței ortodoxe și în nici un caz cea a oprimărilor și nedreptăților pe care familia mea, ca atâtea alte milioane de familii românești, rusești, poloneze, lituaniene, letone, ucrainiene ș.a.m.d. le-au cunoscut cu prisosință.”

Read more...