(articol scris de Corneliu Ioan Dida)
Chestiunea Rusă
Actuala criză
"constituţională" din Rusia domină copios preocupările cancelariilor
lumii, dar şi fluxul de ştiri şi comentarii. Este normal. Oamenii politici preocupaţi
de propriile viziuni şi interese văd aici, pe bună dreptate, un izvor de griji
şi complicaţii practic nesecat. Presa, cel mai adesea legată intim de grupări
şi interese, vede totodată în această criză şi un izvor de ştiri senzaţionale,
pe care - s-o recunoaştem! - omul modern le apreciază şi gustă "pentru
conţinut" chiar şi atunci când, în fapt, nici nu-i spun prea mult.
În pofida
marasmului economic, a confuziei politice, a neputinţei instituţiilor, în
pofida dezagregării ce tinde să cuprindă şi Armata, Rusia rămâne o mare putere.
Chiar şi în dramatic reflux fiind - care pe unii îi poate bucura naiv-periculos
- vidul potenţial de putere ce se conturează poate antrena efecte, adesea, la
scară planetară. Contează, credem, mai puţin "cine anume câştigă" -
Elţîn sau Congresul. Contează însă enorm: pe ce teren anume se va tranşa această
criză? Se va tranşa exclusiv politic? Sau echilibrul forţelor şi dezechilibrul
acţiunilor va antrena Armata într-o luptă fratricidă?
Urmărind noianul
de poziţii exprimate se poate remarca că oamenii politici responsabili de
soarta statelor se reţin să facă pariuri foarte explicite, lăsând presei
această plăcere. Poziţiile reţinute, voit calme, luate de preşedintele Clinton,
nu pot ascunde că la Washington se doreşte un succes al lui Elțîn. Dar nici nu
pot escamota un adevăr uitat mai ales din decembrie '89 încoace. Anume, că
America şi Occidentul au o capacitate şi disponibilitate remarcabile de
acomodare "şi cu dracul", dacă aceasta îi slujeşte interesul! Au
făcut-o cu Stalin, cu Mao, cu Ceauşescu şi, recent, cu Iliescu. Iată de ce
credem că principala grijă a Americii va fi aceea ca actuala criză să se
desfaşoare şi să se dezlege exclusiv pe
cale politică. Ceea ce nu exclude sprijinirea discretă a lui Elţin. Dar nu
credem că de dragul acestuia vor lăsa (sau împinge) lucrurile până la conflict
deschis.
Pentru primatul
unei desfăşurări paşnice pledează patru argumente:
1. O degenerare
violentă a crizei ar putea duce la o demembrare a Rusiei şi, subsecvent, la o
serie de conflicte locale. După cum, o atare evoluție poate duce la un război
civil fără precedent. Căci, să nu uităm, Rusia posedă mii de arme nucleare! Cum
s-ar desfăşura un atare război într-o astfel de ţară superînarmată - nimeni nu
ştie, dar îşi poate imagina cu destulă uşurinţăl În această apocaliptică
necunoscută rezidă, credem, şi şansa majoră pentru soluţia politică.
2. O variantă cu
războaie locale între țările autonome ale Rusiei poate "exporta" conflictul
la vecini prin cel puţin patru zone: prin Baltica şi Moldova, înspre Europa;
prin Caucaz şi Asia Centrală, spre lumea musulmană.
3. După o gravă
recesiune mondială, economia americană dă semne de revenire. O complicaţie de
tip iugoslav în fosta Uniune Sovietică ar fi o catastrofă pentru lumea bursei
şi ar genera un şir de complicaţii greu
de stăpânit. Actualul sistem monetar mondial, instabil, atât ar aştepta pentru
a cădea în colaps.
4. În ciuda
reţinerilor, când este vorba de dat parale, Occidentul este totuşi interesat în
refacerea economică a estului european şi în integrarea sa treptată în
propriile-i structuri. O evoluţie violentă în Rusia ar compromite, poate, un
atare proiect. În tot cazul, ar putea impune un preţ suplimentar imens, plătit
din Occident, puţin dispus să-l plătească în condiții de pace.
Dacă este evident
că lumea exterioară nu are nici un interes să se ajungă la conflict, este la
fel de clar că cei care ar avea cel mai mult de pierdut într-o atare catastrofă
ar fi Rusia şi poporul rus. Aici este şi speranţa: în propriul interes al Rusiei pentru pace.
Într-o ţară devastată
spiritual după şapte decenii de dominaţie comunistă, lumea politică este foarte
greu de evaluat. În mare există trei curente de gândire politică: reformatorii
occidentalizanţi (azi pro-Elţin), comuniştii şi naţionaliştii. Dar în vârtejul
vieţii politice există o multitudine de nuanţe şi suprapuneri ce sporesc confuzia
şi fărâmiţează eşicherul. Cu excepţia comuniştilor, care dispun de mijloace şi
de experienţă, restul partidelor sunt la primii paşi.
Din vechea
tradiţie rusă - exceptând zonele specific culturale, unde ruşii au şi azi
realizări de valoare, a mai rămas extrem de puţin. În politic, doar atât: setea
de a domina pe celălalt şi supunerea în faţa forţei. Preluate de la ţari,
ambele au fost duse "pe noi culmi" în acest secol. Chiar dacă
supunerea în faţa forţei s-a eclipsat acum, aruncând ţara în pragul anarhiei,
de îndată ce ar apare un nucleu de forţă, reală, coerentă, acest străvechi
reflex şi-ar reintra rapid în drepturi. Dacă naţionaliştii visează graniţele vechiului
imperiu ţarist şi re-omogenizarea Rusiei, iar comuniştii revenirea la vremea
lui Stalin, ei bine, ambele curente se bazează tocmai pe dorinţa de ordine prin forţă, pe care tot mai mulţi oameni din
popor o exprimă făţiş. Reformist-occidentalizanţii, la rându-le, mizează pe
forţă. În fond, şi reformiştii, aidoma naţionaliştilor sau comuniştilor, doresc
revenirea Rusiei "la ceea ce a fost odată". Dar cu alte mijloace: cu
cele cu care a avut succes Occidentul. Iar aici reformiştii au un alt aliat: setea de a poseda. Bani, averi, putere
chiar!
Cât anume va dura
actuala criză, cum anume se va dezlega ea, cine poate şti? Vom asista, probabil,
la un mic armistiţiu şi la o chemare la urne. Credem însă că într-o ţară masiv
materialistă, profund despiritualizată, cum este astăzi Rusia, istoria
următorilor ani îşi va extrage substanţa din cele două dominante: dorinţa de a domina pe alţii și dorinţa de a
poseda! Alternativa de tip spiritualist e de domeniul utopiei, încă. Ea se
întrezăreşte totuşi în ortodox-slavofile luate de Soljeniţîn şi adepţii săi.
Pentru România,
situată între o Iugoslavie în flăcări şi o Rusie în criză majoră, pericolele
sunt mai mult decât reale. O dezlegare paşnică a crizei şi menţinerea
mecanismelor democratice în distribuirea şi controlul puterii la Moscova sunt
vitale pentru noi. În orice altă variantă de evoluţie a chestiunii ruse,
sprijinul Occidentului pe care mulţi români contează, ar fi o iluzie. În cel
mai bun caz vom fi un pion avansat, bun pentru sacrificii şi tranzacţii. Ca la
1917, ca în 1945, şi azi pentru români "Dumnezeu este prea sus şi
Occidentul prea departe"... de ceea ce visează occidentalizanţii noştri.
(25 martie 1993)
(articol scris de
Corneliu Dida și apărut în revista Mișcarea,
anul II, nr. 4 (9), aprilie 1993)
Facebook
Postări
