Cronica evenimentelor politice - dec. 1994 (II)

România și integrarea euro-atlantică, în 1994

Pentru partizanii integrării noastre euro-atlantice, 1994 a fost - la prima vedere - un an bun.

1. Clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţiile noastre cu SUA a acţionat, pentru prima dată după 1988, de-a lungul unui întreg an calendaristic. Prelungirea ei pe 1995 a fost o formalitate, iar din 1995, probabil, se va renunţa la actualul sistem de re-prelungire anuală. În plan economic şi comercial, rezultatele sub acest raport au fost bune. Comerţul cu SUA a crescut simţitor, iar investițiile americane de capital în România au trecut pe primul loc. Totuşi 1994 a evidențiat anumite carenţe ce ţin de starea jalnică a industriei noastre şi care împiedică o mai bună valorificare a avantajelor dobândite pe piaţa americană... 

2) În 1994 s-a încheiat procesul ratificării Acordurilor de Asociere a României la Uniunea Europeană. Suntem astfel a treia ţară, după Polonia și Ungaria, care încheie acest proces. Aceste acorduri sunt menite să micşoreze actualele decalaje dintre UE și ”asociaţi", sub raportul legislației, instituţiilor, al standardelor economice şi financiare, dar și al productivităţii, eficienţei, infrastructurilor etc. Toate acestea în perspectiva unei aderări ca membru al UE cu drepturi depline. Acordurile se întind pe circa 8-10 ani. La sfârşitul acestei perioade, unii dintre asociaţi vor deveni membri cu drepturi depline. Numai unii, pentru că asocierea nu este un bilet de intrare automată în UE la sfârşitul respectivei perioade, ci numai o şansă acordată de pe acum. 

Este evident, deci, că azi sau în viitorul apropiat, nici una din fostele ţări socialiste nu poate deveni membru cu drepturi depline în UE. De ce? Pentru că decalajele amintite sunt enorme. De exemplu, dacă prin absurd România ar fi admisă acum în UE, numai 25% din industria noastră ar face faţă concurenţei debordante a mărfurilor occidentale, care ar pătrunde liber, fără vamă, ca peste tot în Uniune. Restul industriei româneşti ar falimenta, aruncând în şomaj câteva milioane de oameni în numai câteva luni. 

După 8-10 ani, însă, decalajele respective se vor reduce substanțial. Dar ele vor rămâne importante totuşi. Încât, integrarea deplină a respectivelor ţări în UE le găseşte cu o capacitate concurenţială încă redusă. Soluţia? Acordarea unor importante subvenţii de către UE pentru acoperirea pierderilor. Astfel, Portugalia cu numai 8,1 milioane de locuitori, primeşte câteva milioane de dolari pe zi de la Bruxelles, pentru a acoperi pierderile produse de deschiderea totală a pieţei sale pentru ţările Uniunii. Subvenţiile le plătesc bogaţii UE - adică Gerrnania, Franţa etc. - care, de fapt, sunt şi principalii beneficiari ai deschiderii piețelor ţărilor membre. 

Ce se va întâmpla dacă vor intra în UE şi cei 6 foşti socialişti? Săracii UE de azi - Portugalia, Irlanda, Grecia, Spania - se vor teme că îşi vor pierde statutul de „sărac" şi, prin urmare, că vor pierde importantele subvenţii de azi. Bogaţii, însă, se vor teme şi mai tare căci venirea noilor „săraci" va impune contribuţii net crescute pentru ei către fondul comunitar de la Bruxelles. Deja, la Essen în aceste zile, şefii de stat din Ungaria, România, Slovacia, Bulgaria, Cehia şi Polonia vor participa la „summit"-ul UE, unde se preconizează crearea unui fond de 1,2 miliarde ECU anual, care va fi distribuit în următorii 5 ani celor şase asociaţi. Cele de mai sus arată că „cei 6" nu sunt totuşi foarte-foarte bineveniţi. Căci includerea lor în UE va da multă bătaie de cap şi va presupune şi mari cheltuieli sau sacrificii. Este însă neîndoielnic că o atare lărgire a „celor 15" va duce la o regândire a instituţiilor şi reglementărilor UE. Iar aceasta, nu în avantajul noilor veniţi, desigur... 

În primii trei ani, „asociaţii" primesc toate avantajele convenite, urmând ca în ultimii trei-patru ani UE să le primească pe ale ei. Este deci o asimetrie de calendar, care îi favorizează net pe asociaţi. Dar acest „cadou" are o durată scurtă de numai trei sau patru ani. După această „lună de miere", barierele vamale între cele două părţi se reduc şi ne vom trezi în faţa unui val de produse vestice căruia industria noastră nu îi va putea face faţă. Căci și azi, când de bine de rău avem o protecţie vamală, suntem inundaţi de produse vestice. Iar dacă acest lucru nu produce încă un dezastru - deşi şi azi efectele sunt dure! - aceasta se datoreşte sărăciei românului şi slabei puteri de absorbţie a pieţei româneşti. 

Şi ar mai fi două aspecte: 

a) dezarmarea vamală parţială, dar destul de drastică, pe care o va aduce cu sine asocierea, ne găseşte cu o economie încă neconcurenţială. Ceea ce este foarte grav! Este ca şi cum atacul inamic te găseşte total neantrenat. Cum să faci faţă concurenţei externe, dacă tu nu ai antrenamentul de acasă?... 

b) asocierea se va suprapune, calendaristic, cu complicatele procese ale marii privatizări şi restructurări. Adică, în plin cutremur! Este ca şi cum atacul inamic te găseşte cu tot armamentul demontat!... 

Cum, necum, de la 1 ianuarie intrăm în plină asociere. Noi ne aşteptăm ca încă de la primii paşi, confruntaţi cu lucruri pe care nu le-au prevăzut din vreme, guvernanţii noştri să alerge, la Bruxelles, după tot soiul de derogări şi exceptări. Ca odinioară la CSP; numai că Bruxelles-ul n-are mamă, n-are tată...

3) În 1994, România s-a mai apropiat de NATO. Am semnat „primii” aşa-zisul Parteneriat pentru Pace. Avem în activităţile acestuia note ”foarte bune”; în 1996 vom găzdui la Bucureşti nu ştiu ce conclav NATO, iar dl Roman este un fel de raportor NATO pentru răsăritul Europei. Cine mai e ca noi?!... 

NATO însă este o alianţă militară. Deci, eşti membru NATO sau nu eşti - alta nu se poate! Aici nu există formule graduale, ca în cazul grupărilor de tip economic de mai sus. Dovada este dezamăgirea produsă de formula hibridă care este Parteneriatul pentru Pace. Până şi americanii au priceput că această formulă nu are nici un viitor! În fond, ce este NATO? O alianţă militară care, înainte de a apăra securitatea unei ţări membre sau a alteia, apără o concepţie şi un mod de viaţă bazat pe trei principii: proprietatea privată (economia de piaţă), sistemul politic democratic şi drepturile omului. Iată de ce este de presupus că în NATO nu vor intra decît acele state est-europene care împărtăşesc acest mod de viaţă şi, deci, îndeplinesc aceste tacite condiţii. Ca în cazul UE, ca favoriţi pleacă Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia şi, cu a doua şansă, România şi Bulgaria. Nimeni nu ştie când se va produce aderarea la NATO şi nici dacă acest proces se va desfăşura deodată sau pe rând. După reuniunea de la Budapesta a CSCE, denumită acum OSCE, se conturează numai două variante. Prima: nimeni, nici măcar Rusia, nu va avea dreptul de veto la intrarea cuiva în NATO şi a doua: vor intra în NATO acei răsăriteni care nu au probleme cu Rusia! Prin urmare, nu s-a decis, în fapt, nimic! Căci cele două variante sunt complet opuse între ele! Clar pare a fi că, după extinderea CSCE (OSCE) până în Asia Centrală şi Vladivostok, nimeni nu intenţionează să extindă NATO pe același calapod. Se dovedeşte deci (încă odată) că NATO nu apără atât frontiere şi state, cât un mod de viaţă. Oricum, extinderea NATO până la frontierele fostei URSS şi chiar de dincolo de ele - căci şi Ţările Baltice sunt undeva pe listă - ridică şi pentru NATO chestiunea regândirii sale! 

În sfârşit, pentru o ţară ca România trebuie să fie clar că în NATO nu intră cine vrea. În NATO intră cine e dorit acolo, dar cu condiţia şi să facă faţă unor clare exigenţe. Astfel, ca şi în cazul UE, şi aici există anumite decalaje. Între NATO şi aspiranţii la calitatea de membri NATO: în materie de organizare, de legislaţie, de dotare, de putere de foc, de logistică etc. A aduce toate aceste aspecte la nivelul NATO presupune un veritabil cutremur organizatoric şi cheltuieli imense. Numai pentru a moderniza aviaţia s-ar putea ajunge la peste 5-6 miliarde de dolari! Ne-am putea întreba dacă toată această ”ofensivă” spre NATO are vreo noimă sau vreo bază? Într-un fel, le are. Noile democraţii din estul Europei, pe lângă faptul că se tem să rămână singure faţă în faţă cu Rusia, se mai tem şi între ele. De exemplu, Ungaria are pretenţii teritoriale în Slovacia şi în România. Ceea ce crează suficiente probleme pe planul securităţii în zonă. Or, cum după congelatorul sovietic aceste probleme au reapărut, se speră (Slovacia şi România) că, intrându-se în NATO, acesta va şti să le pună surdină; sau, dimpotrivă (Ungaria), că NATO le va arbitra curând şi ”adecvat"... Aceasta, cât priveşte noima. Cât priveşte baza, la întrebarea cine va plăti tot acest imens efort de înarmare, răspunsul este clar: contribuabilii din est... Dar şi aici se speră - în est - că, după destinderea strategică adusă de prăbuşirea comunismului în Europa, marile firme de armament occidentale vor şti să facă un lobby teribil şi să angajeze importante sume de bani în programe de ajutorare militară a Estului. Ca odinioară cu Grecia, Turcia etc. 

Dar înainte de a fi o afacere - căci este cert şi aşa ceva! - intrarea în NATO este o gravă chestiune politică şi de securitate naţională. De ne-am gândi la trei aspecte numai: 

- a intra în NATO înseamnă a aduce frontiera dintre NATO şi zona CSI pe Prut. Cum va influenţa această nouă realitate cu Rusia Ucraina şi problema unirii? 

- Raporturile cu Ungaria vor evolua spre stingerea pretenţiilor acesteia sau spre un arbitraj al NATO? 

- În ce măsură sunt pregătiţi, apţi şi dispuşi românii să adopte un mod de viaţă, un sistem politic şi nişte valori care și în Occident sunt din ce în ce mai contestate?...

În anii 1950, clasa politică a vremii se extazia în faţa perspectivei comuniste şi a alianţei cu URSS. Acum, clasa politică actuală se extaziază în faţa perspectivei democratice, comunitare şi a alianţei cu NATO. Lăsând de o parte filiaţiunile comune celor două ”clase” politice, mai frapează un lucru pe care acestea îl au în comun: lipsa oricărei analize lucide, în public şi pe elementele concrete. La urma urmei, cei din anii ‘50 aveau scuza ocupaţiei străine, a prostiei şi a lipsei de educaţie intelectuală. Or, azi, scuza ocupaţiei străine nu mai poate fi, totuşi, invocată!...

Republica Moldova în fața unui an crucial, 1995. 

Alegerile din februarie 1994 au adus o schimbare netă în aspectul politic din Republica Moldova. Câştigate clar de Partidul Democrat Agrar din Moldova, aceste alegeri au avut darul unei clarificări a vieţii politice. Acum puterea politică este deţinută majoritar de partidul domnului Snegur, care însă a înţeles să alcătuiască guvernul pe bază ”mai largă", incluzând şi cele două formaţii ale rusofonilor: Socialiştii-Edinstvo. Cele două formaţii de orientare naţională românească, Frontul Popular Creştin Democrat şi Congresul Intelectualilor şi Tăranilor, deţin abia o cincime din voturile parlamentului de la Chişinău. 

Consecinţele au fost evidente. 

A urmat o clară orientare spre CSI, cu care Moldova a semnat o serie întreagă de documente, care faptic o includ din nou, cu totul, în orbita Moscovei! Corelat cu această opţiune, se remarcă o răcire drastică a relaţiilor cu România. Mai mult, pe acest fond unii lideri ai PDAM agită tot mai des mai vechea lozincă a ”Moldovei Mari"' de la Munte la Mare! Oricât ar putea să pară această lozincă de total neavenită, ea ascunde în cutele ei un pericol imens pentru suveranitatea şi integritatea României. Căci, să nu uităm, în spatele diriguitorilor de la Chișinău se află imensa forţă a Rusiei, hotărîtă deja ”să redevină ceea ce a fost, ba și mai mult decât atât”.

Cum se explică situaţia de azi din R. Moldova? În primul rând, prin greşelile politice grave comise de forţele politice româneşti de la Chişinău, după anul 1991, anul dezmembrării URSS. Iar aici am enumerat: indecizia, dezbinarea, neglijarea factorului economic în propria lor politică; menţinerea pe linia unor lozinci vagi, adesea simplist-patriotarde, neglijarea acelor aspecte legate direct de preocupările de zi cu zi ale unei populații a cărei conştiinţă naţională a fost fragilizată de lunga noapte sovietică. În atari condiții, menţinerea numai cu numele la putere a unor guverne zise ”naţionale" între 1990 şi 1993 a oferit un teren foarte favorabil forţelor pro-moscovite, care au asociat românismul cu mizeria crescândă de acolo. 

În al doilea rând, pe fondul degringoladei economice şi sociale din aceeaşi perioadă, a fost destul de simplu pentru forţele pro-moscovite să speculeze situaţia. În timp ce sărăcia, destabilizarea socială, economică şi politică puteau fi puse (cu o oarecare abilitate propagandistică) pe seama ruperii de Moscova, dar şi „reapropierii" de România, nostalgia marii majorităţi a populaţiei după ”anii prosperi" de sub Brejnev a putut crea iluzia că drumul spre ,,mai bine" este un drum înapoi. Şi cine să te aducă înapoi dacă nu pro-moscoviţii?!... 

Acum au trecut deja zece luni de la preluarea puterii în mod făţiş de către forţele pro-moscovite. Situaţia economică şi socială însă a continuat să se degradeze! În ciuda reapropierii drastice de CSI şi a îndepărtării de România nu se întrevăd încă semnele însănătoşirii economice. Rusia - ea însăşi în plină criză economică, socială şi politică - se află confruntată cu grave complicaţii militare în Asia Centrală (Tadjikistan) şi în Caucazul de Nord (Cecenia)! Îndatorată deja cu sume imense către Moscova, Moldova se vede lipsită deocamdată de livrările de energie şi materii prime, pe care Moscova - în dificultate - înţelege să le livreze numai pe bani buni. Lipsită de lichidităţi, Moldova s-a văzut silită recent să ofere în schimbul unor furnituri vitale, drept plată, proprietăți și pământuri fratelui mai mare de la răsărit! Judecând după relativa surdină pusă reformei economice recent la Chişinău, ne putem aştepta ca anul 1995 să fie un an extrem de dificil sub raport economic. Va fi capabilă actuala opoziţie de la Chişinău să înţeleagă unde a greşit în trecut? Și, pe această bază, va fi ea capabilă să construiască o alternativă viabilă? Dacă da, desigur partida va rămâne încă greu de câştigat. Căci actuala echipă de la Chişinău mai are o rezervă: eliminarea oricărei urme de democraţie din viaţa tinerei ”republici”...

Oricum, anul 1995 se anunţă de pe acum unul crucial. Iar în această perspectivă, singurul răspuns potrivit ce l-ar putea da Bucureştiul lui Snegur şi ai lui ar fi evoluţie stabilă internă şi un reviriment real pe plan economic şi social.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 19 (40), 16-31 dec. 1994)

Read more...

Politica externă a Federaţiei Ruse

Centrul de Studii Ruse şi Sovietice a organizat în această săptămână, sub egida Academiei Române şi a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, conferinţa Principalele coordonate ale politicii externe a Federaţiei Ruse, cu referire la perioada 2000-2012, susţinută de doamna ambasador Paraschiva Bădescu, diplomat şi fost şef al misiunilor OSCE în Turkmenistan şi Muntenegru. Intervenţiile din sală au dus la o dezbatere interesantă, din care voi reda ideile principale.

După cum spunea Churchill, acţiunile Rusiei sunt o „enigmă învăluită într-un mister” şi cheia ar putea fi interesul ei naţional. La câţiva ani după ce Rusia acceptase ca politică externă agenda Occidentului începe să se facă simţită opoziţia celor care promovau interesul naţional; decizia de extindere a NATO cu excluderea Rusie din proces şi intervenţia militară în Kosovo în 1999, când SUA şi NATO ignoră din nou Rusia, sunt o lovitură pentru poziţia de putere pe care aceasta credea că o deţine.

Vladimir Putin cîştigă primul mandat în 2000, când Rusia ajunsese să depindă de împrumuturile din Occident, terapia de şoc ca reformă economică internă se dovedise un eşec, iar Federaţia nu mai era în măsură să-şi apere interesele naţionale; situaţia echivala cu o suveranitate condiţionată, ceea ce impunea o strategie pentru restabilirea deplinei suveranităţi.  Documentul de politică externă elaborat la sfârşitul anului 2000 avea ca obiective:

• -       asigurarea integrităţii teritoriale a ţării şi obţinerea unei poziţii în comunitatea internaţională în consens cu interesele Federaţiei, ca mare putere,
• -      influenţarea procesului de constituire a unei noi ordini mondiale, pe baza normelor de drept internaţional şi a Chartei ONU,
• -   crearea condiţiilor externe favorabile dezvoltării economiei sale; pentru a deveni cu adevărat suverană Rusia trebuie să fie competitivă,
• -    conceptul de vecinătatea apropiată, cu scopul de a preveni apariţia unor focare în regiunile adiacente Rusiei,
• -   identificarea de interese comune cu ţări şi uniuni de state apropiate pentru realizarea priorităţilor naţionale ale Rusiei,
• -      apărarea cetăţenilor ruşi aflaţi în afara graniţelor ţării (circa 25 milioane),
• -     o imagine pozitivă a Federaţiei Ruse în lume, ţară foarte diferită de URSS.

Analiza tendinţelor mondiale din anul 2000 a anticipat situaţii pe care le trăim azi.

• -   Globalizarea economiei mondiale prezenta riscuri pentru ţările nedezvoltate şi pericolul apariţiei unor crize financiare şi economice.
• -    Intensificarea mecanismelor internaţionale în economie şi finanţe au dus la creşterea interdependenţei statelor şi la necesitatea ca instituţii sau organisme internaţionale să fie reformate (FMI; Banca Mondială; ONU).
• -        Integrarea regională devine un factor semnificativ al securităţii.
• -        Terorismul, crima transnaţională organizată şi traficul ilegal afectează stabilitatea regională.
• -   Diminuarea rolului statului suveran în relaţiile internaţionale creează riscul interferenţei arbitrare în afacerile interne ale unei ţări.

Politica externă a Federaţiei Ruse avea resurse limitate pentru a-şi atinge toate obiectivele în acelaşi timp, ceea ce a făcut necesară stabilirea unor priorităţi.

Priorităţile Rusiei la nivel global sunt:

• -  Edificarea unei noi ordini mondiale prin reformarea raţională a ONU şi primirea de noi membri permanenţi în Consiliul de Securitate.
• -     Consolidarea securităţii internaţionale; Rusia consideră că numai Consiliul de Securitate are dreptul să aprobe folosirea forţei în scopul obţinerii păcii.
• -       Integrarea economiei Rusiei în sistemul economic mondial.
• -  Respectarea drepturilor omului şi adaptarea legislaţiilor naţionale la obligaţiile asumate pe plan internaţional.

Priorităţile Rusiei la nivel regional sunt:

• -     Dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi de parteneriat strategic cu statele CSI, inclusiv garantarea drepturilor etnicilor ruşi care locuiesc pe teritoriul acestor state.
• -      Dezvoltarea cooperării economice, inclusiv prin crearea de zone de comerţ liber şi programe de folosire raţională a resurselor naturale. De la dominaţia politică Rusia a trecut la infiltrarea în economiile ţărilor din apropiere, prin încheierea de acorduri comerciale bilaterale.
• -     Orientarea politicii externe spre Europa; principalul obiectiv este crearea unui sistem stabil şi democratic de securitate şi cooperare pe continent, având ca instrument OSCE.
• -      NATO are interese care uneori vin în contradicţie cu cele ale Rusiei. Noul concept al NATO, care nu exclude desfăşurarea unor operaţiuni militare dincolo de zona de aplicare a tratatului de la Washington, e un motiv de îngrijorare.
• -    Rusia va depune eforturi pentru îmbunăţirea relaţiilor cu SUA. În prezent lumea riscă să devină unipolară din cauza politicii SUA, care se folosesc de forţă şi încalcă normele de drept internaţional. De fapt SUA nici nu-şi pot îndeplini rolul unipolar întrucât ele nu acţionează niciodată singure, ceea ce face Rusia să simtă că nu e dorită ca partener egal în unele organizaţii occidentale.
• -      Asia capătă o importanţă tot mai mare în politica Rusiei.

La Conferinţa pentru Securitate din 2007 V. Putin a atras atenţia asupra planurilor SUA de a amplasa în Europa Centrală un sistem de apărare antirachetă; SUA au prezentat garanţii verbale că sistemul anntirachetă nu va fi îndreptat contra Rusiei, iar aceasta şi-ar fi dorit un document scris. Putin a evidenţiat necesitatea edificării unei alte structuri de securitate, încurajării investiţiilor în ţările subdezvoltate şi a renunţării la practicile unor guverne occidentale de a folosi societatea civilă pentru destabilizarea regimurilor politice care nu le servesc interesele.

Această poziţie a fost numită realism ofensiv, politică prin care Kremlinul încerca să restabilească statutul de mare putere al Rusiei, prin reforme economice în interior şi păstrarea independenţei strategice în exterior, arsenalul nuclear având un rol fundamental.

După alegerea sa ca preşedinte în 2008, Dmitri Medvedev a făcut prima vizită în China şi Kazahstan. Conceptul de politică externă publicat în 2008 reprezenta o întoarcere a ţării spre Răsărit şi spre euroasianism. Pe plan regional Rusia trecea de la „relaţii de bună vecinătate” la „relaţii amicale” şi la „parteneriate strategice” cu ţările pregătite în acest sens, în scopul garantării unităţii regiunii euro-atlantice de la Vancouver la Vladivostok. Criza dreptului internaţional trebuia depăşită, iar ONU trebuia să aibă rolul vital în politica internaţională. Diplomaţia multipolară trebuia să ia în considerare interesele ţărilor mici şi mijlocii, care nu sunt reprezentate în cluburile de elită, cum este G-20. Pentru multipolarism s-a pronunţat şi China; ulterior s-a văzut că pentru echilibrarea situaţiei din lume Rusia şi China se folosesc de instrumente financiare, cum este comerţul bilateral în valuta proprie, ceea ce restrânge aria de circulaţie a dolarului.

La scurt timp după elaborarea documentului izbucneşte criza georgiană (aug. 2008) şi, deşi Rusia clamase multilateralismul, ea acţionează singură, provocând reacţia puterilor occidentale; menţinerea trupelor ruse pe teritoriul unor foste republice sovietice favorizează scepticismul în Occident. Războiul din Caucaz a năruit iluzia că sistemul de securitate mondial era eficient.

În aug. 2008, într-un interviu televizat, preşedintele D. Medvedev enunţa cinci principii de politică externă:

• -         -  Supremaţia principiilor de bază ale dreptului internaţional,
• -          Lumea trebuie să fie multipolară,
• -          Rusia nu doreşte confruntări cu nici o ţară,
• -          Prioritatea Rusiei este protejarea cetăţenilor săi, oriunde s-ar afla aceştia,
• -          Rusia are interese privilegiate în regiuni cu care a avut în mod tradiţional relaţii cordiale şi va continua să extindă relaţiile cu ele.

În 2009 Rusia a prezentat oficial două proiecte diferite, dar complementare: tratatul de securitate europeană şi acordul pentru relaţiile NATO-Rusia. Reacţia Vestului a fost reţinută şi NATO a rămas cadrul pentru securitatea euro-atlantică. S-a presupus că strategia Rusiei vizează blocarea extinderii NATO şi slăbirea OSCE. SUA nu au considerat necesare noi tratate şi au considerat că forurile existente, OSCE şi Consilul NATO-Rusia, sunt suficiente pentru a discuta problemele de securitate europeană.

Resetarea relaţiilor Rusia-SUA s-a produs în 2009, când s-a creat o coaliţie internaţională împotriva nuclearizării Iranului. În 2010 s-a semnat acordul START- 3, Rusia nu a mai furnizat armament Iranului, s-a creat un coridor pentru tranzitarea trupelor NATO spre Afganistan, ţările au cooperat pentru rezolvarea crizei din Kîrgîstan şi s-au extins legăturile comerciale în domeniul energiei.

Din 2010 Rusia priveşte politica externă ca pe o resursă pentru agenda de modernizarea a ţării. Accentul este pus pe cooperarea economică cu state dezvoltate din UE, cu care Rusia semnează tratate bilaterale, mai uşor de negociat decât unul global, cu Uniunea; aici e de observat că şi SUA procedează la fel. Rusia îşi creează oportunităţi economice şi prin diferenţierea preţurilor la energia pe care o vinde diferitelor state UE, subminând orice încercare de reglementare la nivel UE. În problemele internaţionale Rusia porneşte de la statutul său unic de superputere energetică. Energia este problema centrală a securităţii, un avantaj şi un instrument pentru politica sa externă.

Rusia consideră fostele republici sovietice zone de interes legitim. În afara acestora, UE şi Rusia au puncte de interferenţă pentru politica de securitate în trei zone diferite: Balcanii de Vest, Europa de Est (ţări ne-membre UE⁄NATO) şi Asia Centrală. Ucraina este o problemă fundamentală de securitate naţională pentru Rusia; Moscova doreşte controlul asupra conductelor de gaze şi aderarea Ucrainei la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, iar Kievul – reducerea preţului gazului rusesc.

Menţinerea trupelor ruse în Transnistria blochează eficient extinderea NATO, ca şi prezenţa flotei la Sevastopol. Moscova este principalul partener economic al Republicii Moldova, iar sectorul energetic al acesteia depinde integral de Rusia. Rusia ar putea accepta ca Republica Moldova să devină membră UE, dar fără Transnistria. Interesul scăzut al SUA pentru Europa de Est poate favoriza federalizarea ţării ca soluţie care să menţină Republica Moldova în sfera de influenţă rusească. Rusia e interesată de parteneriate economice cu ţările dezvoltate din UE, urmăreşte disensiunile din Europa şi vrea să îndepărteze influenţa SUA pe continent. Regiunea Mării Negre este un coridor pentru rutele energetice care leagă Caspica de Mediterană. UE nu are o prezenţă puternică în zona Mării Negre şi Rusia este mai sensibilă la influenţa NATO în regiune; percepţia generală este că s-a ajuns la un compromis între SUA şi Rusia, ceea ce amână indefinit occidentalizarea regiunii. Asia de Est şi Orientul Mijlociu sunt regiunile care influenţează raporturile bilaterale Rusia-SUA şi UE-Rusia deoarece de poziţia Moscovei faţă de soluţionarea problemelor provocate de Iran şi Coreea de Nord depinde stabilitatea acestor zone.

Revenirea lui Vladimir Putin ca preşedinte în 2012 a trezit temeri, dar acum Rusia este diferită; creşterea economică nu a fost cea scontată, iar Rusia va face o politică externă mai prudentă şi mai puţin costisitoare. Diferenţa dintre politica externă a lui Medvedev şi a lui Putin nu constă în analiza evoluţiilor globale, ci în capacitatea de a le influenţa. Rusia este încă dependentă de Occident pentru modernizarea economică; problemele sale interne sunt: dependenţa excesivă a economiei de exportul de energie, deteriorarea infrastructurii sociale şi slaba administraţie de stat. Politica soft-power presupune promovarea intereselor prin convingerea şi atragerea simpatiei faţă de ţara ta, bazându-te pe sfera spirituală, culturală şi intelectuală, ceea ce nu exclude militantismul în explicarea poziţiei sale. Rusia nu va mai sprijini regimuri politice din considerente ideologice, ca în peroada sovietică, fără a lua în considerare costurile politice şi economice.

Economiile SUA, UE şi ale Japoniei nu mai reprezintă locomotive pe plan mondial, ceea ce frânează dinamica globală şi slăbeşte dominaţia Occidentului în lume. Rusia a vorbit despre piaţa unică, de la Atlantic la Pacific, ca proiect ambiţios, pentru care acum îşi intensifică relaţiile economice în Asia.

Evoluţiile din ultimii douăzeci de ani demonstrează că direcţiile politice externe ale Rusiei sunt predictibile. Relaţiile României cu Rusia sunt reci, iar deficitul comercial este de mai mult de 1,5 miliarde euro anual, în creştere constantă din 1992.

Read more...