Republica Moldova la ceasul Bunei Vestiri
De luni 20 martie, studenţii
și cadrele didactice din Chişinău se află în grevă şi miting continuu. Ei cer menținerea
în programă a Limbii Române și Istoriei Românilor, dar şi ameliorarea burselor,
salariilor şi pensiilor, care, după ce că sunt sunt extrem de mici, sunt plătite cu luni și luni de zile de întârziere.
Acțiunea lor a mers crescendo, vineri şi sâmbătă participând între zece-douăzeci de mii de demonstranţi. Iar la Bălţi și în alte centre s-au produs manifestări publice de solidarizare. Este cel mai important moment de protest naţional de după 1989-91. El poate aminti unora de celebra Piaţă a Universităţii din Bucureştii primăverii lui '90. Dar este evident că Mişcarea de la Chişinău nu are nimic mimetic, ea izvorând eminamente din problemele şi aspiraţiile Tinerei Generaţii româneşti de acolo. Cum preşedintele Moldovei este în concediu, deznodământul actualei greve se mai amână o vreme.
Cum arătam cu un an în urmă în această pagină, alegerile câştigate de Snegur şi de ”agrarieni" aveau şi ceva pozitiv: adjudecându-și discreţionar Puterea, forţele anti-româneşti de la Chişinău deţin de-acum integral şi responsabilitatea! Deteriorarea situaţiei economice şi sociale, lipsa de perspectivă şi speranţă revin acum integral lui Snegur și „agrarienilor" săi! După cum vedem, această observaţie astăzi funcţionează pe deplin!
Iar Tânăra Generaţie de acolo, sesizând perfect momentul, a ştiut să asocieze inteligent şi logic revendicările lor de ordin naţional si cultural cu cele economice, pe deplin justificate şi ele. Cine a urmărit în aceste zile „Mesagerul" TVM de la Chişinău a sesizat deruta propagandistică a Puterii de acolo. Indiscutabil, Renaşterea Naţională de acolo este cea mai bună ştire a acestei primăveri!
În concret, Ministerul Învăţământului de la Chişinău luase decizia înlocuirii Limbii Române şi a Istoriei Românilor cu „limba" moldovenească şi ”istoria" Moldovei. Era în logica politicii anti-româneşti, dar şi în litera Constituţiei R. Moldova să se ajungă aici.
Independenţa R. Moldova a fost rezultatul acţiunii forţelor româneşti de acolo, dar şi al dezintegrării U.R.S.S. Ea semnifica, în primul rând, un divorț fată de Moscova şi un refuz al statutului de gubernie pe cale de rusificare forţată. Odată consolidată această independenţă, odată limpezit pe deplin acest divorţ, procesul politic putea continua cu o Unire cu România, mai mult sau mai puțin pe model german. Nu a fost însă să fie așa! Cauzele? Inexperiența forțelor românești de acolo, conștiința național românească extrem de șubrezită după 50 de ani de deportări, de rusificare, de propagandă sistematică antiromânească; indecizia și dezinteresul României slăbită și ea în interior de iluzii, demagogie și ”viziuni” cosmopolite de tot soiul; politica activă în zonă a Moscovei, care nu a renunțat la frontierele fostului imperiu.
Șantajul Moscovei a fost destul de eficient. În plan economic, depinzând 90% de spațiul fost sovietic, Moldova și-a identificat tot mai mult prorpriul declin cu desprinderea de imperiu. Iar populaţia și-a asociat propria sa sărăcie cu politica de independență, deci cu filo-românismul! Cum Moscova presa ca Moldova să intre în spaţiul CSI, cum în Caucaz, Asia-Centrală, dar şi în Transnistria Moscova făcea uz de arme deschis, șantajul Kremlinului s-a dovedit eficient. În 1994, agrarienii și Snegur câștigau alegerile cu lozinci anti-româneşti! Programul lor îl ştim: da Rusiei, nu României! Se spera, inclusiv la nivelul populaţiei, că revenirea în CSI va aduce o redresare economică, o viaţă mai bună. În plus, se spera ca, ameliorându-se relaţiile cu Rusia şi intrând în CSI, să dispară pericolul de război, să se obţină un plus de stabilitate, să se rezolve problemele cu găgăuzii şi nistrenii și să se consolideze o Moldovă unitară.
A trecut însă un an și ceva şi toate aceste promisiuni sunt literă moartă! Produsul intern brut a scăzut cu 31%, sărăcia s-a accentuat, Rusia vinde totul pe dolari, pensiile, salariile şi bursele sunt tot mai mici în raport cu costul vieţii şi, în plus, ele vin după două-patru luni de întârziere! A trecut un an care s-a intrat în CSI, s-au reluat relaţiile cu fostul spaţiu sovietic, forţele româneşti au fost puse la colţ, dar Moscova menţine tancurile pe Nistru, iar ”independenţa” funcţionează numai când este vorba despre România! Apoi, Constituţia cea nouă prevede toate frumoasele drepturi, conform modei venite de la Strassbourg, dar numai pentru ne-români! Găgăuzii își au deja ”republica” lor, iar secesiunea Transnistriei este ca recunoscută de facto și de jure. Domnul Snegur și „agrarienii” se indignează că studenţii, elevii şi profesorii lor vor să studieze Limba Română şi Istoria Românilor. Să se întrebe însă ce limbă vorbesc și ce istorie studiază ”nistrenii” lui Smirnov! Ei, desigur, vorbesc limba rusă și studiază istoria Rusiei, lăsând altora - mai ”deştepţi” - sarcina deznaționalizării propriului lor popor!...
Cât despre sărăcie, ea s-a accentuat dramatic!
Cine este de vină acum? Unde sunt promisiunile că, intrând în CSI, se va obține redresarea? Unde va mai fi independența Moldovei peste un an sau doi? Nu cumva această independență - multă, puțină; bună, rea, cât au reuşit forţele românești să o impună - face ca astăzi tinerii Moldovei să nu mai participe la războiul din Cecenia? Sau, mâine, de aiurea, din fostul imperiu?
Răspunsurile sunt evidente, deja. Dar, pe măsură ce vor trece zilele, lunile, tot mai mulți vor pricepe unde se află adevărul!
Sigur, încurajaţi de ecourile șantajului indirect din Cecenia, Snegur și ”agrarienii” au decis să elimine acum din școli și universități și ultimele cuceriri ale românilor basarabeni: Limba Română și Istoria Românilor!
Aceasta este conjunctura și aceasta este picătura care a umplut paharul răbdării românești de acolo. Încolţită între realități și propriile-i trădări, actuala Putere de la Chişinău mizează pe timp și pe uzura protestatarilor. Tactica lor? „Să negociem!" Sigur, negocieri, dar nu înainte ca domnul Lucinski să acuze și să ameninţe, pe ton vădit stalinist, cele ”patru momente". Iată-le: ”că se dă foc la cărți” (aluzie la fascism, prin urmare); ”că s-au băgat copiii în politică”, zice dumnealui, uitând că şi el, ca pionier și comsomolist, a ucenicit de copil la o anume politică, azi repudiată pretutindeni în lume; ”că s-a coborît în stradă”, uitând că fără ieșiri în stradă azi dânsul nu ar fi putut fi un atât de ”vajnic apărător” al „independentei Moldovei”; şi, în sfârșit, zice dânsul, ”ce vrem noi să facem cu statul acesta?”... El ştie foarte bine ce se vrea, acolo, sus, să se facă cu „statul acesta”, tocmai de aceea și-a cam pierdut cumpătul în filipica sa, lansată marțea trecută în Parlamentul Moldovei!
Ce va rezulta din negocieri, nu ştim. Presupunem numai: nu va ceda un pas! Şi, în caz că protestul va continua, va trece la reprimări în toată regula! Va protesta Europa, când ea admite Cecenia?! Vor protesta tipii de la comitetul Hel...sanchi?! Da de unde! Și pentru cine, mă rog? Pentru români?! A mai auzit cineva de proteste pentru drepturile românilor, pe vreundeva?! Păi nici guvernul României nu îndrăzneşte să o facă!
Cum miza acestor negocieri este enormă, să zăbovim asupra ei.
Independenţa este incomodantă pentru Puterea de la Chişinău. Ea a fost o şopârlă moştenită de la echipa Druc-Moșanu-Hadîrcă- Muravschi. Încât, volens-nolens, Snegur-Lucinski-Moțpan-Sangheli au trebuit s-o înghită. Îi obligă la aceasta educația lor moscovită, conform căreia ”în politică, problema centrală este problema puterii” (Lenin). Pentru putere, faci și pe dracu! Educați pentru a fi simpli mandanți ai Kremlinului la Chișinău, ei au acceptat, de dragul Puterii, să fie - o vreme - și șefi ai unui stat independent (nominal).
Într-un prim tempo, ei au inventat o ”independență” cu geometrie unilaterală - exclusiv vizavi de România. Cum timpul trece, iar fostul imperiu nu și-a găsit încă un făgaş stabil, ”construcţia de stat” se cerea continuată. De aici - noua Constituţie ”moldovenizantă”! Cum aceasta înlocuiește limba română cu cea „moldovenească” în şcoli și universităţi trebuia să dispară şi Limba Română şi Istoria Românilor! Astfel că s-a scos de la naftalină conceptul stalinist al „limbii moldoveneşti". Până se va reface Uniunea să se refacă măcar RSS Moldovenească!...
Un stat are ca fundament o limbă şi o cultură, un fond național spiritual. Acestea sunt totodată și ultima linie de apărare a unui popor, a unei naţiuni, a unui neam! Aşa au supravieţuit polonezii, dominaţi de trei imperii, mai bine de un veac; așa au supraviețuit ucrainenii şi balticii, dominați de ruși câteva veacuri. Poţi invada cu tancuri Cecenia; îi poți distruge Capitala; o poţi ocupa! Limba, cultura şi spiritualitatea rămân însă imune la tancuri. Mai mult, dacă ai elite pe măsură, ele - limba, cultura, spiritualitatea - se întăresc și se dezvoltă în contact şi în luptă cu ocupantul. Limba, cultura, credinţa - într-un cuvânt spiritualitatea naţională - se află undeva deasupra puterii materiale! La ele au acces numai inima, instinctul de conservare și Bunul Dumnezeu! Iar ce se întâmplă acum la Chişinău - în răspărul oricăror savante ”consideraţii” GDS-iste - este o reilustrare a acestui adevăr!...
Să nu uităm că purtătorii spiritualităţii românești - acum în stradă la Chişinău - sunt elevii, studenţii și floarea intelectualităţii dintre Prut și Nistru! Or, cine are tineretul, are viitorul! Tânăra Generaţie de acolo - indiferent de soarta revendicărilor lor pe moment - nu ar trebui să rateze acest prilej și să izbutească organizarea sa într-o adevărată Mişcare Naţională! Căci lupta pentru limbă şi neam este o luptă de o viaţă. Ba, cu mult mai lungă...
Și încă un cuvânt. Ecourile româneşti de aici, din Țară, au fost suspect de palide. De ce? Dezinteres, alte „urgenţe", „nu e acum momentul” - toate acestea explică doar în parte actuala apatie. Ne temem că, în fond, terenul spiritual şi național, acut relevat de protestul de masă de la Chişinău, nu convine unor forţe politice din Ţară, trecute cu arme şi bagaje pe terenul unor iluzii de tip integrator, forţamente internaţionalist. Greşim sau nu greşim, noi aşteptăm să fim infirmaţi de fapte...
P.S. Asupra altor posibile implicații ale ”moldovenizării” ca ax al actualei politici de la Chișinău vom reveni cu alt prilej.
Tratatul cu Ungaria: câteva re-evaluări extrem de necesare
Deși Tratatul Româno-Maghiar încă nu există, el a provocat destule valuri și, după cum se știe, a produs anumite clarificări și rearanjări pc eşicherul politic românesc: UDMR a părăsit CDR, CDR s-a scindat (nu numai din acest motiv) şi apropiat, oarecum, de actuala Putere, PD (Roman) fiind singurul partid care în mod explicit ar fi dorit un tratat cum aşa l-a propus partea maghiară.
Nu ştim cum s-au desfăşurat efectiv tratativele. Dar, judecând după felul cum au fost prezentate ele publicului (în special de către presa ”independentă"), cele două teme centrale, recunoaşterea frontierei și chestiunea minorităţilor, au fost negociate inter-dependent. Dacă aceasta a fost realitatea atunci - spunem noi - guvernul nostru a greşit! Căci frontiera nu se negociază, nu se discută! Ungaria are patru semnături în josul unor documente internaţionale care o obligă explicit să respecte şi să nu violeze actuala noastră frontieră de la vest: pe Tratatul de Pace de la Paris (1947), pe Carta ONU, pe Acordul de la Helsinki (1975) şi pe Acordul de la Paris( 1991). Încât, Ungaria nu poate oferi nimic concret sub acest raport. exceptând surprize profund vinovate! Este însă de acceptat că semnătura ei din josul unui Tratat bilateral cu România ar avea oarecum valoare specială? În sensul că ar fi ”prima semnătură maghiară directă" şi „de bunăvoie”, care ar consfinţi „lipsa unor pretenţii teritoriale acum şi în viitor”? La prima vedere, da. Dar ce valoare poate avea semnătura dlui Horn, când opozitia maghiară califică tratatele cu Slovacia şi România drept un „al doilea Trianon"? În plus, când în tratat sunt prevăzute măsuri care tind să reducă la zero semnificaţia şi funcţia reală a acestei frontiere ne întrebăm: ce valoare mai are o atare semnătură?! Ce valoare mai are frontiera în sine, dacă celor peste zece puncte de traversare liberă a ei, ar urma să li se adauge - conform Tratatului - alte zece?! Iar aceasta, pe o lungime de nici douăzeci kilometri! Este clar, deci, că în cazul aderării la Uniunea Europeană a ambelor ţări, actuala frontieră cu Ungaria nu ar mai avea decât „valoarea" pe care o are -astăzi - o simplă limită între două judeţe! Recunoscută (vorbă să fie!) într-un astfel de „tratat, practic, frontiera ar urma să fie desfiinţată! Asta se doreşte oare?...
În chestiunea minorităţilor Ungaria doreşte recunoaşterea drepturilor colective pentru minoritatea maghiară. România admite numai cele prevăzute în Convenția cadru (1994), adică drepturi pentru persoanele apariținând minorităților. Poziţiile ni se par a fi ireconciliabile! Mai ales dacă, aşa cum doreşte partea română, Tratatul ar trehui să fie limpede și fără posibilități de interpretări divergente! Aşa se şi explică de ce acest Tratat încă nu există. Iar noi salutăm faptul acesta!
De ce? Pentru că chiar şi în ipoteza că partea maghiară va accepta varianta actuală propusă de România, un astfel de Tratat nu va rezolva nimic! El nu ar face decât deplaseze niţeluș terenul disputei mai spre OSCE, care patrona de acum faimosul Plan Balladur. Vom găsi acolo, oare, mai multă „obiectivitate" sau mai multă noimă?...
Că este aşa, dovadă stă faptul că nici nu s-a uscat bine cerneala de pe Tratatul Ungaro-Slovac şi au și început interpretările radical diferite la Budapesta şi la Bratislava! Încât, dacă până acum disputele între cele două ţări se duceau pe tema ”cum să arate Tratatul”, acum ele se duc pe tema ”cum să se interpreteze el”! Asta să fie „stabilitatea" faimosului Plan Balladur?!...
Și încă un aspect, ignorat, după ştiinţa noastră: concepţia maghiară asupra acestui Tratat este una dinamică: mult mai realistă şi plină de surprize neplăcute pentru noi, care - deocamdată, cel puţin - am vădit o concepţie statică. Statică, adică cu ochii ațintiţi preponderent pe recunoaşterea frontierei, uitând că o frontieră cu douăzeci de puncte de trecere şi cu un regim liber încetează sa existe! Statică, adică preocupată preponderent de a nu se admite principiul autonomiei-maghiare în Ardeal, ceea ce este corect, necesar, dar nu şi suficient. De ce? Ei bine pentru că în zece ani, cu actualul regim de frontieră şi în condiţiile în care sărăcia obligă sute de mii de oameni sa ia drumul Ungariei, lunar, limba maghiară se va impune în zonă, ca o a doua limbă de comunicare socială, dacă nu chiar ca cea dintâi! Iar aceasta fără a mai vorbi de ceea ce va aduce în timp eventuala noastră integrare euro-atlantică, atât de lăudată...
Prin urmare, se impune o re-evaluare a acestui proiect, în funcţie de felul cum vor lucra în timp - deci în dinamică - clauzele atât de superficial deja reținute! Apoi, fără o redresare economică reală, care să elimine sărăcia actuală, exodul „pentru o bișniță” în Ungaria riscă să compromită stabilitatea și securitatea noastră la frontiera de vest. S-ar cere de asemenea şi anumite măsuri în plan legislativ și o supraveghere fermă a felului în care se desfășoară actualul „trafic” de frontieră. Nici un fel de „obligaţii" internaţionale nu ar trebui să prevaleze asupra unei atari probleme vitale! Încât munca ar trebui devină, rapid şi în mod real, cea mai bună și cea mai sigură afacere în această ţară, altfel efectele vor fi dezastruoase şi de nerecuperat...
Se vorbeşte mult (şi demagogic!) despre integrarea noastră în Uniunea Europeană. Ştim, este o variantă extrem de tentantă. Unii spun că ar fi și unica noastră variantă pozitivă. Nu negăm că tentația aceasta este la limita irezistibilului! Aşa e! Dar ar trebui să nu repetăm - mă refer aici la oamenii ce conduc această țară -eroarea din anii '50-'60, când ”socialismul era, indubitabil, viitorul de aur al omenirii”! Ştim prea bine unde ne-a dus! Concret, credem, ar trebui fim mai circumspecţi şi ne întrebăm, din vreme, ce viitor are UE?
În anii 1950 eram atașaţi blocului sovietic, care afla pe locul doi în competiţia mondială, după blocul occidental. În trei decenii de competiţie economică pierdeam cursa - în care intraserăm siliţi (la bază) şi iluzionaţi (la vârf)! Explicabil, atunci nu fuseserăm liberi alegem! Acum - fie şi teoretic - avem posibilitatea să evaluăm, să discutăm! S-o facem! Din vreme, însă!
Aderarea la U.E. înseamnă în context mondial o integrare "într-un bloc economic care, sub raport tehnologic, al productivităţii şi al puterii financiare, se află pe locul trei în lume, după SUA și lumea asiatică extrem-orientală! Iar tendinţele socializante, demagogice şi birocratizante ale Bruxelles-ului și Strasbourg-ului (vezi şi criticile dnei Thatcher!) nu sunt deloc de bun augur! Unde se va afla - în zece ani - Uniunea Europeană - prin raport cu cei doi coloşi de la Pacific: SUA şi Asia extrem-orientală? Va rezista ea acestei fantastice concurenţe? Căci se ştie bine: toate structurile de tip federal, multinațional rezistă şi funcţionează bine numai în caz de succes. Crizele economice şi şomajul cronic, la cifre înalte - cum este deja cazul în U.E. - anunţă totdeauna fenomene centrifuge...
Şi încă ceva: sistemul monetar vest-european se află în criză. Moneda unică prevăzută pentru 1997- '99 ”nu este dorită de nici unui din semnatarii Tratatului de la Maastricht”. Sunt vorbele fostului cancelar german Helmuth Schmidt, azi comentator de presă! Un eşec al Maastricht-ului, în care deja se vorbeşte de o ”Europă cu mai multe viteze”, va avea drept rezultat o criză fără precedent în Europa. Cum ar putea arăta ea? Iată câteva indicii:
Încă în această iarnă, cancelarul Kohl declara: „Frontiera poloneză nu poate rămâne ca acum pentru totdeauna!” Italia blochează cu succes drumul Sloveniei spre U.E. pe motivul... Istriei! Astăzi, Istria este împărţită de Slovenia şi Croaţia, dar până în 1945 ea aparţinuse Italiei. Aproape jumătate de milion de italieni au fost evacuaţi de acolo în vederea cedării Istriei către Iugoslavia. Acum, forţele dreptei italiene cer... despăgubiri şi dreptul resortisanţilor de a reveni acolo... Cam acelaşi lucru se întâmplă cu germanii sudeţi, circa trei milioane evacuaţi în două săptâmâni din actuala Cehoslovacie, în 1945. La Bonn se fac tot mai des auzite voci care cer ,,revenirea acestora pe solul lor natal şi pe vechile lor proprietăți dacă cei în cauză o doresc”!...
Credem că, la nivelurile cuvenite, aceste realităţi sunt destul de bine cunoscute. Sau aşa ar fi normal. Să fie însă şi atent evaluate! Chestiunea frontierelor este una de maximă sensibilitate. Iar diferitele „standarde”- de multe ori cu două fețe, pentru noi, românii - ar trebui privite aşa cum merită: cu suspiciune și maximă prudenţă!
Altfel, cu tratate prost gândite, vom ajunge din nou la mintea de pe urmă a românului...
Acțiunea lor a mers crescendo, vineri şi sâmbătă participând între zece-douăzeci de mii de demonstranţi. Iar la Bălţi și în alte centre s-au produs manifestări publice de solidarizare. Este cel mai important moment de protest naţional de după 1989-91. El poate aminti unora de celebra Piaţă a Universităţii din Bucureştii primăverii lui '90. Dar este evident că Mişcarea de la Chişinău nu are nimic mimetic, ea izvorând eminamente din problemele şi aspiraţiile Tinerei Generaţii româneşti de acolo. Cum preşedintele Moldovei este în concediu, deznodământul actualei greve se mai amână o vreme.
Cum arătam cu un an în urmă în această pagină, alegerile câştigate de Snegur şi de ”agrarieni" aveau şi ceva pozitiv: adjudecându-și discreţionar Puterea, forţele anti-româneşti de la Chişinău deţin de-acum integral şi responsabilitatea! Deteriorarea situaţiei economice şi sociale, lipsa de perspectivă şi speranţă revin acum integral lui Snegur și „agrarienilor" săi! După cum vedem, această observaţie astăzi funcţionează pe deplin!
Iar Tânăra Generaţie de acolo, sesizând perfect momentul, a ştiut să asocieze inteligent şi logic revendicările lor de ordin naţional si cultural cu cele economice, pe deplin justificate şi ele. Cine a urmărit în aceste zile „Mesagerul" TVM de la Chişinău a sesizat deruta propagandistică a Puterii de acolo. Indiscutabil, Renaşterea Naţională de acolo este cea mai bună ştire a acestei primăveri!
În concret, Ministerul Învăţământului de la Chişinău luase decizia înlocuirii Limbii Române şi a Istoriei Românilor cu „limba" moldovenească şi ”istoria" Moldovei. Era în logica politicii anti-româneşti, dar şi în litera Constituţiei R. Moldova să se ajungă aici.
Independenţa R. Moldova a fost rezultatul acţiunii forţelor româneşti de acolo, dar şi al dezintegrării U.R.S.S. Ea semnifica, în primul rând, un divorț fată de Moscova şi un refuz al statutului de gubernie pe cale de rusificare forţată. Odată consolidată această independenţă, odată limpezit pe deplin acest divorţ, procesul politic putea continua cu o Unire cu România, mai mult sau mai puțin pe model german. Nu a fost însă să fie așa! Cauzele? Inexperiența forțelor românești de acolo, conștiința național românească extrem de șubrezită după 50 de ani de deportări, de rusificare, de propagandă sistematică antiromânească; indecizia și dezinteresul României slăbită și ea în interior de iluzii, demagogie și ”viziuni” cosmopolite de tot soiul; politica activă în zonă a Moscovei, care nu a renunțat la frontierele fostului imperiu.
Șantajul Moscovei a fost destul de eficient. În plan economic, depinzând 90% de spațiul fost sovietic, Moldova și-a identificat tot mai mult prorpriul declin cu desprinderea de imperiu. Iar populaţia și-a asociat propria sa sărăcie cu politica de independență, deci cu filo-românismul! Cum Moscova presa ca Moldova să intre în spaţiul CSI, cum în Caucaz, Asia-Centrală, dar şi în Transnistria Moscova făcea uz de arme deschis, șantajul Kremlinului s-a dovedit eficient. În 1994, agrarienii și Snegur câștigau alegerile cu lozinci anti-româneşti! Programul lor îl ştim: da Rusiei, nu României! Se spera, inclusiv la nivelul populaţiei, că revenirea în CSI va aduce o redresare economică, o viaţă mai bună. În plus, se spera ca, ameliorându-se relaţiile cu Rusia şi intrând în CSI, să dispară pericolul de război, să se obţină un plus de stabilitate, să se rezolve problemele cu găgăuzii şi nistrenii și să se consolideze o Moldovă unitară.
A trecut însă un an și ceva şi toate aceste promisiuni sunt literă moartă! Produsul intern brut a scăzut cu 31%, sărăcia s-a accentuat, Rusia vinde totul pe dolari, pensiile, salariile şi bursele sunt tot mai mici în raport cu costul vieţii şi, în plus, ele vin după două-patru luni de întârziere! A trecut un an care s-a intrat în CSI, s-au reluat relaţiile cu fostul spaţiu sovietic, forţele româneşti au fost puse la colţ, dar Moscova menţine tancurile pe Nistru, iar ”independenţa” funcţionează numai când este vorba despre România! Apoi, Constituţia cea nouă prevede toate frumoasele drepturi, conform modei venite de la Strassbourg, dar numai pentru ne-români! Găgăuzii își au deja ”republica” lor, iar secesiunea Transnistriei este ca recunoscută de facto și de jure. Domnul Snegur și „agrarienii” se indignează că studenţii, elevii şi profesorii lor vor să studieze Limba Română şi Istoria Românilor. Să se întrebe însă ce limbă vorbesc și ce istorie studiază ”nistrenii” lui Smirnov! Ei, desigur, vorbesc limba rusă și studiază istoria Rusiei, lăsând altora - mai ”deştepţi” - sarcina deznaționalizării propriului lor popor!...
Cât despre sărăcie, ea s-a accentuat dramatic!
Cine este de vină acum? Unde sunt promisiunile că, intrând în CSI, se va obține redresarea? Unde va mai fi independența Moldovei peste un an sau doi? Nu cumva această independență - multă, puțină; bună, rea, cât au reuşit forţele românești să o impună - face ca astăzi tinerii Moldovei să nu mai participe la războiul din Cecenia? Sau, mâine, de aiurea, din fostul imperiu?
Răspunsurile sunt evidente, deja. Dar, pe măsură ce vor trece zilele, lunile, tot mai mulți vor pricepe unde se află adevărul!
Sigur, încurajaţi de ecourile șantajului indirect din Cecenia, Snegur și ”agrarienii” au decis să elimine acum din școli și universități și ultimele cuceriri ale românilor basarabeni: Limba Română și Istoria Românilor!
Aceasta este conjunctura și aceasta este picătura care a umplut paharul răbdării românești de acolo. Încolţită între realități și propriile-i trădări, actuala Putere de la Chişinău mizează pe timp și pe uzura protestatarilor. Tactica lor? „Să negociem!" Sigur, negocieri, dar nu înainte ca domnul Lucinski să acuze și să ameninţe, pe ton vădit stalinist, cele ”patru momente". Iată-le: ”că se dă foc la cărți” (aluzie la fascism, prin urmare); ”că s-au băgat copiii în politică”, zice dumnealui, uitând că şi el, ca pionier și comsomolist, a ucenicit de copil la o anume politică, azi repudiată pretutindeni în lume; ”că s-a coborît în stradă”, uitând că fără ieșiri în stradă azi dânsul nu ar fi putut fi un atât de ”vajnic apărător” al „independentei Moldovei”; şi, în sfârșit, zice dânsul, ”ce vrem noi să facem cu statul acesta?”... El ştie foarte bine ce se vrea, acolo, sus, să se facă cu „statul acesta”, tocmai de aceea și-a cam pierdut cumpătul în filipica sa, lansată marțea trecută în Parlamentul Moldovei!
Ce va rezulta din negocieri, nu ştim. Presupunem numai: nu va ceda un pas! Şi, în caz că protestul va continua, va trece la reprimări în toată regula! Va protesta Europa, când ea admite Cecenia?! Vor protesta tipii de la comitetul Hel...sanchi?! Da de unde! Și pentru cine, mă rog? Pentru români?! A mai auzit cineva de proteste pentru drepturile românilor, pe vreundeva?! Păi nici guvernul României nu îndrăzneşte să o facă!
Cum miza acestor negocieri este enormă, să zăbovim asupra ei.
Independenţa este incomodantă pentru Puterea de la Chişinău. Ea a fost o şopârlă moştenită de la echipa Druc-Moșanu-Hadîrcă- Muravschi. Încât, volens-nolens, Snegur-Lucinski-Moțpan-Sangheli au trebuit s-o înghită. Îi obligă la aceasta educația lor moscovită, conform căreia ”în politică, problema centrală este problema puterii” (Lenin). Pentru putere, faci și pe dracu! Educați pentru a fi simpli mandanți ai Kremlinului la Chișinău, ei au acceptat, de dragul Puterii, să fie - o vreme - și șefi ai unui stat independent (nominal).
Într-un prim tempo, ei au inventat o ”independență” cu geometrie unilaterală - exclusiv vizavi de România. Cum timpul trece, iar fostul imperiu nu și-a găsit încă un făgaş stabil, ”construcţia de stat” se cerea continuată. De aici - noua Constituţie ”moldovenizantă”! Cum aceasta înlocuiește limba română cu cea „moldovenească” în şcoli și universităţi trebuia să dispară şi Limba Română şi Istoria Românilor! Astfel că s-a scos de la naftalină conceptul stalinist al „limbii moldoveneşti". Până se va reface Uniunea să se refacă măcar RSS Moldovenească!...
Un stat are ca fundament o limbă şi o cultură, un fond național spiritual. Acestea sunt totodată și ultima linie de apărare a unui popor, a unei naţiuni, a unui neam! Aşa au supravieţuit polonezii, dominaţi de trei imperii, mai bine de un veac; așa au supraviețuit ucrainenii şi balticii, dominați de ruși câteva veacuri. Poţi invada cu tancuri Cecenia; îi poți distruge Capitala; o poţi ocupa! Limba, cultura şi spiritualitatea rămân însă imune la tancuri. Mai mult, dacă ai elite pe măsură, ele - limba, cultura, spiritualitatea - se întăresc și se dezvoltă în contact şi în luptă cu ocupantul. Limba, cultura, credinţa - într-un cuvânt spiritualitatea naţională - se află undeva deasupra puterii materiale! La ele au acces numai inima, instinctul de conservare și Bunul Dumnezeu! Iar ce se întâmplă acum la Chişinău - în răspărul oricăror savante ”consideraţii” GDS-iste - este o reilustrare a acestui adevăr!...
Să nu uităm că purtătorii spiritualităţii românești - acum în stradă la Chişinău - sunt elevii, studenţii și floarea intelectualităţii dintre Prut și Nistru! Or, cine are tineretul, are viitorul! Tânăra Generaţie de acolo - indiferent de soarta revendicărilor lor pe moment - nu ar trebui să rateze acest prilej și să izbutească organizarea sa într-o adevărată Mişcare Naţională! Căci lupta pentru limbă şi neam este o luptă de o viaţă. Ba, cu mult mai lungă...
Și încă un cuvânt. Ecourile româneşti de aici, din Țară, au fost suspect de palide. De ce? Dezinteres, alte „urgenţe", „nu e acum momentul” - toate acestea explică doar în parte actuala apatie. Ne temem că, în fond, terenul spiritual şi național, acut relevat de protestul de masă de la Chişinău, nu convine unor forţe politice din Ţară, trecute cu arme şi bagaje pe terenul unor iluzii de tip integrator, forţamente internaţionalist. Greşim sau nu greşim, noi aşteptăm să fim infirmaţi de fapte...
P.S. Asupra altor posibile implicații ale ”moldovenizării” ca ax al actualei politici de la Chișinău vom reveni cu alt prilej.
Tratatul cu Ungaria: câteva re-evaluări extrem de necesare
Deși Tratatul Româno-Maghiar încă nu există, el a provocat destule valuri și, după cum se știe, a produs anumite clarificări și rearanjări pc eşicherul politic românesc: UDMR a părăsit CDR, CDR s-a scindat (nu numai din acest motiv) şi apropiat, oarecum, de actuala Putere, PD (Roman) fiind singurul partid care în mod explicit ar fi dorit un tratat cum aşa l-a propus partea maghiară.
Nu ştim cum s-au desfăşurat efectiv tratativele. Dar, judecând după felul cum au fost prezentate ele publicului (în special de către presa ”independentă"), cele două teme centrale, recunoaşterea frontierei și chestiunea minorităţilor, au fost negociate inter-dependent. Dacă aceasta a fost realitatea atunci - spunem noi - guvernul nostru a greşit! Căci frontiera nu se negociază, nu se discută! Ungaria are patru semnături în josul unor documente internaţionale care o obligă explicit să respecte şi să nu violeze actuala noastră frontieră de la vest: pe Tratatul de Pace de la Paris (1947), pe Carta ONU, pe Acordul de la Helsinki (1975) şi pe Acordul de la Paris( 1991). Încât, Ungaria nu poate oferi nimic concret sub acest raport. exceptând surprize profund vinovate! Este însă de acceptat că semnătura ei din josul unui Tratat bilateral cu România ar avea oarecum valoare specială? În sensul că ar fi ”prima semnătură maghiară directă" şi „de bunăvoie”, care ar consfinţi „lipsa unor pretenţii teritoriale acum şi în viitor”? La prima vedere, da. Dar ce valoare poate avea semnătura dlui Horn, când opozitia maghiară califică tratatele cu Slovacia şi România drept un „al doilea Trianon"? În plus, când în tratat sunt prevăzute măsuri care tind să reducă la zero semnificaţia şi funcţia reală a acestei frontiere ne întrebăm: ce valoare mai are o atare semnătură?! Ce valoare mai are frontiera în sine, dacă celor peste zece puncte de traversare liberă a ei, ar urma să li se adauge - conform Tratatului - alte zece?! Iar aceasta, pe o lungime de nici douăzeci kilometri! Este clar, deci, că în cazul aderării la Uniunea Europeană a ambelor ţări, actuala frontieră cu Ungaria nu ar mai avea decât „valoarea" pe care o are -astăzi - o simplă limită între două judeţe! Recunoscută (vorbă să fie!) într-un astfel de „tratat, practic, frontiera ar urma să fie desfiinţată! Asta se doreşte oare?...
În chestiunea minorităţilor Ungaria doreşte recunoaşterea drepturilor colective pentru minoritatea maghiară. România admite numai cele prevăzute în Convenția cadru (1994), adică drepturi pentru persoanele apariținând minorităților. Poziţiile ni se par a fi ireconciliabile! Mai ales dacă, aşa cum doreşte partea română, Tratatul ar trehui să fie limpede și fără posibilități de interpretări divergente! Aşa se şi explică de ce acest Tratat încă nu există. Iar noi salutăm faptul acesta!
De ce? Pentru că chiar şi în ipoteza că partea maghiară va accepta varianta actuală propusă de România, un astfel de Tratat nu va rezolva nimic! El nu ar face decât deplaseze niţeluș terenul disputei mai spre OSCE, care patrona de acum faimosul Plan Balladur. Vom găsi acolo, oare, mai multă „obiectivitate" sau mai multă noimă?...
Că este aşa, dovadă stă faptul că nici nu s-a uscat bine cerneala de pe Tratatul Ungaro-Slovac şi au și început interpretările radical diferite la Budapesta şi la Bratislava! Încât, dacă până acum disputele între cele două ţări se duceau pe tema ”cum să arate Tratatul”, acum ele se duc pe tema ”cum să se interpreteze el”! Asta să fie „stabilitatea" faimosului Plan Balladur?!...
Și încă un aspect, ignorat, după ştiinţa noastră: concepţia maghiară asupra acestui Tratat este una dinamică: mult mai realistă şi plină de surprize neplăcute pentru noi, care - deocamdată, cel puţin - am vădit o concepţie statică. Statică, adică cu ochii ațintiţi preponderent pe recunoaşterea frontierei, uitând că o frontieră cu douăzeci de puncte de trecere şi cu un regim liber încetează sa existe! Statică, adică preocupată preponderent de a nu se admite principiul autonomiei-maghiare în Ardeal, ceea ce este corect, necesar, dar nu şi suficient. De ce? Ei bine pentru că în zece ani, cu actualul regim de frontieră şi în condiţiile în care sărăcia obligă sute de mii de oameni sa ia drumul Ungariei, lunar, limba maghiară se va impune în zonă, ca o a doua limbă de comunicare socială, dacă nu chiar ca cea dintâi! Iar aceasta fără a mai vorbi de ceea ce va aduce în timp eventuala noastră integrare euro-atlantică, atât de lăudată...
Prin urmare, se impune o re-evaluare a acestui proiect, în funcţie de felul cum vor lucra în timp - deci în dinamică - clauzele atât de superficial deja reținute! Apoi, fără o redresare economică reală, care să elimine sărăcia actuală, exodul „pentru o bișniță” în Ungaria riscă să compromită stabilitatea și securitatea noastră la frontiera de vest. S-ar cere de asemenea şi anumite măsuri în plan legislativ și o supraveghere fermă a felului în care se desfășoară actualul „trafic” de frontieră. Nici un fel de „obligaţii" internaţionale nu ar trebui să prevaleze asupra unei atari probleme vitale! Încât munca ar trebui devină, rapid şi în mod real, cea mai bună și cea mai sigură afacere în această ţară, altfel efectele vor fi dezastruoase şi de nerecuperat...
Se vorbeşte mult (şi demagogic!) despre integrarea noastră în Uniunea Europeană. Ştim, este o variantă extrem de tentantă. Unii spun că ar fi și unica noastră variantă pozitivă. Nu negăm că tentația aceasta este la limita irezistibilului! Aşa e! Dar ar trebui să nu repetăm - mă refer aici la oamenii ce conduc această țară -eroarea din anii '50-'60, când ”socialismul era, indubitabil, viitorul de aur al omenirii”! Ştim prea bine unde ne-a dus! Concret, credem, ar trebui fim mai circumspecţi şi ne întrebăm, din vreme, ce viitor are UE?
În anii 1950 eram atașaţi blocului sovietic, care afla pe locul doi în competiţia mondială, după blocul occidental. În trei decenii de competiţie economică pierdeam cursa - în care intraserăm siliţi (la bază) şi iluzionaţi (la vârf)! Explicabil, atunci nu fuseserăm liberi alegem! Acum - fie şi teoretic - avem posibilitatea să evaluăm, să discutăm! S-o facem! Din vreme, însă!
Aderarea la U.E. înseamnă în context mondial o integrare "într-un bloc economic care, sub raport tehnologic, al productivităţii şi al puterii financiare, se află pe locul trei în lume, după SUA și lumea asiatică extrem-orientală! Iar tendinţele socializante, demagogice şi birocratizante ale Bruxelles-ului și Strasbourg-ului (vezi şi criticile dnei Thatcher!) nu sunt deloc de bun augur! Unde se va afla - în zece ani - Uniunea Europeană - prin raport cu cei doi coloşi de la Pacific: SUA şi Asia extrem-orientală? Va rezista ea acestei fantastice concurenţe? Căci se ştie bine: toate structurile de tip federal, multinațional rezistă şi funcţionează bine numai în caz de succes. Crizele economice şi şomajul cronic, la cifre înalte - cum este deja cazul în U.E. - anunţă totdeauna fenomene centrifuge...
Şi încă ceva: sistemul monetar vest-european se află în criză. Moneda unică prevăzută pentru 1997- '99 ”nu este dorită de nici unui din semnatarii Tratatului de la Maastricht”. Sunt vorbele fostului cancelar german Helmuth Schmidt, azi comentator de presă! Un eşec al Maastricht-ului, în care deja se vorbeşte de o ”Europă cu mai multe viteze”, va avea drept rezultat o criză fără precedent în Europa. Cum ar putea arăta ea? Iată câteva indicii:
Încă în această iarnă, cancelarul Kohl declara: „Frontiera poloneză nu poate rămâne ca acum pentru totdeauna!” Italia blochează cu succes drumul Sloveniei spre U.E. pe motivul... Istriei! Astăzi, Istria este împărţită de Slovenia şi Croaţia, dar până în 1945 ea aparţinuse Italiei. Aproape jumătate de milion de italieni au fost evacuaţi de acolo în vederea cedării Istriei către Iugoslavia. Acum, forţele dreptei italiene cer... despăgubiri şi dreptul resortisanţilor de a reveni acolo... Cam acelaşi lucru se întâmplă cu germanii sudeţi, circa trei milioane evacuaţi în două săptâmâni din actuala Cehoslovacie, în 1945. La Bonn se fac tot mai des auzite voci care cer ,,revenirea acestora pe solul lor natal şi pe vechile lor proprietăți dacă cei în cauză o doresc”!...
Credem că, la nivelurile cuvenite, aceste realităţi sunt destul de bine cunoscute. Sau aşa ar fi normal. Să fie însă şi atent evaluate! Chestiunea frontierelor este una de maximă sensibilitate. Iar diferitele „standarde”- de multe ori cu două fețe, pentru noi, românii - ar trebui privite aşa cum merită: cu suspiciune și maximă prudenţă!
Altfel, cu tratate prost gândite, vom ajunge din nou la mintea de pe urmă a românului...
(articol scris de Dr. Corneliu
DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 7 (47), 1-15 aprilie 1995)
Facebook
Postări
